„Romania profunda“

Un articol de C. STANESCU

Cu o întrebare, as zice apocaliptica, începe un foarte interesant interviu luat de Alexandru Ovidiu Vintila venerabilului profesor Petru Ursache: „Prima întrebare la care as vrea sa-mi raspundeti este urmatoarea: ce a însemnat, ce înseamna comunismul?“ („Bucovina literara“, nr.7-8/ 2012). Ce si cum sa raspunzi mai întâi la o asemenea „istorica“ întrebare despre o zi mai lunga decât veacul?! Profesorul Petru Ursache face ce stie sa faca, recurge la o comparatie din lumea familiara domniei sale, lumea culturii, si compara comunismul cu… Infernul lui Dante! Nesperata onoare pentru comunism. Cu atât mai mare cu cât nici personajele ce populeaza infernul comunist evocat de domnia sa nu ajung macar pâna la glezna celor mai pacatosi din respectivul cerc dantesc. Comparatia, sa ma ierte domnul profesor, îl jigneste pe Dante si umileste „Divina Comedie“. Ce sa aiba a face întâiul primar comunist din Popesti-Iasi instalat în fruntea satului dupa 23 august 1944 cu Dante si Infernul sau?! Asemenea comparatii sufera de neajunsul cliseului comparatist al celor ce nu mai sfârsesc vazându-ne sechestrati fara scapare de lumea lui Caragiale, din care, vezi bine, nu mai putem iesi orice am face: neajunsul de a compara… incomparabilul, de a introduce în istoria care mereu se tot schimba si niciodata nu-i la fel –, „geografia“, care, ea, sta pe loc – cât o mai sta si ea! – cu lumile si personajele ei nemuritoare. Asa ca sa lasam Infernul la locul lui, în „geografia“ dantesca, precum si „lumea lui Caragiale“ între hotarele ei statornicite si nepieritoare… Altminteri, revenind la „ce a însemnat comunismul“: comunismul, la Popesti, a „însemnat“ ceea ce putea sa însemne fiind început „la mine în comuna“, cum spune profesorul Petru Ursache, cu „o cazatura de om, tiganul Vasile Apetrechioaie, o figura sinistra, care umbla prin sate dupa cote, impozite si corvezi, însotit permanent de un ostas sovietic înarmat pâna-n dinti“. Comunismul, cum vedem, a început cu o dezastruoasa „politica de cadre“, adeverindu-se astfel una din foarte putinele vorbe memorabile ale lui Nicolae Ceausescu: „partidul sunt oamenii“. Nu-i vorba ca acea „cazatura de om“ era „tiganul“ Vasile din Popesti, putea fi oricare altul, la fel de „cazut“ din conditia lui de om si de urmas nedemn al unor români de frunte ai neamului nostru de daci si de romani. La mine în sat, un sat cu tigani ilustri, muzicieni atinsi de aripa geniului, o comuna din Baraganul ialomitean, „tiganul“ era un român neaos, dar tot o „cazatura de om“, unul al lu’ Baduta care, tot asa cum spune dl profesor Ursache, ajuns primar din vacar fugarea oamenii ca pe vite, „o figura sinistra care umbla prin sate dupa cote, impozite si corvezi“ si facea instructie cu „chiaburii“ fugarindu-i cu potera prin porumbisti si prin padurile Bent-ului, proprietatea unei rude a liberalului Aurelian Bentoiu: acestia sunt oamenii cu care „a început“ comunismul si ei au ramas – cu exceptiile care întotdeauna confirma si întaresc regula! – pâna la sfârsit aceiasi indivizi „cazuti“, dar îmbracati în straiele fiecarei etape din evolutia comunismului românesc. Sunt produsul „politicii de cadre“ semnalate ca o catastrofa nationala si de Marin Preda în „Morometii“ sai, unde naratorul, iar nu chiar personajul romanului, se mira, înfricosat si descumpanit, de scursura umana scoasa la suprafata de ceea ce s-a numit comunism: ca dintr-o vagauna necunoscuta si fara sfârsit, constata naratorul (în numele autorului), satul se umpluse de o lume pâna atunci complet necunoscuta, ca pamântul invadat de „martieni“ sinistri „cazuti“ de nu se stie unde. Se stie acum de unde: din „politica de cadre“… Din nenorocire, si dupa ’90 „cadrele – si ce cadre! – hotarasc totul“: hotarasc sa rada totul din temelii, sa nu mai ramâna piatra pe piatra, nici macar iarba din fantastica invazie a ierbii dintr-un volum memorabil în felul sau al „cititorului“ în pietre, poetul Ion Gheorghe din cojanii Buzaului. Ce lasa în urma acest soi de „cadre“? „Vacarii“ de ieri sunt „pompierii“ lui Bradbury care dau foc cartilor, monumentelor si însemnelor memoriale ce abia mai tin în picioare identitatea nationala pe cale de disparitie, ce-i drept, si prin directiva europeana. Dupa ce au terminat cu cartile, „pompierii“ acestia au trecut la monumente si case memoriale, noile „cadre“ de dupa ’90 confirmându-l cu asupra de masura pe Nicolae Filimon: „ce naste din pisica, soareci manânca“. Au purces aceste noi cadre provenite din vechile „cazaturi“ sau din „martienii“ de care iau cunostinta cu stupoare morometii lui Marin Preda, – au continuat ceea ce înaintasii lor stiau sa faca mai bine: sub masca pompierilor salvatori au pus pe foc mai tot ce ramasese. „Memoria“ – spune profesorul Ursache – „îsi gaseste suport si în monumente istorice, nu numai în capodopere literare. În aceasta privinta, Iasi-ul, ca sa ma restrâng, prezinta aspecte negative «strigatoare la cer» provocate din rea-credinta, nepricepere, nepasare, neglijenta. Asadar, unele cu substrat politic, altele de natura administrativa. Sa le luam pe rând: sub pretextul modernizarii orasului, Palatul domnesc a fost strivit si abandonat (…) Copoul a fost si el hacuit sub domnia lui Simirad…“ Casele memoriale? La unison cu bucuresteanul Andrei Pippidi, ieseanul Petru Ursache striga si el, ma tem ca în pustiu: „Mândria Iasilor dintotdeauna a fost salba de case memoriale, de scriitori, de universitari, de clerici, de oameni de cultura, politicieni patrioti si de valoare. Au ramas câteva, si ele programate, parca, sa dispara. Iata Casa Conachi de pe bulevardul Copou, pe traseul Biblioteca Fundatiei – Universitate: cu etajul impracticabil, balconul în cadere, zidurile coscovite. Vreo doua încaperi adapostesc o cârciuma oarecare. Sau Casa Gavril Muzicescu de lânga Râpa Galbena, prima institutie muzicala din Iasi si din tara, celebra pe vremuri; nu poate trezi niciun interes cultural vizitatorului: cu ferestrele batute în scânduri, cu treptele de la intrare naruite, pe care se opresc noaptea cersetorii si aurolacii. Dar si Casa Basota de pe strada Sarariei, o minune arhitectonica refacuta (culmea!) pe timpul comunistilor, astazi cu înfatisare jalnica. Si acolo e o cârciuma de mahala. Ca sa nu mai pomenesc de cladirea Muzeului de istorie naturala de pe Bulevardul Independentei, de casa Tonitza ratacita de tot prin Tatarasi. Numai pe strada Lascar Catargiu istoricii de profesie consemneaza vreo zece puncte memoriale“. Si mai pomeneste prof. Ursache de Institutul de Arheologie al Academiei Române si cladirea Institutului A. D. Xenopol: „Amândurora li s-au repartizat, în derâdere, spatii în fostele grajduri de pe strada Sarariei…“ Noile „cadre“ au hotarât, cum vedem, sa stearga nu doar ce-a mai ramas, dar pâna si urmele unor restaurari datorate („culmea!“) comunistilor. Ce-i de facut? „Exista România profunda, reper decisiv“, spune profesorul Ursache“, „S-o redescoperim“. S-o redescoperim. Daca nu doarme profund, aceasta Românie din vis trebuie sa se destepte, sa se trezeasca pâna n-o coplesesc de tot pompierii, cazaturile, urmasii fostilor vacari care parca s-au înmultit chiar si ori tocmai dupa caderea comunismului construit, si el, cu „oamenii de strânsura“ ai lui Caragiale. Ma tem ca precum în dulcele târg al Iesilor, si în mereu noul si vesnicul neispravit Bucuresti capitalist s-au înmultit catastrofal „gropile lui Ouatu“ de la „facerea lumii“ comuniste. Retrograd, ramân cu nostalgia ciulinilor din Baragan si a marii invazii prevestite de poet: „Vine iarba!“. „România profunda“ doarme sub iarba. Plini de speranta, mai aprindem din când în când o lumânare la capatâiul ei.

Un comentariu pentru “„Romania profunda“”

  1. noiembrie 24, 2012 la 2:16 pm

    O interventie umilă

    Cine nu crede-n ţara lui profundă
    Nu de sub ierburi şi din cimitire
    E-un om pierdut,pustiul îl inundă
    Şi moare,neputând să mai respire.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper