Mircea, omul care face cosciuge

Un articol de Sorin Stoica

A murit la 27 de ani si, pentru aceasta vârsta, si-a lasat numele pe un numar incredibil de mare de carti. Scria bine, scria foarte bine, cu o viteza care nu era graba si care capata logica doar privind înapoi. L-am cunoscut pe Sorin Stoica în 2004, coordonam paginile de antropologie ale primei serii din revista „Cultura“ si i-am propus o colaborare constanta. Textele au venit unul dupa altul, într-un ritm ce nu mi-a dat voie sa i le public, atunci, pe toate. Câteva au ramas si azi inedite si îsi vor face loc acum în paginile revistei. Primul text pe care mi l-a oferit era despre un mester de sicrie. Nu a aparut, cineva din redactie a spus ca e prea morbid ca sa începem cu acel reportaj si a decis ca nu intra în sumar. Desigur ca nu era morbid si desigur ca argumente de acest fel nu ar trebui sa conteze în nici  o împrejurare, dar nu a fost singura data când Sorin s-a lovit de astfel de opozitii. Îl urmareau. Destul de ciudat, dar îl urmareau, desi scria despre subiecte banale, cu miez antropologic, care nu au cum sa trezeasca cine stie ce împotrivire. Dar felul în care scria Sorin scormonea prejudecati si clisee. Urmaream încântarea unora si iritarea altora dintre cititori dupa lectura articolelor lui, imediat dupa fiecare aparitie. Cea mai puternica reactie de respingere a aparut la publicarea unui reportaj, tot în „Cultura“, despre o troita din Arges adusa la Muzeul Taranului Român de Horia Bernea. De data aceasta, conducerea muzeului, unde si lucra, îi reporsa tonul nepotrivit, de zeflemea,  privirea ireverentioasa asupra satului traditional românesc si lipsa de respect fata de întemeietorul muzeului. Evident, articolul fusese prost citit si prost înteles, pentru ca era exact opusul, dar cliseele functionau, functioneaza înca. A iesit scandal si scandalul a trecut în paginile mai multor reviste culturale importante si ale presei cotidiene, cu schimb de replici între institutii si cu obligatia de a publica în revista un drept la replica al conducerii muzeului care m-a mâhnit la culme. Sorin era pe punctul de a fi dat afara de la muzeu. A continuat sa-mi timita texte, am continuat sa-i cer texte, a fost o colaborare frumoasa si semnificativa pentru revista si pentru mine personal. La un moment, starea sanatatii lui s-a înrautatit si s-a retras acasa, la Banesti. Apoi…
Se vor împlini, în ianuarie, 7 ani, cifra aceea simbolica, de când Sorin a trecut dincolo de frontiere. E cel mai important scriitor al generatiei lui, cu vocea cea mai personala si cu o opera care, în ciuda vârstei foarte tinere, l-a pus, hotarât si irevocabil, dar trist de repede, în istoria literaturii române.
(Catalin D. Constantin)

 

 

Sa faci sicrie e, orice s-ar spune, o meserie interesanta. Sau barem originala. Oricum, utila. Sa fii un fel de tâmplar pentru morti. Toatea astea presupun o filozofie aparte. Poate cinica. Poate resemnata. Totusi, munca ta aproape ca are întemeiere în sacru. Esti, pe undeva, regizorul unui rit de trecere.
Vara de joi dupa-masa
M-am nascut în Bucuresti. Asa a fost situatia. Noi locuiam de fapt în Predeal. Predealul era un oras de bun simt. Nu se uita nimeni în tinicheaua altuia sa vada ce manânci.
Situatia materiala, trebuia sa te mai strângi un pic. Tata era tâmplar, io–un tandarica printre picioarele lui. Mama, casnica, du-te dupa urzicute, fa curat la gaini! Pica cerul pe mine. Copiii ceilalti se jucau, iar io sa ma spetesc… Totusi, întelegi, de mic am pus mâna la munca. Ce-mi placea mie cel mai mult era sa sparg lemne! Cam doua camioane de lemne cumparam pe toamna. Io, tac, tac cu toporul. Imi placea sa le asez în asa fel încât sa nu ramâna spatii între ele. La milimetru. In Predeal cam pâna-n revolutie a început sa bage gaze. Si iarna tine acolo cam 6 luni pe an. Vara se spune ca pica-ntr-o joi dupa-masa.
Erau si sasi, unguri, dar oameni saritori cu care te puteai ajuta. Si legionari care facusera puscarie cât calu’ lu’ Traian mai erau. Da’ oameni de bun-simt. Legionari „deparazitati“ din Fagaras. Ãia au fost pân’ la coada adevaratii patrioti care n-au vrut comunismul.
Sa-i luam pe musulmani, mie nu-mi place religia lor, da’ de ce sa nu-i lasam în pace? Legionarii veneau seara acasa, de prin Fisura albastra, de pe Sorica, unde se ascundeau. Treceau gârla si veneau la familie, lumea îi cunostea si totusi îi acoperea.
Io m-am nascut în ’54 si pot sa spun c-am avut o copilarie frumoasa. Pustisme, ala plângea ca l-am batut io, io ca m-a batut altul, da’ dup-aia tot împreuna ne jucam. Padurea nici nu se punea problema era toata a noastra. La Predeal, avantajul e ca poti sa cunosti oameni de toate felurile. In statiuni si în porturi se întâmpla asta. Turisti multi. Nu esti ca unul care lucreaza la strung. Nu zic de el ca ar fi încleiat, dar are de-a face doar cu mediul lui. De-acolo nu iese. In Predeal, de exemplu, vezi, prinzi de la unul ceva, de la altul altceva! Inveti sa cunosti oamenii, sa-i citesti. Te cizelezi un pic.
Am facut si un pic de scoala
Am fost prima promotie de tehnici si tehnologii nucleare. La liceul „Unirea“ de lânga Liceul comercial „Cretulescu“ din Bucuresti. Am ramas corigent la limba rusa. Mie îmi placeau stiintele exacte. Matematica, fizica, chimie mai putin.
M-a si exmatriculat. Asa era…Din cauza absentelor. Dadusem si io un pic cu nasul de viata. Aveam o placere deosebita sa ma duc în Herastrau. O luam asa pe Kiseleff. Io fiind crescut în Predeal îmi placeau libertatea si mediul ambiant. Nu sa treaca masini, tramvaie….
In Bucuresti, am stat în gazda pe Mosilor, de la Armeneasca putin mai încoace pâna sa treaca tramvaiul 21. Era 335 de lei masa la cantina. Si 300 de lei plateam la gazda. Trenu’ era 37 de lei pâna la Predeal. Asta se întâmpla între ’69 si ’74 când înca se putea trai. N-o luase Ceausescu razna de tot. Tramvaiul – 25 de bani. Erau niste carute din alea… se dadea vatmanul jos si schimba macazul cu o ranga.
Am mers mult pe munte. Si-acu’ pot sa-ti arat bornele de la granita cu Austro-Ungaria, la Pichetu-Rosu. Nu mai spun de Piatra Craiului, Plaiul Foii. Eram un om liber. Dumineca ma duceam pâna-n Susai. Ma duceam doar sa beau o bere. Era frumos.
Am terminat liceul la „Tractorul“ în Brasov. In rest, de ce sa mint, m-am plafonat. N-am dat la facultate. Am fost un dobitoc. Scuze ca s-a înregistrat. Am avut asa o… ma scârbisem, am avut oroare fata de sistemul ala ca nu era dupa capacitatea ta. Când am vazut atâta nedreptate ca trebuia sa stai cu secera si ciocanu-n mâna…
Pe la 30 de ani aveam o categorie destul de mare. Probabil ca ma si pricepeam. Ma rog, lauda de sine nu miroase a bine, dar aveam 200 de lei mai putin decât un maistru.
Aveam în grija pâna la Cetatea Fagarasului, cabane de creasta. Unde te trimitea. Malaiestiul apartinea tot de noi, ma cataram prin hornuri, în fine. N-avea curent la cabana. Avea grup electrogen. Isi cara omul benzina, punea tragea o sfoara, erau T.N-urile alea, Timpuri Noi, facute la Bucuresti. Isi faceau lumina de 5 kilowati. Aveau si ei un pic de conditii. Una-doua auzeam „Du-te, mai, Mirceo si fa-i grupul electrogen la cabana în Piatra Mare!“. Gata, tata, luam rucsac de 20 de kile în spinare si plecam. Era o feerie pe „7 scari“ în Piatra Mare. Cu magarii, cu caii mergeam. Doamne, uite, chiar acuma mi-am amintit numele la un magar.
Domnu’ Stolojan, Maurer si câtiva belgieni
Dej avea vila în Predeal. La fel, Corneliu Manescu care a fost presedinte la ONU. Tot C.C-ul. Pe Manescu l-am cunoscut fugitiv, dar cu Maurer am stat de vorba asa cum stau cu tine. Era un tip nu sobru, nu distant… era foarte comunicativ. Daca-l rugai ceva, te asculta. De exemplu, tata s-a îmbolnavit de reumatism, hai sa plecam din Predealu’ asta! E frumos, dar da-l în Doamne-iarta-ma!
Hai sa vindem acolo si sa cumparam în Câmpina. Maurer avea casa chiar aici lânga biserica lu’ Izvoreanu. Am umblat dupa casa vreun an de zile. Nu voiam un cartier d-ala cu bronzati. Domnu’ Maurer îi zic, as vrea sa cumpar. Zice: nu! Acolo va fi zona sistematizata. Si-a darâmat la putin timp dupa aia. Sunt blocurile alea de la notariat acum. Omu’ a fost franc. Ca putea bine-mersi sa-mi ia banii.
Pe domnu’ Stolojan îl cunosc de dinainte de revolutie. Are o fata, Ada, si un baiat, îmi scapa numele. Venea cu ei la ski. Io aveam un baby-ski. Adica n-aveam io! Avea statu’! In fata la Clabucet la sosire era. Stolojan, pe vremea aia, era profesor universitar, pe la ASE daca mi-aduc bine aminte. Dânsu’ venea: da-mi un top d-asta de bilete si lasa copilul sa se dea pe skiuri. Seara, normal, intram si noi la o tuica fiarta, dupa ce-nghetam toata ziua. Intr-adevar, nu puteam sa intru la discutii prea mari cu dumnealui, dar ne mai conversam asa…
Veneau grupuri de belgieni, de nemti, de olandezi. Trebuia sa fii civilizat fata de ei. Mai ziceau astia de la Dinamo sa nu luam vreo tigara de la astia ca poate e de-aia cu opium, cu hasis. Pai, bine, ma, daca-mi lasa pachetu’, nu m-o otravi pe mine. Era-n vremea-n care Kentu’ începuse sa dispara. Mai gaseai pe la restaurante, da’ numai cu interventii.
Erau hotelurile pline de straini. Cunosc un tip, Otto, sas, care a plecat în Germania, dar venea în Predeal la „Orizont“, îi convenea sa stea la hotel o luna si cheltuia mai putin decât în Germania.
M-a deranjat un lucru, pentru cei din Est era un lucru, pentru cei din Vest altceva. De exemplu, cei din Vest aveau bufet suedez. Se ducea neamtu’ acolo si-si lua o feliuta de sunca de Praga, Dincolo, la polonezi, la cehi, le dadea parizer si margarina. Pai, aia nu sunt tot oameni? Multe lucruri din astea am vazut, da’, în fine, am tacut din gura si mi-am vazut de treaba mea. In shop-uri, televizoare color, whisky, la noi-tamâie. Erau lucruri care sareau în ochi.
De fapt, si io, daca m-as duce în Tanganyka si i-as vedea pe aia ca umbla-n triburi, si mie mi-ar sari în ochi. Oricum, cineva trebuie sa dea cu matura pe strada. Clasele sociale n-or sa dispara niciodata.
Munca de chinez nebun
Problema la noi a fost ca ala care statea 8 ore în turnatorie nu stia ce e-n afara si nu avea cum sa avanseze. Daca stateau la bloc, în colivii, ca porumbeii! Când a venit privatizarea n-a mai putut sa faca fata. Oricum, a fost economie de piata si-nainte de revolutie. Care vedea cum se traieste, imediat a plecat înainte. Oricum, zic io, fiecare sa pasca iarba pe care o cunoaste.
Nu m-am casatorit. Stând în Predealu’ ala, veneau 20 de zile grupuri de suedeze… am dus o viata mai libertina, vorba aia… descaleca si du-te, am mai stat cu o fata un timp. Dar, destinul, implacabilul destin. Nu m-am casatorit ca nu te gândeai la chestii d-astea. Si, dupa aia, trecând o perioada, vârsta înainteaza nici nu-ti dai seama. Tata tot zice ca ar trebui o femeie în casa.
Pe 7 ianuarie ’84 ne-am mutat aici. In Predeal era frumos, da’ umezeala multa, casele-n pamânt. Am facut un gardut, o poarta. Io am venit de fapt aici în ’92. Tata a iesit la pensie ca tâmplar si, dupa ce-a murit mama, în ’89 pe 31 august am zis sa ma retrag lânga el. Aveam 22 de ani vechime ca lacatus mecanic. Atunci dadea afara de la toate întreprinderile. M-am dus paznic la Generala 8, la domnu’ Gavrilescu. Zic, noaptea pazesc si ziua muncesc.
Dupa aia îl iau deoparte pe tata, hai sa scoatem o autorizatie. Mai reparam o somiera, mai un recamier. Asociatie familiala: tata si cu mine. Vedeam ca nu prea merge. Munca de chinez nebun. Migaleala si câstig foarte mic. Pierzi timp. Nevoiasii nu mai cumpara lucru nou, vin sa repare, dar nici ei n-au bani. Repara sa nu le mai intre arcurile-n coaste.
Hai sa facem noi sicrie!
A fost o idee de moment. A venit cineva si-a întrebat, domn’ne, da’ un sicriu? Hopa, stai ca se pot face si de-astea. Pe-atunci se faceau sicrie pentru pensionari pe Câmpinita, acolo lânga benzinarie. Mai avea într-un loc sicrie de lux. Ornamenmtate, pavoazate, capitonate, da’, în interior, cade mortu’ pentru ca nu pune decât niste sipci în curmezis. Doi insi au venit la noi si ne-au zis cum s-a întâmplat. Nu ma intereseaza, ei sa-si vânda marfa lor. Desi e ca la tenesii aia, trei la 100.000, îi porti si-i arunci ca sa nu-i mai speli.
Intr-o luna, poti sa nu dai unul si-ntr-o zi sa dai 2-3. Nu lucrezi întins ca la întreprindere. Sunt perioade în care merge sa lucrezi si perioade în care nu prea merge. E daca vrei un fel de loterie. E o perioada, în primavara în genere, când cardiacii… se produc schimbari în organism. Dar cu sicriul nu poti sa zici, lasa, ca-mi cumpar mâine unu’. E o chestie de stricta urgenta.
Vine un tip din Breaza, îi murise un copilas. Voia un sicriu de maxim 1,30. Parca nici nu mi-a venit sa-l fac. Io sunt un pic sentimental, era sâmbata si, de când a murit mama, io duminica nu muncesc. Dar a doua zi la prânz, duminica, a fost gata. Preotu’ a zis, nu-i nimic, nu-i nici un pacat ca ai muncit, ai ajutat un om. Daca pot sa ajut, iarta-ma domnu’ si asta sunt! Ãsta mi-e sufletu’!
Sicriele se fac pe diferite masuri. E câte o batrâna de 1,60, întelegi, trebuie mai scurt. Era un sofer aici în oras, facea Câmpina-Predeal. Când a murit, l-a scos de la bloc cu macaraua. Asa era de gras. Ãla, când intra în Predeal, lua o franzela, i-o taia fata de la alimentara, îsi punea ceva mezel acolo si ala era un sandvis pentru el. Normal ca lui i-a trebuit un sicriu mai special.
Facem dupa cum vreo omu’. Un sicriu e în jur de un milion, un milon o suta. Cam cât o pensie. Da’ lumii îi place foarte bine ce facem noi. Reclama? Preotu’ stie, la morga la fel, de la spital mai afla, du-te la ala ca face mai ieftin. Unul de la altul se raspândeste când au un necaz. Du-te acolo, ca e cineva 24 de ore în permanenta.
Afacerea nu poti s-o extinzi. Imprumut, da’ nu pot sa rambursez. Sa vând casa? Tata are pensie 1.600.000. Si vine-ti bate-n poarta, gaz, lumina, toate hangaralele astea. Mai platesc si la Sanepid 800.000 parca as face cârnati, nu cosciuge. Câstigam doar cât sa ne scoatem existenta.
Sunt multi care vor sa se dea fuduli. Venisera odata niste tigani, voiau sicriu de stejar. Cât costa, ca dam oricât? Vezi doamne, ei au bani. Erau tigani din aia cu chimir cu palarii mari. Ungureni. Noi facem pentru nevoiasi, nu sofisticate. Pentru mofturosi. Sunt si sicrie de 16 milioane. Frumos pe-afara, scoate ochii omului. Le pune un fel de mânere. Si ce sens au ele, tot acolo-l baga! Tot pamânt toarna peste el!
Sigur ca e o slujba ingrata, da’ si popa si doctoru’ n-au la fel? Am dat si pe datorie, nu sa-i cer buletinu’, mergem pe încredere.
Mai fac multi bancuri. Mi-a zis cineva, Mirceo, am si io o garsoniera colo-n cimitir, sa-mi faci sicriu acuma din vreme ca-l tin în pod. Lasa, mai nene, vii si-ti iei unu’ proaspat! Bine ca n-a mai trecut pe-aici de atunci. Inseamna ca n-a murit!
Ma mai duc si io la cârciuma, mai beau o zeama pe-acolo. Imi place zeama, cui dracu nu-i place? Arata-mi unu’! Si unu’ bolnav! Fac aia la cârciuma poante d-astea: Mirceo, îmi faci si mie un pardesiu? Da, da-l vreau cu mâneci scurte! Nu ma deranjeaza. Fiecare e bagat la mijloc la rândul lui.
Acuma vine toamna, trebuie sa ma gospodaresc. Tac din gura si-mi vad de treaba. As visa io sa-mi iau masina. As visa, da’ poate ar fi vise urâte!

Un tânar reporter i-a cerut odata lui Nichita Stanescu niste versuri. Sa le publice într-o revista literara. Nichita era la o masa într-un restaurant si a compus pe loc o poezie, cea mai frumoasa poezie poate. A scris-o pe un servetel. I-a citit-o junelui apoi i-a dat foc. Asa e mai bine, a spus, sa ramâna doar între noi!
Pe undeva, asta seamana cu soarta celui care face sicrie. Se poate spune ca un om care face cosciuge e un artist. Dar cosciugele alea putrezesc. Si se aduna atâta frustrarea pentru ca nimeni nu vede munca ta. Si, din ce creezi tu, nu mai ramâne absolut nimic.

 

Dupa ce am plecat, mi-am dat seama ca nu l-am rugat pe mester sa-mi arate sculele, uneltele. Cu ce lucreaza el nu am vazut. De parca munca asta de sicrier ar fi asa de ciudat de magicã încât nu e nevoie de chestii materiale.

 

Înainte sa fie fotografiat, Mircea a tinut neaparat sa se barbiereasca. Nu putea sa se înfatiseze oricum un om care are un rol decisiv într-o comunitate. Sa lase impresie. Apoi, oricât de sumbru ar suna, orice fotografie care te înghite are si ea ceva dintr-un sicriu.

 

Întotdeauna mi-au placut mesterii, cei care fac de la un capat la altul un lucru, un obiect. Asta îti da sentimentul ca obiectul acela le-ar apartine. Ceva din personalitatea celui care trudeste la fabricarea lucrului acela s-a impregnat si în sicriu, sa zicem. Îi poarta semnatura.

 

Nu vreau sa va spun câti alti indivizi care fac sicrie locuiesc în Câmpina, sau daca o mai fi vreunul chiar aici pe strada cu Mircea. Nici cu numarul de sicrie facute de Mircea nu are rost sa va încarc memoria. Nu ati afla nimic în plus. Despre statistici ar trebui sa va aduc aminte ce spunea Mark Twain cum ca exista trei tipuri de minciuni: mari, sfruntate si statistici.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper