Reactionar

Un articol de CATALIN OLARU

În „Après mai“, noul film semi-autobiografic al cineastului francez Olivier Assayas, desi se face foarte multa politica, marxismul împarte, în viata celor mai multe dintre personaje, aceeasi treapta cu muzica rock, cu hobby-urile sau cu dragostea (iar în cele din urma, dispare cu totul, ajungând sa fie redus la pretext pentru un proiect artistic). Înainte de a marca momentul istoric post-mai 1968 sau ciocnirile din februarie 1971 din Paris, situarea temporala din titlu se refera pur si simplu la perioada în care Gilles (Clément Métayer) se întâmpla sa fie tânar. Daca e sa fie despre ceva, „Après mai“ e mai degraba despre faza târzie a adolescentei. Dincolo de extremismul personajelor, cu care putem sau nu sa fim de acord, personajele lui Assayas sunt irezistibile prin aceea ca au atât de multa viata în ele, iar filmul convinge nu doar pentru ca e despre aceasta perioada (anii ’70, tineretea lui Gilles sau a oricui altcuiva), ci si pentru ca e facut de cineva care întelege tineretea în general într-un mod cât se poate de intim, ceea ce e o calitate mai mare decât s-ar putea crede.
The Very Best of
La fel ca foarte multe alte filme de fictiune sau documentare despre anii ’60, „Not Fade Away“, debutul în lungmetraj al lui David Chase („The Sopranos“) se serveste, în descrierea perioadei în cauza, strict de elementele mai stridente care au marcat decada, adica de moda si de muzica; mai mult, si pe acestea le exploateaza cât se poate de superficial. Spre deosebire de „Après mai“ al lui Olivier Assayas, nu numai ca e facut de cineva care nu se poate abtine sa arate niste tineri fara sa-i judece, dar întelegerea a ceea ce au însemnat în realitate acei ani îi lipseste cu desavârsire. În locul lui Chase, sunt pusi la munca The Beatles si Rolling Stones.
Modest, Chase a declarat ca filmul lui e, de fapt, doar o compilatie a cântecelor lui preferate. Macar aici suntem de acord.
Sase dintr-o lovitura
Documentarul lui Dror Moreh despre implicarea organizatiei Shin Bet în conflictul israeliano-palestinian începe ca oricare alt material, fictional sau nu, despre serviciile secrete (textele explicative cu caractere cazone sau muzica sumbra ne anunta ca pasim în tarâmul interzis al intelligence-ului), continua surprinzator (desi sunt cadre militare în rezerva, subiectii nu numai ca nu reproduc tezele propagandei oficiale, ci le contrazic) si se încheie triumfal. Performanta de a intervieva nu unul, ci sase directori ai unui serviciu de informatii interne israelian, si mai ales de a-i face sa îsi recunoasca greselile, e fara doar si poate remarcabila. Cu sau fara retineri, cei sase îsi dau drumul la gura, si îi arata cu degetul pe politicienii israelieni mai degraba decât pe inamicii lor traditionali, fie cã e vorba de omologii lor palestinieni, de liderii lor religiosi sau de simpli atentatori. „Shomerei Ha’saf“ nu include si punctele de vedere ale acestora din urma, dar de ele nici nu prea e nevoie: cei sase descriu tabloul ostilitatilor israeliano-palestiniene într-un mod deloc magulitor pentru echipa care joaca acasa.
O alta categorie pe care Moreh n-a inclus-o in filmul lui, dupa cum cu justete a observat unul dintre spectatorii de la vizionarea de presa, sunt femeile. „Where are the women in your film?“, a întrebat omul, nedumerit. Asa e, nu sunt femei în „Gatekeepers“. Si nici mexicani n-am prea vazut, as putea adauga eu.
Bricolaj
O data cu „A Ùltima Vez Que Vi Macau“, João Pedro Rodriguez renunta la ambitia de a deveni un al doilea Pedro Almodovar, semnând, alaturi de João Rui Guerra da Mata, un documentar pe care doar voice over-ul îl transforma într-un film de fictiune. În spatele deciziei de a face un film fara actori au stat ratiuni în primul rând bugetare, dar cei doi stiu sa exploateze la maxim tocmai putinatatea resurselor pe care le-au avut la dispozitie. Voice over-ul e dublat de imagine doar când se refera la elemente de context (câinii care populeaza orasul, de pilda). Când comentariul se refera la ancheta propriu-zisa a naratorului, care încearca sa o gaseasca, si apoi sa o razbune, pe Cindy, prietena lui, ne aflam de regula în una din urmatoarele situatii: suntem în timpul care trebuie, dar în locul gresit (la câtiva metri mai departe, de regula), suntem în locul care trebuie, dar în timpul gresit (putem auzi convorbirea, dar cabina telefonica în care aceasta are loc e acum goala), sau suntem în locul si timpul potrivite, dar nu putem vedea nimic, deoarece nu e suficienta lumina. Frustrarea de a auzi ceva (voice over-ul e departe de a explica totul), respectiv de a nu vedea aproape nimic e permanent întretinuta, si tocmai asta face ca, dincolo de verdictul propriu („îmi place sau nu «A Ùltima Vez Que Vi Macau»“), experimentul sa captiveze. Reactiile pe care le suscita sunt extreme (fie consideri ca e orice, numai film nu, fie vezi în el filmul prin excelenta), însa, orice s-ar spune, acestei mostre de bricolaj nu i se poate nega virtuozitatea.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper