Piesa lipsa: „Fill the Void“

Un articol de CATALIN OLARU

Desi asta sare cel mai tare în ochi, „Fill the Void“ e departe de a fi un film despre normele etice ale comunitatii evreiesti ultraortodoxe, sau despre cum precumpanesc acestea uneori asupra vointei individuale. Când fiica lor cea mare moare la nastere, rabinul Aharon si sotia sa pun la cale casatoria cumnatului Yohai (Yiftach Klein), proaspatul vaduv, cu cealalta fiica a lor, Shira (Hadas Yaron), în vârsta de numai 18 ani. Nici Yohai, nici Shira nu sunt foarte încântati de perspectiva maritisului. La început.
Principalul spectacol al lui „Lemale et ha’halal“ e procesul lor lent de îndragostire, punctat de tot felul de markeri vizuali sau sonori (pâna si decojitul unui mar capata sens în acest context). Îndragostirea lor nu e pusa în umbra, ci potentata de mediul în care traiesc, unul în care filmul ne introduce într-un mod atât de convingator, încât finalul, scandalos, dupa standarde occidentale, se transforma într-un happy end absolut entuziasmant.
Scadente: „À perdre la raison“
Datoria morala pe care Mounir (Tahar Rahim) o are fata de André (Niels Arestrup) îl obliga pe cel dintâi la compromisuri din ce în ce mai mari. Daca André nu l-ar fi adoptat, Mounir n-ar fi parasit niciodata Marocul, asa ca, vrând-nevrând, cei doi, împreuna cu Murielle (Émilie Duquenne), sotia lui Mounir, si un numar din ce în ce mai mare de copii, traiesc sub acelasi acoperis. E un conflict foarte ofertant, construit în parte si prin intermediul unei piste false.
Aproape fiecare scena din care lipseste André e tratata ca un episod voyeuristic, cu filmare de dupa tocul usii sau de dupa marginea unui perete. Din inertie, aceeasi perspectiva se aplica si scenelor în care André apare în cadru sau în care nu are ce cauta (la aeroport, de pilda). În orice caz, suspansul e asigurat, în film, nu de chestiunea perspectivei (insistenta cu care aceste unghiuri revin transforma ipoteza initiala în certitudine), ci de întrebarea daca André e interesat de Murielle sau mai degraba de Mounir (asa cum insinueaza, la un moment dat, unul din personaje). În cele din urma, promisiunea voyeuristica nu se îndeplineste. Nimic din dezvoltarea conflictului dintre cei trei nu ne lasa sa întelegem ca intentiile lui André sunt altfel decât caste, dat fiind ca acest filon initial e lasat complet nerezolvat.
De la un punct încolo, Murielle începe sa sufere de o înstrainare crescânda, care nu pare sa aiba nimic de-a face cu conflictul din primul segment. Nu ca, în filme, toate ar trebui sa se înlantuiasca si sa decurga în mod necesar catre deznodamânt, dar rezolvarea aleasa de Lafosse si de coscenaristii Thomas Bidegain si Matthieu Reynaert are toate datele unui subterfugiu, adica ale unui mod la îndemâna de se spala pe mâini de o premisa interesanta, dar cu care nu stiu ce sa faca.
Asta face din „À perdre la raison“ un colaj incongruent între doua filme diferite, care se întâmpla doar sa aiba aceleasi personaje.
În banca lui: „The Paperboy“
Unul dintre cele mai mainstream filme din selectia din acest an a New York Film Festival e în acelasi timp si unul dintre cele mai cinstite. Acest proiect, care a trecut prin mâinile lui Almodovar, e un exemplu rar, dupa stiinta mea, de combinatie între film noir si exploitation, filmat cu instrumentarul celui de-al doilea gen. Cei pe care istoria cinema-ului îi lasa reci vor gasi în filmul lui Lee Daniels alte stimulente, dintre care cele mai evidente sunt sexul si violenta, separate, dar si în acelasi context, precum si o portie generoasa de militantism rasial. Întreaga poveste ne este spusa de Anita (Macy Gray), servitoarea familiei, care nu prea are cum sa fie la curent cu cele mai multe din evenimentele pe care le relateaza, dar al carei personaj e necesar pentru a ne arata dincolo de orice dubiu ca protagonistul Jack (Zac Efron) e ceea ce se cheama un personaj pozitiv: desi i se adreseaza lui Yardley (David Oyelowo) cu apelativul „negrotei“, nu e rasist, deoarece o trateaza pe Anita ca pe un egal. Departe de a fi un defect, mecanismul pus în miscare în acest caz e un exemplu în plus al faptului ca „The Paperboy“ nu urmareste în niciun fel sa-si depaseasca statutul, si tocmai de aceea functioneaza.
Evaziv: „Like Someone in Love“
Plin de tensiune si luminos în acelasi timp, ultimul film al lui Abbas Kiarostami debuteaza cu o scena filmata într-un bar. Minute în sir, auzim personajele discutând, însa ori nu le putem vedea înca, ori le vedem deja, dar nu stim cine sunt. Suntem, asadar, în pozitia personajelor: de-a lungul celor 109 minute cât dureaza filmul, nimeni nu stie, si nici nu afla mare lucru, despre nimeni.
Profesorul pensionat Takashi (Tadashi Okuno) apeleaza la serviciile prostituatei Akiko (Rin Takanashi), care accepta însarcinarea, fara prea mare tragere de inima. Desi a pus la cale un întreg scenariu, care include o auditie de jazz (printre altele, melodia care da titlul filmului) si o cina în doi, intentiile sale nu sunt deloc clare. În tot cazul, Akiko adoarme, iar Takashi o lasa sa doarma. A doua zi, se ofera sa o conduca la facultate, unde îl cunoaste pe Noriaki (Ryo Kase). Urmeaza un sir întreg de situatii în care, cum-necum, Takashi se descurca fara sa o dea pe Akiko de gol. Cei doi sunt nevoiti sa se dea drept nepoata si bunic, însa au ghinionul de a da peste tot felul de oameni care îi pot expune. Ea îi închide telefonul prietenului ei, el îsi scoate la rândul lui telefonul din priza, dar toate astea nu îi ajuta prea mult: în cele din urma, cei doi (dar mai ales Takashi) trebuie sa înfrunte realitatea, iar inspiratia cea mai mare a lui Kiarostami este ca îsi încheie filmul atunci când trebuie, adica exact înaintea acestui moment.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper