Recuperarea luminii in poezia lui Antonio Gamoneda

Un articol de ANDREI IONESCU

„Claritate neostenita“ este titlul fericit ales de Dinu Flamând pentru ampla selectie din opera poetica a lui Antonio Gamoneda, laureat in 2009 al Premiului Cervantes, un Nobel al lumii hispanice. Sintagma face parte dintr-un poem al ciclului „Ard cele disparute“: „Asta e batrânetea: claritate neostenita“. Gând staruitor al vârstei in care suntem napaditi de intrebari despre „dincolo de umbra“, când inca „se vede lumina in umbra“ si nu am incetat sa iubim ceea ce am pierdut. Oare nu s-a „extenuat inutil in amintiri si umbre“? – se intreaba intr-un alt poem al acestui ciclu de nedeslusite aduceri aminte, de incerta recuperare a anilor sai fragezi („toate s-au petrecut in copilarie“), fiindca stie ca „toate intrebarile vor inceta“ curând si „singura intelepciune e uitarea“. Si totusi (mereu exista pentru poeti un „totusi“!) se lasa prins in „betia batrânetii: lumina-n lumina“.
M-am oprit la acest ultim ciclu fiindca este incununarea creatiei unui poet care a parcurs un drum lung si ascendent, de la mânia tineretii din anii postbelici (sa ne amintim ca in 1944 Dámaso Alonso publica la Madrid volumul incendiar „Fiii mâniei“) pâna la decantarea rafinata a suferintei din „Cartea frigului“, unde clocotul mâniei se preschimba in reflectie calma: „Ma gândesc la ploaie si la distantele strabatute de mânie!“.
In cheia suferintei il descifreaza si traducatorul lui de astazi in româna, poetul Dinu Flamând, care-l asociaza judicios cu Bacovia al nostru si, in spatiul apusean, cu Vallejo si cu Beckett. In monologurile sale de o „teribila incapatânare“, Gamoneda ar incerca sa se convinga pe sine ca durerea se poate preschimba in seninatate si in verticala demnitate, ceea ce ar constitui chiar „mesajul“ discret si grav al creatiei sale de batrânete: apropierea sfârsitului sporeste darul luciditatii, acea „claritate neostenita“ spre care nazuieste.
Poemele deplinei maturitati a lui Gamoneda alcatuiesc o expresie majora a sensibilitatii ranite a omului contemporan de la toate meridianele si ecoul larg obtinut prin numeroase traduceri confirma aceasta reprezentativitate, in prelungirea vechii si prestigioasei traditii hispanice, de la zbuciumul baroc al lui Quevedo la noul secol de aur ilustrat de Unamuno, Juan Ramón Jiménez si Antonio Machado. Mergând cu pasi siguri pe fagasul hispanic, Gamoneda traieste din plin sentimentul tragic al existentei, instrainarea („ma surprind departe de mine, plângând“) si mântuitoarea perspectiva a mortii, in acelasi timp angoasanta si senina, prin posibilitatea de a ne rândui viata cu „claritate neostenita“.
L-am putea socoti pe Gamoneda un „poet al timpului“, dupa formula lui Antonio Machado, in acord cu sensibilitatea existentialista: „Temporalitatea face posibila o conduita muzicala a limbajului, adica o compozitie in timp. Compozitia este simtita de catre memorie, este inteleasa chiar de memoria simturilor“, scrie poetul intr-un cuvânt inainte la „Cartea frigului“. Acelasi crez se iveste intr-un poem din „Ard cele disparute“: „Totul e presimtire. Lumina e maduva umbrei: incep sa moara atrase de lumânarile zorilor. Tot asa ard in mine semnificatiile“.
O alta marturisire de credinta se intituleaza chiar „Poezia din perspectiva mortii“, unde ne intâmpina o afirmatie de-a dreptul quevediana: memoria nu este altceva decât „constiinta pierderii“ si „constiinta de a merge spre moarte“, la fel cum spusese Quevedo: „un ser hacia la muerte“. Aspiratia cea mai intima a lui Gamoneda este aceea de a alcatui „un obiect de arta cu tema mortii“. Poezia insasi este in fond pentru el „arta memoriei in perspective mortii“. Arta memoriei si totodata arta uitarii, pe care poetul are senzatia ca o creeaza: „Am auzit clopotul zapezii, am infiintat uitarea“.
Un alt reper al traditiei hispanice majore este Juan Ramón Jiménez, cu neostenita cautare a cuvântului potrivit, exact: „Da-mi, Doamne, numele exact al lucrurilor“ – ceruse cândva Juan Ramón intr-o ferventa rugaciune. Gamoneda, astazi, simte si el dureros „puritatea limitelor“: „Pasiunea mea n-ar putea exista daca i-as sti numele“. Fiindca numele nu e niciodata stiut dinainte: poezia e tocmai cautarea lui, a nestiutului nume potrivit, necesar, in mod surprinzator necesar. Si tot un ecou din Juan Ramón Jiménez putem surprinde in identificarea panteista cu toate lucrurile lumii: „Eu sunt si poteca si acel batrân si orasul si vântul“.
Evident, pomenirea inaintasilor din care descinde Gamoneda, in mod firesc si cu marca sa personala inconfundabila, nu-i stirbeste câtusi de putin originalitatea. Ea este menita mai curând sa consfinteasca situarea creatiei sale in prelungirea marii traditii hispanice pe care se dovedeste a fi in stare ca o sustina si sa o innoiasca. Se confirma astfel inca o data paradoxul formulat de Eugenio D’Ors: „Ceea ce nu e traditie esueaza in plagiat“.
Unul dintre darurile de pret ale lui Gamoneda este capacitatea (care constituie apanajul poetilor autentici) de a-si pune intrebari si de a interoga universul: „Ce iarba creste pe tineretea noastra?“, suna un vers din ciclul „Descrierea minciunii“. Aceeasi uimire admirativa apare intr-un poem din „Cartea frigului“: „Portocala in palmele tale, oare pe veci i-a fost data splendoarea?/ Oare, prin preajma apei si a cutitului, sa fie o portocala in acea gaoace eterna?“.
Cele mai caracteristice poeme din ultimele cicluri sunt frânturi de amintiri. Gamoneda nu pacatuieste niciodata prin redundanta; e mai curând eliptic. La el – cum observa un exeget, Miguel Casado – „imaginea rezulta din omisiuni, nu din substituiri de semnificatii“. Lucrurile sunt doar sugerate sau numite pur si simplu, evocate sumar in nuditatea simplei lor prezente, in urzeala de melancolice frânturi de amintire si uitare: „Mi-am pus mâinile pe un chip si le-am retras ranite de dragoste. Acum uitarea imi mângâie mâinile“. Sau, mai târziu, intr-un poem de intretaiata evocare ostenita: „Doar chipurile invizibile mai exista. M-am extenuat inutil in amintiri si umbre“, când poetul isi simte chipul invaluit de disparitii si când „adevarul e un dulap ticsit cu umbre“. Acest adevar al vietii, in fond realitatea insasi, se destrama si se risipeste in incertitudini dezolante: „Indescifrabile sunt fata si numele tau; poate ca nici nu ai existat,/ dar, cu toate astea, ai ajuns la batrânete/ si comiti gesturi impure, si ele indescifrabile“.
In sfârsit, câteva cuvinte de lauda i se cuvin din plin traducatorului, care a gasit cheia pentru aceasta poezie concisa, direct, concentrata, eliptica si exacta. A inteles ca cea mai potrivita solutie e sa pastreze fidelitatea, nu sa „infrumuseteze“ originalul adaugându-i artificial podoabe conventionale. Caci Gamoneda nu are nevoie de figuri de stil straine si tradatoare.
Ramânând in limitele firescului limbii, Dinu Flamând izbuteste o versiune excelenta prin „simpla“ (dar nu tocmai simpla) preluare a textului spaniol. Iata câteva exemple, in care aparentele adaosuri nu sunt altceva decât transpuneri exacte, desigur in spiritul limbii-tinta si, implicit, capatând un spor de intensitate expresiva: versul „Ah, gradini, ah voi numere!“(pentru „Ah jardines, ah números“) ne da senzatia, prin introducerea pronumelui de adresare, ca poemul a fost conceput in limba româna. Sau: „Ma tupilez,/ iar tu imi acoperi fata; si sunt micut de tot“ (pentru „Bajo y tú escondes mi rostro, y soy pequeño“). Sau „Ma ia cu frig prin preajma izvoarelor“ (pentru „Tengo frío junto a los manantiales“). Sau „Indes in gura mea fructe negre“ (pentru „Pongo los frutos negros en la boca“), unde echivalentul intensifica dramatismul situatiei, acea pasiune retinuta care constituie, cum am vazut, o nota esentiala a poeziei lui Gamoneda. Versiunea de fata poseda, asadar, virtutea de a ni-l apropia, cu har si abnegatie, pe unul dintre marii poeti spanioli de astazi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper