Optzeci si noua

Un articol de DAN BERINDEI

Uneori uit vârsta pe care o am. Semnale îmi sunt transmise de deficientele trupului. Îmi dau seama ca un efort odinioara minimal tinde a deveni o problema. Câteva sute de metri pâna la un  magazin al cartierului le strabat cu greutate. Pe lânga mine trec trecatorii si pasul meu grabit de altadata s-a încetinit. Trebuie sa-mi cântaresc în minte ceea ce vreau sa achizitionez pentru a nu-mi crea greutati excesive… desi „excesul“ nu însumeaza decât câteva kilograme. În anii mei tineri, când am fost „exilat“ din Institutul de Istorie si munceam la o cooperativa de mecanica caram pe scari în sus si în jos tuburi de oxigen de zeci de kilograme!
Fara sa vreau, urmaresc în adunarile generale ale Academiei Române sau în sedintele tematice comportamentul colegilor mai vârstnici, ca si al meu, când mergem la tribuna aulei, mersul si sovaielile trupului. Fara sa vreau îmi amintesc de mirarea tineretii mele de student, când îl vedeam la Facultate pe profesorul Nicolae Banescu, care se apropia de 70 de ani, suindu-se sprinten pe scari si neluând ascensorul. Iata ca eu folosesc astazi ascensorul  pentru a  evita scarile dintre parter si etajul I!
În realitate, esentialul este ca mintea sa functioneze mai departe ca în tinerete si uneori chiar mai bine adaugându-se experientele si învataturile deceniilor. Am însa preocuparea si îngrijorarea ca într-o zi judecata nu-mi va mai lucra în conditii normale, ca nu-mi voi da seama si ca cei din jur din delicatete nu-mi vor atrage atentia! Atunci abia viata îsi va pierde orice sens!
Deseori sunt întrebat care  ar fi secretul mentinerii intelectuale si raspunsul meu este unul singur: munca! De 70 de ani îmi practic cu pasiune profesiunea de istoric. La 13 ani am scris… în frantuzeste un studiu despre ducele Carol de Lorena si despre încercarea sa disperata de a realiza imposibilul, respingând cucerirea tarii sale de catre Ludovic XIV, regele Soare. De atunci s-au scurs peste trei sferturi de veac! În munca si pasiune sta secretul echilibrului unei existente. Chiar si în timpul exilului meu „cooperatist“, cu toata oboseala zilei de munca, la care se adauga si îngrijirea a doi copii mici, în fiecare seara si început de noapte, îmi impuneam sa lucrez macar un ceas-doua în profesiunea a carei practicare îmi era oprita.
Nostalgic îmi amintesc tineretea, fragmente din viata, pe cei dragi si mai ales sotia pierduta cu patru  ani în urma, urmaresc ceea ce se petrece în lume si în viata tarii, cu interes si îngrijorare. Necontenit trec în revista momente ale existentei României, eu fiind nascut o jumatate de deceniu dupa împlinirea visului desavârsirii unificarii nationale. Înteleg schimbarile, dar ma si nemultumeste nepasarea a prea multi fata de binele comun. Tare mult as vrea sa-mi închei viata într-o tara care si-a recapatat valentele în lume, în care oamenii nu se îngrijesc numai de propria lor fiinta, ci de mersul înainte al tuturor, de prestigiul si as adauga chiar de maretia României. Din pacate, nu cred sa mai am vremea sa apuc  sa-mi vad acest vis împlinit!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper