„Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati în URSS“ (VI)

Un articol de LAVINIA BETEA

De la zvastica nazista la crezul comunist. Interviu cu Anton Ferenschutz

Continuam publicarea în foileton a lucrarii „Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati în URSS“, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu. În numarul de fata – partea a doua si ultima a interviului cu Anton Ferenschutz.

Lavinia Betea: La Iss câti etnici germani ati ajuns?
Anton Ferenschutz: Un batalion. O mie de oameni. Când am ajuns seara la lagar, camerele erau foarte bine încalzite. În cantine ne-au dat ciorba fierbinte în cesti de lut mari si câte-o pâine la fiecare. Am crezut ca asa vom fi tratati tot timpul. Dar n-a fost asa. A doua zi ne-au chemat dupa rota. I s-a spus ca-n Germania. Rota întâi, a doua…

L.B.: Schimbul unu, doi…
A.F.: Eu am fost rota doi.

L.B.: Lagarul acela fusese construit nu pentru dvs., ci pentru detinutii politici din anii ’30, probabil.
A.F.: Lagarul nu era nou. A doua zi trebuia sa ne adunam în sala de mese. Si sovieticii strigau listele pe care le-au avut ei. Si ne-au spus fiecaruia: ai numarul cutare. Ei nu puteau, nu voiau sa pronunte numele noastre. Eu am avut numarul 177. Daca era ceva, asa ma striga. Si ne-au spus ca fiecare sa ne spunem meseria. Eu fusesem elev la scoala tehnica. Dar am lucrat ca ucenic strungar. Si le-am spus strungar si lor. Într-o perioada de doua saptamâni am fost chemati, pe numere, pe rând. Ni se spunea sa se prezinte mâine de la numarul 177 la 200, la „coltul rosu“. Stiti ce este „coltul rosu“? Locul unde se întâmpla toate. Si cultural, si politic.

L.B.: Dar era un „colt rosu“ sau o camera oarecare zisa asa?
A.F.: Era o camera mai mare, cu lozinci, biblioteca si câteva scaune. Ne-au dat foi de hârtie si ne-au spus sa scriem fiecare cunostintele pe care le are din scoala, familie, vecini acolo, în lagar. Fiecare sa scrie despre cinci-sase oameni. Si ce-ai facut politic. Daca ai fost în razboi. Noi care eram din Resita, aveam multe cunostinte. Si-asa or sa gaseasca, n-am ce ascunde, mi-am zis. Si am scris ca am fost din scoala, în organizatia de tineret german. Am scris si ca fratele meu a plecat voluntar în Germania si ca a fost în SS. Tatal meu a fost social-democrat. Împotriva, dar ce ne putea face, noua copiilor?! Atunci ne-au dat si niste haine. Eu am primit niste pantaloni de vata. Pufoaica n-am primit, nici cizme de pâsla. Si ne-au dus la lucru. Pe mine la un strung, ca la noi acasa. Strunguri austriece sau germane. Însa nu eram asa de bun meserias, fusesem de-abia elev. La începutul lui mai se termina razboiul, dar noi vedeam cum se petrece primavara în Siberia. Noaptea erau minus 10-15 grade. Dar dimineata venea un val de aer cald. Si zapada aceea groasa s-a topit în trei-patru zile. Pe-acolo nu erau trotuare de care stim noi, ci trotuare de pod. Deci, jumate de metru deasupra pamântului ca topirea zapezii facea probleme la inundatii. Si ne-au chemat în curte. Curtea era destul de mare. Cladirile din ea erau cantina, dormitoarele si în spate era baie si spital. Vis-à-vis erau latrinele – o coliba lunga de vreo 30 de m, împartita în doua. O parte pentru femei, alta pentru barbati. Sapate în pamânt, la vreo doi metri adâncime. Si am fost chemati în curte, aveau si translator. Si a spus comandantul politic, daca lucrati bine, mergeti foarte repede acasa.

L.B.: Munca te face liber!
A.F.: Si daca nu lucrati, o sa muriti aici. Comandantul era o figura foarte serioasa, de ofiter foarte strict. Te uitai la el si te luau fiori. Si ne-a vorbit despre razboi, despre hitlerism, ca mai tine doar câteva zile…

L.B.: 1 Mai cumva?
A.F.: Nu, câteva zile dupa aceea. De 1 Mai am primit pâine alba. Pentru noi era colac. Si ne-au tinut asa un discurs politic ca Armata Sovietica va învinge, noi vom fi liberi si ne vom întoarce acasa. Însa cei care nu vor munci si nu se vor tine de regulile politice, or sa mai astea. Ca noi mai avem lagare si pentru ca sa stam acolo 40 de ani, zicea el. Ne-a amenintat. Si pe urma s-a întâmplat un lucru foarte interesant pentru mine. A spus ca: „S-au analizat toate declaratiile pe care le-ati dat despre cunostintele dvs. Si am tras concluzia ca dintr-o mie de oameni numai unul singur a fost hitlerist. Si acesta e cel mai tânar“. Si zice: „177, fa un pas înainte!“ Eu n-am stiut daca or sa ma împuste, mi-a fost si frica… Boule, de ce-ai scris tot? – am gândit atunci. Altii n-au scris dar eu am scris. Acest om a scris tot adevarul, a zis comandantul, înseamna ca are caracter.
Îndoctrinarea
L.B.: Haraso caracter!
A.F.: Ocen haraso! Dupa terminarea sedintei, la „coltul rosu“ am fost chemati tinerii care nu depasisera 20 de ani.

L.B.: Numai buni pentru îndoctrinare!
A.F.: Cred ca eram vreo 30 de oameni. Iar comandantul politic ne-a tinut un discurs de materialism dialectic. Ne-au spus acolo, si mi-a convenit, ca Germania nu este numai fascista, ci este si democratica. Are si viitor.

L.B.: Urma sa devina comunista, da, o parte a ei.
A.F.: Apoi a venit un profesor tânar. Faceam cu el stiinte naturale. A început cu Darwin, cu teoria evolutiei. Nu mi-am dat seama unde vrea sa ajunga dar era foarte interesant. La început a fost de doua ori pe luna, apoi în fiecare saptamâna. Si de fiecare data primeam, fiecare, un litru de lapte.

L.B.: Stimulul de întarire a învatarii.
A.F.: Eu ma gândeam la lapte ca o sa ma ajute. Ca mâncarea era tot mai proasta. Si nu neaparat ca ratiunea era sa fie proasta, cât pentru ca s-a furat. Bucataresele, administratorul erau rusi. Seara se duceau cu pachete. Si am început sa ne organizam noi si sa criticam acest lucru. Am reusit sa avem femeile noastre în bucatarie. Si referitor la scoala, dupa doua luni de zile mi-am dat seama ca eu eram obisnuit de-acasa sa fac politica. Stiam cum se învatau muncitorii sa faca un contract colectiv de munca, ce e lupta muncitoreasca din anii ’30…. Mi-au spus si ca nazismul nu avea nici o baza stiintifica, pe când ce faceam noi, se bazeaza pe stiinta. Am citit Feuerbach… Era atât de specialist profesorul acela!

L.B.: Iar dvs. erati foarte sensibili si vulnerabili în acele conditii. „Scoala antifascista“ se numea ce-ati facut. Dezintoxicarea de national-socialism si intoxicarea cu comunism. Asa s-a facut si cu soldatii si ofiterii români în lagarele de prizonieri. Cei îndoctrinati au intrat în componenta diviziilor „Tudor Vladimirescu“ si „Horea, Closca si Crisan“.
A.F.: Exact. Si dupa un an de zile m-au pus si în comitetul lagarului antifascist. Cel mai tânar dintre ei. Toate ideile în care eu crezusem în vremea razboiului s-au spulberat.

L.B.: Si din tânar adept fascist, v-au transformat în tânar adept comunist.
A.F.: Înca nu foarte tare, dar înclinarea era. Si fiindca am fost si în conducere, anul doi am preluat o brigada de 80 de oameni. Primeam salar ca lumea.
Muncile deportarii
L.B.: Salariu?! Si ce-ati facut cu el?
A.F.: Salariul a fost cam asa. Pe hârtie, câstigam bine. Am lucrat la diferite firme. Unii aveau grija de cai si primeau, sa zicem, bani buni. Dar altii, nu. Iar în lagar, câstigul se împartea la toti.

L.B.: Ca în kibuturile evreiesti.
A.F.: Cei care câstigau peste medie, primeau bani.

L.B.: În câte locuri ati lucrat?
A.F.: Am lucrat prima data ca strungar – din martie pâna în august-septembrie. Atunci se faceau întreceri. Se învatase si în România. Munca voluntara si întreceri de fruntasi în toate ramurile. Si din scoli, si din facultati. Sa culeaga recolta. Ca era si acolo recolta. Nu cresteau decât cartofi foarte bine. Se puneau în mai si în septembrie se scoteau. Cresteau napi, ovaz, mazare. Deci, în septembrie, ne-au luat de la uzina si ne-au dus la colhoz. Colhozul 21. Ca sa nu le-ncurce, le-au dat la fiecare nume: 1 Mai, 7 Noiembrie, Lenin sau Stalin. Dar si numere. Din oras pâna la colhoz erau cam 20 de km. Am plecat dimineata si am ajuns catre amiaza. Ne-au dat câte o coasa mica sa taiem mazarea.

L.B.: Mazare furajera, probabil…
A.F.: Mâncam si noi. N-am avut habar de coasa, în viata mea nu tinusem una în mâna. În grupul nostru erau si niste pemi de prin Garâna.

L.B.: Pemii sunt tarani…
A.F.: Din Muntele Semenicului. Ei au venit din Boemia, din granita cu Cehia. Ei stiau sa lucreze si ne-au învatat si pe noi. Fara mâncare, fara nimic în ziua aceea, am terminat pe la vreo 6 seara. Coseam, venea tractorul si încarcam. La sfârsit ne-au dus într-o cantina mare unde ne-au dat o ciorba buna, consistenta. Dupa aceea ne-au cazat într-o sala de cinema. Colhozul avea cinema. Cum spunea Lenin, cea mai buna educatie se face prin cinema. Asa ca fiecare sat din Rusia avea cinema. Pentru noi au scos scaunele de acolo, si pe jos, ne-am culcat. Ne-am luat paie din gramezile de alaturi, era si mirosul de motorina de pe jos! Pe la 6 dimineata, ne-au sculat. O ciorba, o bucata de pâine si hai, afara la colhoz. Ne-au dus la ovaz. Si strângeam ovazul în gramezi. Dupa aceea, la cartofi. Despre asta am si scris. Era o chestie interesanta ca venea tractorul, avea un fel de sita care scutura pamântul si cartofii ramâneau deasupra. Sa-i adunam noi. Si fiecare, cu un cos în mâna, îi culegeam sa-i ducem într-o gramada. În ziua aceea, lucrau la cartofi si rusi. Erau taranii de acolo, probabil, ca ei stiau bine sa profite de aceste lucruri. Ne-au masurat norma. Cu un bat, dimineata, ca un compas. Apoi punea un bat, ceva, ca semn pe loc si zicea: „Asta-i norma voastra. Ai 20 de oameni, brigadierule, vezi sa faci norma!“ Dar rusii mergeau mai repede mult ca noi. Si pemii nostri din regiunile muntoase ale Semenicului se pricepeau la cartofi ca si acolo cartofii cresteau mai mult. Mai, uite, astia lucreaza mai repede decât noi, am spus, nu se poate! Noi nu vom termina norma iar ei ne vor tine aici cine stie pâna când. Am zis, hai sa ma strecor printre rusi ca stiam ruseste. Mi-am dat seama ca ei au luat doar o parte din cartofi. Treceau repede si îi îngropau cu picioarele. Si cosurile le duceau la descarcat aproape goale. Oare de ce? Intentionat, caci daca era gata toata suprafata de colectat, a doua zi primeau permis de la sefii colhozului sa culeaga din câmp ce-a mai ramas. Cred ca au pacalit colhozul cam cu 50 la suta din productie.

L.B.: Deci acesta era „omul nou“ sovietic.
A.F.: Asa functiona tot sistemul.

L.B.: Dar cu coetnicii dvs. – pentru ca erati brigadier – ati reusit sa mentineti relatii bune? Nu va urau fiind un intermediar între ei si sovietici?
A.F.: Aceasta este o chestiune de pedagogie sau psihologie din orice loc ca sa sti sa îmbini si una si alta. Trebuiau si rusii convinsi ca noi nu suntem dusmani, ca vom face bine lucrul. Si stiam cu totii asta. Iarna, se întâmpla cam prin februarie. Iarna, în februarie, era cruda si rece, mai rau ca în decembrie. Fiindca sufla vântul si începeau furtunile. Era o femeie în brigada mea care acasa avea doi copii. Ea lucra cu roaba. Ducea pamântul ca noi am facut niste diguri pentru draga. Si o data am vazut ca ea lipseste. Ma duc s-o caut unde este. Si vad ca si-a descaltat cizmele de pâsla si si-a bagat picioarele în apa. Când am vazut lucrul asta am tipat la ea: „Ce faci?“. Zice: „Vreau sa-mi înghet picioarele sa ma trimita acasa“. I-am tras o palma, am scos-o afara din apa si i-am frecat picioarele bine-bine cu zapada. Ea tipa, iar eu îi spuneam ca daca nu înceteaza, o mai bat o data. Iar daca o spun rusilor, o vor baga la închisoare. Dar nu-mi pasa atunci de nimic altceva decât ca ea are acasa doi copii si ea vine acasa cu picioarele înghetate daca nu cumva, va muri, bolnava în Rusia. Si într-adevar, când am venit acasa, eram de curând casatorit, în autobuz cu nevasta-mea. Si ma întâlnesc cu ea. Si ea tipa în gura mare: „Ne-a vândut rusilor! M-a batut!“… Va dati seama cum m-am simtit! Dupa ce am venit acasa, unii mi-au multumit, eu am fost foarte iubit acolo, la Garâna, si pemii… dar s-a întâmplat si asta.

L.B.: Si unde-ati mai lucrat?
A.F.: Dupa ce-am iesit din colhoz, m-au trimis într-o firma particulara. Un om din America a primit licenta, nu stiu cum era posibil acest lucru, ca sa exploateze aurul de pe un teren. Avea un utilaj foarte complicat, cu niste tuburi…

L.B.: Probabil un aranjament ca ei sa copieze utilajul respectiv.
A.F.: Noi n-am aflat. La colhoz ne-am refacut, am mâncat mai bine si de aia ne-au dat acolo. Dar americanul spala pamântul cu jeturile acelea puternice de apa. Acest pamânt cu apa curgea pe niste canale facute de noi, la capat cu o sita unde se oprea pamântul mai greu, mai ales cu aur. Aceasta spalatorie se facea în doua-trei trepte si pâna la urma a ramas pe niste presuri mai rudimentare pamânt amestecat cu aur cam 30-40%. Acolo a fost munca cea mai grea pe care am avut-o eu în Rusia. Caci spalând cu jetul acesta, aduceau crengi, pomi care împiedicau scurgerea acestui pamânt. Si trebuia noi sa ne bagam sa le scoatem. Si era iarna, iar noi ne-am bagat de multe ori în apa pâna la brâu ca sa scoatem radacinile si crengile acelea. Acolo am lucrat trei sau patru luni.
Barbati si femei
L.B.: Cum erau relatiile cu nacialnicii si cu localnicii?
A.F.: Relatiile cu rusii… Fiindca stiam, învatasem bine ruseste, am fost respectat chiar de rusi. Mai greu era sa ma înteleg cu administratorul pus de rusi. I se spunea comandantul nemtilor. El cauta sa functioneze bine bucataria, sa avem lemne.

L.B.: Era deportat neamt?
A.F.: Neamt, din Bocsa. tinea legatura cu rusii, mergea sa le faca chefuri în oras, procura muzicantii… Asa putea sa se mentina. Era interzis ca femei din lagar sa fie duse la chefuri. Dar s-a auzit ca au mers. Si au avut o viata mai buna, nu? Mâncare mai buna, haine, ca ei ne dadeau haine.

L.B.: Si relatiile femeilor cu barbatii ce reguli aveau în lagar?
A.F.: Femeile au avut o cladire separata dar s-a dat voie sa se viziteze casatoritii. Au fost si casatoriti. Sa va povestesc ceva. Nu este frumos dar face parte din ce-am învatat acolo. Ca aveam 17-18 ani. Vis-à-vis de patul meu era un om din Bocsa care a avut o sotie foarte, foarte frumoasa. El avea vreo 40 de ani si era bolnav de plamâni. L-au pus si la munca mai usoara dar totusi statea mai mult acasa. Si de multe ori când venea aceasta femeie foarte frumoasa, o priveam. Acolo am început sa pretuiesc femeile. Cine-i inteligenta, cine-i frumoasa… Pentru mine aceea era ca o icoana si de pe patul meu vedeam cum vorbeste cu sotul. Si într-o zi, veneam de la cina, fiecare avea cratita lui cu care mergea sa-si ia mâncarea. Aproape de patul meu am avut si un sertar cioplit în care-mi tineam cratita si celelalte lucruri. Si acolo se oprea în fiecare zi curentul. O ora, alteori mai putin. Venea si ea dupa mine. Si se întrerupe curentul. Eu îmi pun cratita iar ea îmi ia mâna si o baga în sânul ei. Eu am crezut ca visez. Ca ma curenteaza. Nu pot sa descriu acest lucru. A fost prima data din viata mea când am pus mâna pe sânul unei femei. În momentul asta, nici nu pot masura ce-am simtit atunci. Dar dupa aceea, am început sa condamn. Când îl vedeam pe barbatul ei bolnav, cum venea ea si-l mângâia… Eram în conflict. Cum sa spun? Nu am stiut ce sa mai gândesc. Vreau sa spun însa ca erau sot si sotie, dar n-au stat împreuna. Si n-au avut cum avea un contact sexual împreuna. Cum si-au aranjat altii. Cred ca si-au aranjat meseriasii care au câstigat mai bine. Care au avut bani, salariu… Sau unii care aveau soti acasa, au trait acolo cum s-a putut împreuna iar când au venit acasa au divortat.

L.B.: Nu aveati voie sa iesiti din lagar…
A.F.: Puteai sa te întâlnesti doar în curte.

L.B.: Relatiile cu rusii cum erau?
A.F.: La lucru am avut de-a face cu multi rusi. Erau ca la fiecare nationalitate – cu diferente mari între oameni. Unii erau rai, altii chiar milosi. Eu, pentru ca eram tânar si aratam chiar mai mult decât eram, se întâmpla ca daca venea la lucru cu trei-patru cartofi si pâine, îmi dadea si mie unul. Nici ei nu puteau sa dea mai mult. Ca nu aveau. Erau saraci. Acela era un orasel cu 30 000 locuitori. Unii aveau si curti unde sa tina vaca. A fost de 1 Mai. Stiti cum era si în România atunci. Îl puneau sus pe Stalin. Uneori pe cartoane mari de doi metri. Si am prins pe unul care-l scuipa pe Stalin. Un rus. De vreo 50 si ceva de ani.

L.B.: Nu l-ati pârât?
A.F.: Nu, cum sa fac eu lucrul asta?! Niciodata nu m-am gândit sa fac asta. Dimpotriva. Pe-atunci eram înca îndoctrinat de nazism. Dar dupa aceea, rusul venea în fiecare zi la strungul meu. Si încerca sa-mi explice de ce-a facut el lucrul asta. Am vazut în asta atunci chiar un semn ca nazismul nu era mai bun decât comunismul. Am uitat ceva important. În primele saptamâni când am venit în lagar, mi-am ales un pat sus. Si cu încalzirea camerei, au început sa învie plosnitele. Insectele acestea fara sânge, fara mâncare, pot trai si zece ani. Sus erau crapaturi. Dupa încalzirea camerei, n-am putut sa ne mai aparam de plosnite. Dimineata eram plini de sânge de multe ori. Într-o zi ma chinuiam sa vânez plosnitele din crapaturi si am gasit o hârtie. Era o cartela de pâine, pe o jumatate de luna si o scrisoare în limba poloneza. Dupa ce-am aflat, de la unul care stia poloneza din lagar, am vazut ce scria. Era un biletel unde zicea ca e de doua luni de zile în lagarul Iss, ofiter de familie buna, si are dizenterie. Si crede ca n-o sa mai reziste. De aceea lasa acea cartela pentru omul nenorocit, prizonierul care va veni dupa el. Si îl roaga frumos sa se duca la parinti si la sora lui… Era o scrisoare foarte adânca. Era din Cracovia, atâta mai stiu. Era si numele, nu era adresa, dar gaseam eu. Si eu am tinut acea scrisoare, am scris despre ea si în jurnal…
Fara urme
L.B.: Scriati în lagar? Si ati venit cu el acasa?
A.F.: Nu. Asta scrie si în cartea mea. Dupa ce ne-a comunicat ordinul ca ne vom întoarce acasa, ne-au dezbracat în pielea goala. Si era asa aranjat ca într-o camera lasai hainele si tot ce-ai avut. Si ai trecut în alta camera, unde la o masa erau ofiteri si medici. Se uitau, întoarce-te, apleaca-te… se uitau si-n fundul tau. Si dupa aceea, te-ai dus la baie. Între timp, hainele au fost dezinfectate de paduchi si o gramada întreaga cu tot ce-ai avut personal – daca ai avut scrisori de acasa, daca ai avut crucifixul, carti, absolut tot ce aveai, au adunat. Am primit înapoi rucsacul gol, cu doua perechi de izmene. Si fusese acolo si carnetelul meu împachetat cu pânza. Între pânza si coperta pusesem aceasta scrisoare. În timp ce ne-am îmbracat am vazut acea gramada. Nu ne-au dat din ea nimic, nimic. Nici o urma despre viata noastra de acolo n-a ramas.

L.B.: Dar cu parintii ati putut avea vreo legatura?
A.F.: De trei ori am avut voie sa scriu. Dar de la ei n-am primit niciuna. Ne-au dat ca sa scriem pe un fel de hârtie maro, hârtie de împachetat.
Nodul memoriei
L.B.: Ce întâmplare din anii aceia v-a marcat cel mai mult?
A.F.: Întâmplarea cea mai mare a fost când eram brigadier. Si cum v-am spus, eram binevazut nu numai de ofiteri, ci si de nemti. Am fost ales în comitetul antifascist. Eram eu asa… n-am avut nici o calitate mare, dar nu stiu de ce am fost eu atât de protejat de altii. Eu nu am avut nici o prietena. Puteam sa am si pentru ca eram brigadier. Se apropiau foarte multe fete de mine dar în afara de povesti si de vorbe care le-am schimbat, n-a fost nimica. Ele cereau de la mine sa-mi spele rufele. Nu am acceptat. Daca acceptam ceva, trebuia sa dau si eu. Trebuie sa te revansezi. De aceea mi-am spalat si mi-am cusut eu singur. Ciorapi nici n-am avut. Doar zdrente în care-mi înfasuram picioarele. Dar, asta vreau sa spun, ca în privinta aceasta eram cam independent. Dar comandantul meu care m-a protejat pe mine a fost într-o zi, nu mult dupa Craciun, trimis la Moscova. Si-i tinea locul loctiitorul lui, care era un locotenent. Tocmai din asta ce aranja petreceri cu administratorul de care am vorbit. Si chiar era contrar ca om comandantului, care era foarte corect. Era un nemernic, dupa cum s-a purtat. A venit beat de mai multe ori în lagar. De Craciun, cineva din camera noastra a adus un bradulet ascuns, sa nu-l vada nimeni. Si am tinut Craciunul, asa cu bradutul acela în camera. Si a intrat el. Si i-am pus ca împodobeala braduletului cartofi taiati în forma de stea… Si i-am agatat asa, sa fie ceva… Si deodata a intrat nemernicul, a vazut bradul, l-a aruncat de pamânt si a început sa-l calce în picioare. Si tipa la noi. Acela a devenit atunci seful lagarului. De la el mi-a venit necazul. Fiindca eu eram brigadier, raspundeam de oamenii care veneau la lucru. În fiecare dimineata, plecam la lucru. Si eram anuntati – „brigada lui 177 sa se adune la poarta“. Iar eu verificam totdeauna daca oamenii sunt îmbracati cu necesarul a ce trebuia unde ne duceau sa lucram. Si daca era sub minus 45 de grade frigul, nu era voie sa iasa.

L.B.: Va ducea la munca si la temperaturi atât de scazute? Pe cei din Regiunea Ucrainei nu-i scoteau la lucru când cobora temperatura sub minus 23 de grade…
A.F.: Ei minteau de multe ori. Ziceau ca e mai putin frig decât era. Si ma uit atunci la oamenii mei din brigada, si în spate vad o femeie, o fata, învelita asa cu o basma de lâna numai. Iar în picioare avea bocanci, nu pâslari. Zic: „Ce-i cu tine?“ „Pai, m-a trimis la lucru.“ „Cine?“ „Seful lagarului. Neamtul, nu rusul“. Fata aceea iesise de curând din spital. Si avea voie – daca doctorul acela a spus sa n-o trimita la lucru trei saptamâni –, el putea s-o scoata afara. Dar cu haine corespunzatoare. Si totusi, el a scos-o asa la lucru. Si atunci am scos-o din rând si i-am spus santinelei ruse – „fii atent ca dânsa nu are voie sa plece, mai ales ca a iesit acum o saptamâna din spital, a avut acum o saptamâna aprindere de plamâni“. Si am lasat-o. Nici n-as mai fi stiut ce s-a întâmplat. Dar fratele ei a lucrat tot la mine în brigada ca dulgher. Pemi din Garâna. I-am spus ca, dupa ce vine acasa, sa-mi spuna daca sora-sa a fost la lucru. Mâncam la cantina, de seara, si a venit si mi-a spus: „Sora-mea a fost trimisa la lucru. La alta brigada. Brigadierul lor a luat-o. Si are temperatura. E internata la spital. Peste 40 de grade“. Si a doua, a treia zi, a murit fata.

L.B.: Dar ce semnificatie are pentru dvs. aceasta relatare care pare fara legatura cu soarta dvs.?
A.F.: Are. Ma urmareste înca si acum. Am auzit ca fata a murit. Si ca a fost trimisa de acest administrator al lagarului din Bocsa. Care tinea lânga el o fata foarte frumoasa, o fata de 18 ani. Stateau într-o camera si o bucatarie separata. Si traiau foarte bine pentru ce era acolo. M-am dus hotarât când am auzit ca fata aceea a murit, sa-l trag la raspundere. El era de vina. Si m-am dus la el. Când deschid usa, era numai fata, draguta lui. Si zic. „Unde-i?“; „Dincolo“; „Cheama-l!“, si vine. Era îmbracat cu jacheta de catifea rosie, asa, brodata ca un…

L.B.: Boier…
A.F.: Da. Mie mi-a venit sa-l sugrum. Hotarât. Si i-am spus: „Uite, pentru ce s-a întâmplat, tu o sa patesti un proces. Eu sunt hotarât sa nu te las asa. Ca nu-i pentru prima data. Au mai fost si altele“. Au patit-o si altii cu el. El nu tipa, dar când vorbea, scuipa asa… foarte neplacut. Si tipa, eu tip. El ma prinde de piept, eu nu dau înapoi… Si vad ca ochii lui se uita lânga cuptor unde era un cârlig de foc. Vad ca el se uita acolo sa-l apuce si sa ma loveasca, eu, mai iute ca el, prind o bucata de lemn si…

L.B.: Si ce-a iesit de acolo?
A.F.: El cade jos, lesinat, draguta lui tipa ca o nebuna: „L-a omorât, l-a omorât, ajutor!“ Era pentru mine si mai urât pentru ca în apropiere era o camera numai cu pemii, cu pemoaicele care lucrau în brigada mea. Si m-au facut criminal. Tipau si ele – eu eram criminalul. Iar eu îmi zic – uite, am încercat sa-i ajut si iata ce se întâmpla. Si ma duc la mine în camera. În jumatate de ora tot lagarul stia ca eu l-am omorât. Din fericire n-a fost asa. Dar atunci, tot lagarul venea acolo si credea asta. Si au venit soldati din lagar care mi-au spus: „Esti arestat“. Sa-mi iau strujacul…

L.B.: Salteaua adica…
A.F.: Sa-l golesc si sa ma duc jos unde aveau soldatii camera de garda, de asteptare. La intrare unde era si santinela. 5-10 minute toata lumea s-a uitat la mine, fara sa ma întrebe nimic. Si, deodata, vine la mine femeia care era medic. Si le spune rusilor: „Nu am voie sa dau drumul nimanui afara din închisoare pâna ce nu l-am consultat. Si nu am voie sa dau drumul cuiva bolnav. Îl iau eu la infirmerie si vad ce are. Daca n-are nimic, semnez, si poate sa plece“. Ofiterul asta care era comandant în locul comandantului plecat la Moscova, zice: „Cum vrei tu sa comanzi? Vrei sa spui altceva decât am zis eu când tu esti platita de mine?“; „Nu, zice ea, eu întâi sunt medic, si dupa aceea sunt subalterna ta“. Într-adevar, m-a dus în infirmerie, mi-a cerut sa ma dezbrac pâna la brâu si m-a consultat, la inima, la plamâni, spunea la sora ce scria la masa si zice: „Nu are voie sa plece din lagar“. Comandantul zice: „Cum, vrei sa faci tu ce vrei cu el când eu comand?“; „Faci ce vrei, zice ea, dar tu raspunzi“. Si într-adevar, el ia un plic, plicul l-a dus pâna la santinela si a venit o masina, un camion. A venit soferul înauntru, îi da plicul soferului si îi spune: „Îl dai la nacialnikul de la lagarul Iolkina“. Iolkina era un lagar de exterminare, de pedeapsa. Iolkina însemna bradulet. Dar acolo era mâncare slaba, munca foarte grea, normele mari si mizerie mare. Comandantul lagarului era un om foarte rau. S-a vorbit mult despre Iolkina. Era asa cum scrie si Soljenitîn despre lagarele de exterminare. Eu am auzit de Iolkina dar atunci nu aveam nici o idee ce este acolo. Si dau sa ma urc în cabina masinii. „Nu, mi se spune, tu urci sus“. Soferul era singur în cabina, iar eu a trebuit sa urc sus. Noapte, pe la 9 seara, iarna, frig… eu m-am facut mic. Atâta cât eram si cu ce era pe mine. Îmbracaminte am avut buna pentru ce era acolo, cizme noi, din pâsla… Cât am fost brigadier, am câstigat. Daca n-as fi fost bine îmbracat, as fi murit pe drum. Peste vreo ora se opreste pe câmp. Nu era nimic acolo. Dar noaptea, în Ural, era atât de frig! soferul opreste, îmi zice: „Da-te jos!“. Si-mi da plicul în mâna. Va dati seama în ce stare am fost – nu era casa, nu era nimic acolo. Pe zapada se vedea foarte bine pâna departe, sus erau stele dar în rest, nici o miscare de viata. Dar eu ce fac? si mi-am adus aminte ce mi-a spus tatal meu din razboi ca daca-ti vine somnul când ti-e frig, mori acolo. Si mi-a venit somn. Mi-a venit sa plâng. Si am si plâns. Ce fac? si cred ca am stat o jumatate de ora pe loc. Unde sa ma duc? Nu era nici sosea. Cred ca o data pe luna trecea vreo masina pe-acolo. Erau numai semne de sanie. Odata vad, departe, o lumina mica. Ceva care semana a lumânare departata. E ceva, sau mi se pare mie? Pai, ma duc acolo ca acolo-i speranta. Si când m-apropii vad ca acolo era o draga. Am stiut foarte bine ce-i aceea pentru ca am lucrat la draga. Aceea era în remont.
Lagarul de pedeapsa
L.B.: Reparatie…
A.F.: Da, nu mergea. Si totusi era un paznic acolo. Un mos de peste 70 de ani, cu o arma de pe la 1800, cu baioneta sus, statea asa… Facuse înauntru foc. Eu intru înauntru pe usa de fier. Salut. A crezut probabil ca sunt rus. „Auzi, îi zic, ce lagar pe-aproape e aicea cu nemti?“ Zice: „Lagarul 20“; „Cât de departe?“; „5-6 km“; „Daca ma duc acum, în ce directie merg?“; „O“, zice, „te duci, te duci…“. Si tot ma gândeam ca eu nu sunt chiar asa de prost când trebuie sa rezolv ceva. El avea si un telefon. Îl întreb daca si lagarul are. Da, zice el. Si dau telefon acolo. Cineva, o santinela de-acolo, mi-a raspuns. „A venit un om de la lagarul central pentru lagarul 20, zic eu, si neaparat sa vina cineva sa-l ia. E foarte important. Sa vina sania!“
Am spus tot ca pe-un fel de ordin, iar el a crezut, probabil, ca sunt rus. Si a venit peste vreo ora sania. Iar saniile lor sunt usoare. Si a venit un baiat care-a lucrat la mine la brigada. Robert îl chema. Casa lui Fane (Stefan Raicu, resitean aflat în vizita la Anton Ferenschutz la Bielefeld în timpul documentarii noastre – nota L.B.) a fost a lui asta. Fane de la el a cumparat casa. El a crezut ca a venit o delegatie. M-am pus în sanie si am mers la lagar. Lagarul era ca o casa patrata, din beton… afara din sat. Era pentru cei care traiesc dati afara din comunitate – vagabonzi si ce mai aveau ei pe acolo. Fara santinela. Si când am intrat în camerele lor si i-am vazut pe oameni gârboviti, acoperiti cu hainele lor… Paturile sudate, fara cearceaf. Era cuptor dar nu erau lemne, nu era foc. Ce-am facut? M-am asezat si m-am culcat. Si m-a trezit – înca nu se facuse lumina –, o voce ca o trompeta: „Sculati-va! Davai! Davai! Nu mai dormiti!“ si-i zic lui Robert: „Ce-i asta?“; „asta-i nacialnicul“. Of!… Zice: „Are numai un brat. L-a pierdut în chiar ziua de 9 Mai la Berlin. Era soldat si pustani de astia de 14-16 ani aruncau cu grenade“. Si de aia a fost atât de rau cu noi, cu nemtii.

L.B.: Si cât ati stat acolo?
A.F.: Am stat pâna la sfârsit. 9 iunie 1948.

L.B.: Ce-ati lucrat?
A.F.: Unde-am lucrat, în poligonul de taiere, am fost cam la 6 km de lagar. La bucatarie au lucrat femeile noastre asa ca nu era chiar asa de rau cu mâncarea. Am lucrat la lemne.

L.B.: Câti erati în lagar?
A.F.: Vreo 25 dintre care 15 au fost femei. Acolo au fost aduse femeile care-au avut legaturi cu barbati. Ori au furat când au fost la bucatarie.

L.B.: Un fel de lagar disciplinar. Cum v-au anuntat ca veti pleca acasa?
A.F.: Noi am lucrat în padure. Si odata venea un calaret. Si ne-a anuntat sa lasam tot lucrul ca plecam acasa. Era un rus tinerel, el însusi bucuros de vestea ce-o aducea. Nu mi-a venit sa cred, nu fusese nici o vorba de asta. Era cam pe la prânz când ne-a anuntat calaretul ala. Nu uit, eu am venit ultimul. Era un râu destul de mare, ca Tisa dar mai lin. Si ne-a dus cu barca, nu era pod. Erau barci de 10-20 de persoane. Si cei care erau înaintea mea, cu colegul meu – noi am fost la masurarea poligonului. Ca venea padurarul si zicea 500 de metri în dreapta si 500 de metri în stânga.

L.B.: Dar unde v-au dus?
A.F.: Si ajungând în lagar ne-au spus sa golim strujacurile, sa luam bagajele ca mergem 20 km pe jos în lagarul unde s-au centralizat deportatii. Acolo veneau din toate lagarele din zona, era un punct strategic unde se afla si cale ferata. Au mai fost cinci lagare acolo si toate s-au desfiintat.

L.B.: Si cam câti v-ati adunat?
A.F.: Noi eram vreo 400 atunci. Acolo erau pregatite pentru noi vagoane. Tot vagoane de animale, dar aranjate bine. Au asteptat sa se adune toti. A venit si comandantul care ne-a tinut discurs. Ne-a multumit ca am muncit bine si ne-a înstiintat ca vom merge la noi acasa ca sa construim socialismul asa cum am învatat la ei. Si bla-bla… Si ne-a spus sa nu ne fie frica de ce-o sa fie acasa pentru ca ei vor avea grija de noi. Ne-au adus în lagar oameni din sat care aveau sa ne vânda câte ceva. Orice ca sa scapam de bani.

L.B.: Si ca sa cumparati mâncare de drum…
A.F.: Nu, asta ne-au dat. Toti am primit mâncare de drum. Hrana rece. De alte doua ori, între Sverdlovsk si Moscova, am mai primit mâncare gatita.

L.B.: Ce-ati cumparat de la localnici?
A.F.: Am cumparat o pâine mare, alba, facuta în casa. O pâine rotunda, nu ca acelea patrate, ca niste tigle pe care le-am primit noi în lagar. Mirosea atât de bine! si mi se pare ca o ciocolata. Pe care am mâncat-o imediat.
Înapoi spre casa
L.B.: Cât a durat drumul înapoi?
A.F.: 12 sau 14 zile.

L.B.: V-au adus direct la Resita?
A.F.: Rusii ne-au adus pâna la Focsani. De la Focsani ne-a preluat armata româna. Acolo era un lagar împartit în doua. În prima parte unde-am intrat, ne-au dat o scrisoare în limba rusa unde scria ca detinutul – cum te cheama – pleaca din Uniunea Sovietica sanatos si multumit. Deci ca nu ai nici o pretentie fata de statul sovietic. Si am semnat-o. Nici nu ne-am uitat ce scrie acolo. Numai sa scapam. Cu asta am intrat în lagarul românesc. Românii au luat-o si ne-au dat una româneasca. Nu am asteptat transportul lor. Am prins un tren Iasi-Bucuresti si am urcat în trenul asta fara bilet. Ei au spus ca ne dau bilet de tren la fiecare, dar nu am mai asteptat. Aveam numai actele de lasare la vatra.

L.B.: Ati spus ca v-a ramas în minte o fata…
A.F.: O fata draguta, culta. Parintii ei aveau doua fete si pe ea o trimisesera la scoala la Timisoara. Va dati seama ce fata! O fata culta, draguta, slabuta… Si fata asta taia lemne în lagarul acela ultim în care am fost.

L.B.: Taiau lemne cu firezul….
A.F.: Erau copaci cu diametrul de un metru. Ea n-avea 40 de kg. Cum putea? Unde-i forta? Lucra de mult timp la padure cu alta fata. Ea n-avea nimic fizic, totusi ceva psihic avea. Era depresiva. Eu trebuia sa curat crengile. Norma era sa curat pomii pâna la 5 cm de sol. Sa curat de zapada. Si era zapada la peste un metru de sol. Trebuia întâi sa matur, apoi cu mâna. Si dupa aceea sa tai. Va dati seama câta treaba era! Daca gaseai un pom mai mare, erai bucuros. Pentru ca acolo curatai o data si scoteai o parte mare din norma dupa ce-l taiai. Si fata asta s-a sinucis. Si aud numai ca striga „Nani!“. La ei numele acesta era foarte folosit. „Nani, eu o fac!“. Si o data se arunca sub pomul în cadere. Si a strivit-o.

L.B.: Daca ati avea o singura fraza la îndemâna, cum ati caracteriza deportarea?
A.F.: Deportarea?… Prima data eu am caracterizat-o ca o nedreptate. O vina pe care-o poarta altii si nu noi. Adica nemtii, si apoi rusii. La români nu m-am gândit niciodata ca poarta vreo influenta. Cu cât am îmbatrânit si am analizat lucrurile, am spus ca deportarea aceasta are vina în nebunia care a început cu Polonia, cu fascismul, ca paranoia lui Hitler ne-a adus acolo. E si titlul cartii mele în limba germana – „Nebunie si adevar“. Rusii n-au fost asa nebuni. Nu s-au purtat asa de rau cu noi cum s-a purtat Hitler cu deportatii.

L.B.: Ei aveau si interesul sa se poarte frumos. Veneati din niste tari care trebuiau câstigate politic. Voiau sa va faca, daca ar fi reusit, niste agenti ai lor în tarile ce voiau sa le sovietizeze…
A.F.: Tocmai asta am vrut sa spun. Eu, când m-am întors, nu aveam meserie, nu aveam scoala, nu aveam nimic. Scoala pe care eu o urmam la plecare, se desfiintase pentru ca fusese dupa model german. Si am lucrat. În dosarul de la dl Tigla (Erwin Tigla, presedintele Forumului Democrat German din Resita – nota L.B.) exista câteva cuvinte despre asta. Eu am facut scoala la seral de prelucrare prin aschiere la constructia de masini si restul s-au desfiintat. Era numai scoala siderurgica, nu si constructiile de masini pe care le-am urmat. Si trebuia, teoretic, ca eu sa fac în patru ani. Si am reusit ca în trei ani de zile sa completez ca sa primesc certificat de scoala medie tehnica. Si în timpul asta mi-a spus secretarul UTC din uzina – foarte corect a venit si s-a prezentat – ca pentru fiecare care-am fost în Rusia, a venit un dosar. Si în dosarul acesta, eu am fost propus ca sa continui scoala politica. În timpul acesta am gasit pe nevasta-mea si ne-am logodit, ea era bolnava si nu mi-a mai ars de nimic decât sa termin scoala. Am primit diploma, am gasit un loc într-un birou, de desenator întâi, dupa aceea de proiectant si am ajuns dupa aceea ca în Germania sa-mi fie recunoscut ca subinginer.

L.B.: Dvs. ati scris patru carti. Personajul Thomas este alter-ego-ul dvs. Exista o relatie de suprapunere între ce povesteste Thomas si biografie?
A.F.: Romantat este eventual 10%. Numele unor personaje nu sunt reale. Si am specificat ca am schimbat numele. De exemplu, nacialnicul din Bocsa poate are copii. Si nu am vrut sa afle. Eu am avut si o întâmplare interesanta în lagarul de la Friedlend. Am gasit o revista unde scria ca presedintele nemtilor din Banat Stiegel este si presedintele comunitatii germane din România. Stiti cine-a fost Stiegel? Stiegel a fost, cum sa spun, un fel de primar al germanilor din Resita, dar hitlerist. El a fost reprezentantul hitlerist. Umbla în cizme, umbla în uniforma… Noi am fost copii buni si am fost o data la munca voluntara sa sadim cartofi în pamânt care nu a fost cultivat niciodata. Veneam de la scoala. Si aveam cu noi o pâine cu untura si cu ceapa si ne-am deplasat în padure când am mâncat. Si fiindca ne-am deplasat de la locul nostru de munca, ne-a palmuit. Am primit doua palme fiecare – una-n stânga, alta-n dreapta. Si alte, alte lucruri… Si-l vad aici într-un post! si altii…

L.B.: Ce urmari a avut pentru dvs. deportarea?
A.F.: Urmari? Una este ca n-am terminat scoala. Alta urmare este boala pe care-o simt acuma. Tot de acolo se trage. Urmari pozitive? Pentru ca sunt si pozitive. Acolo am devenit om. Acolo am devenit barbat. Ca si altii care se duc la armata si spun ca de acolo s-au întors oameni. Am uitat sa spun dar sunt atât de multe lucruri si-mi vin pe rând imaginile… Într-o zi pe când eram în lagar, m-a batut un batrân. Nu era batrân, avea 40 de ani dar asa mi se parea mie atunci. M-a batut pentru ca am spalat podeaua si cum era galeata cu apa si cu cârpa cu care spalam… Intentionat mi-a rasturnat galeata cu apa. Si cu zdreanta aia cu care spalam, i-am tras una peste cap. Si eu eram slabut. M-a luat la bataie si m-a trântit pe jos. În noaptea aceea, jumatate de noapte am plâns. Cu capul în perna. Si m-am gândit cum o sa supravietuiesc eu aici. Si m-am rugat la Dumnezeu sa scap. Cred ca de o suta de ori. Si vorbind stiintific, cred ca atunci am devenit om. În noaptea aceea mi-am spus ca nu o sa mai las pe nimeni sa puna mâna pe mine. O sa caut sa fac orice, sa fur, numai sa supravietuiesc. Dar întâi trebuie sa fiu tare, sa-i depasesc pe altii. Sa fiu mai destept ca altii, sa fiu mai harnic ca altii. În noaptea aceea m-am schimbat. Am vazut ca în viata este lupta. Altceva decât stiusem eu pâna atunci. Fiecare cu metodele sau cu sculele, cu ce are…

L.B.: Din cartea dvs. am aflat ca deportarea a avut si alte urmari. A fost folosita si ca santaj când s-a încercat racolarea dvs. de Securitate…
A.F.: De ce? Citind din cartile care au aparut dupa, nu înteleg de ce. Eu am avut multi prieteni care n-au fost chemati. De ce m-au cautat pe mine? Cauta ei oameni nemernici care-si vând prietenii sau cauta oameni care au influenta asupra altora?

L.B.: Despre deportare ati putut vorbi cu cei din familie?
A.F.: Am vorbit cu tatal meu care era foarte, foarte interesat. Voia fiecare clipa si poveste de acolo.

L.B.: În ce relatie se afla nenorocirea deportarii cu actele de ajutor social pe care le-ati facut dupa 1990?
A.F.: Nu cred. Eu am, de exemplu, o carte interesanta a unui filozof care spune de ce oamenii îi ajuta unii pe altii.

L.B.: Dvs. de ce ajutati? Si mai ales de ce pe resiteni? Orasul pe care dvs. l-ati parasit în ’71…
A.F.: Tocmai pentru ca am gasit… e greu sa explic acest lucru si ar dura mult. Dar aceste gene de a ajuta pe altul sunt înnascute. Daca si elefantii îi protejeaza pe cei mai mici dintre ei… Este ceva în natura noastra.

L.B.: Comportament pro-social se numeste…
A.F.: Bine, dvs. gasiti usor cuvintele. În germana le gasesc si eu. Cum am aflat despre revolutia din România. În momentul asta… daca sentimentul nostru este atât de dezvoltat… nici nu am stiut ca sentimentul este atât de dezvoltat dar atunci mi-am dat seama ca asta-i momentul când trebuie sa ajuti, sa vii în ajutorul celor care au nevoie…

L.B.: Nu are legatura cu deportarea?
A.F.: Nu pot sa neg dar nici nu pot sa spun. Legat de deportare… Tocmai din ziua aceea când eu am spus ca trebuie sa fiu mai tare decât altii, eu ma consider un caracter tare, mai tare decât media oamenilor. Sunt în stare daca ma simt bine si ma simt sanatos – eu pentru dreptate, pentru adevar, as da orice.

L.B.: De ce continuati sa iubiti Resita si implicit România?
A.F.: De Resita ma leaga istoria copilariei. De Resita ma leaga prietenii. Prietenia este ceva reciproc. Nu numai ca dai, dar si astepti, nu neaparat ceva anume.

L.B.: Si-o iubiti pâna într-atât încât ati vrea si dupa viata sa va întoarceti tot în pamântul de la Garâna…
A.F.: Acuma va dau eu o întrebare… De ce eu mi-am scris poeziile în româneste desi am facut scoala germana? De ce daca e ceva de suflet – si poezia este de suflet – de ce eu nu scriu în germana?

L.B.: De ce? Dvs. simtiti raspunsul.
A.F.: Cuvintele germane nu sunt atât de sufletesti ca si cele în limba româna. Sunt cuvintele mai potrivite sufleteste, limba latina este mai aproape de suflet… Eu sunt nascut în Resita, m-am târât acolo prin iarba care mirosea a flori, a miere, simti vara în piele, numai acolo am simtit-o…

L.B.: Dvs. ati scris despre deportare. Cum ati vrea sa se scrie în cartile de istorie despre acest moment?
A.F.: Trebuie sa înceapa din 1933. Cu Germania dupa ce-a pierdut primul razboi mondial. Care 80% era imposibil sa traiasca cu datoriile ce le avea. Imposibil! În aceasta situatie, în orice tara ar fi fost miscari. Si prin miscari s-au preluat idei. Si din acestea a câstigat partidul national socialist. Si un om, un austriac care nu era multumit…

L.B.: Ati vrea ca deportarea sa fie integrata în contextul si cauzele ascensiunii nazismului, revansei lui Stalin… Când ati scapat de aburii credintei politice totalitare? Cum ati scapat de nazism si comunism?
A.F.: Am scapat de nazism în Rusia.

L.B.: Si de comunism?
A.F.: Când mi-am dat seama ca ideile comuniste nu sunt mai bune decât cele naziste. A fost în timpul când Securitatea a început sa ma caute. În 1962. Pâna atunci eu nu m-am ocupat de politica. Mi-am vazut de familie, de sport, de natura, am avut alte idei…

L.B.: Vi s-a parut degradant…
A.F.: Personal… a fost o deceptie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper