Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati în URSS (V)

Un articol de LAVINIA BETEA

De la zvastica nazista la crezul comunist. Interviu cu Anton Ferenschutz

 

Continuam publicarea în foileton a lucrarii „Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati în URSS“, semnata de Lavinia Betea, Cristina Diac, Florin-Razvan Mihai, Ilarion Tiu.
Dezinformare sovietica:
românii i-au dat pe nemti
Lavinia Betea: În ce an v-ati nascut dv.?
Anton Ferenschutz: 1927. La Resita. Am fost deportat în ianuarie 1945. Dupa Ural. În orasul Iss. Unde se afla o exploatare de aur si de platina. Acolo se lucra cu drage plutitoare. Niste baraje unde se spala pamântul si în urma ramânea aurul. Au fost zile când se „recoltau“ si câte 3 kg de aur.

L.B.: „Productia“ câtor deportati?
A.F.: 20 de oameni.

L.B.: Cât ati stat în deportare?
A.F.: 3 ani si jumatate.

L.B.: Cum ati aflat despre deportare?
A.F.: Mi-aduc aminte ca în timpul razboiului au fost puse niste afise mari contra sovieticilor. Ca si românii erau atunci contra rusilor. Si au fost facute niste vagoane, asa cum le-am desenat si eu (se refera la desenele proprii expuse dupa 1990 – nota L.B.). Pe ultimul vagon era desenat un soldat, asa ca un schelet. Cu inscriptia „niciodata“. Adica noi nu vom deporta niciodata. Si totusi asta s-a întâmplat. Înainte de învagonare s-a anuntat ca toti germanii sa se prezinte la politie. Cine nu vine, va fi amendat. Si bineînteles, noi, cetateni constiinciosi, ne-am dus acolo ca niste oi. A fost asta cam în 4-5 ianuarie. Dupa aceste liste, în 16 ianuarie au venit doi soldati rusi cu un soldat român – sa ne ridice din casa. Acasa eram eu, sora mea care a avut un copil mic si tatal meu. Numai eu am fost ridicat. Tatal meu a vrut sa plece el, iar eu sa ma ascund pentru ca ei au întrebat doar de Ferenschutz Anton. Fara alte date. Putea merge în locul meu. Dar el venise de curând din prizonierat. Am fost ridicat si dus la Scoala de beton din Cartierul Vechi al Resitei. Aproape 400 de oameni – femei si barbati între 17 si 45 de ani – s-au adunat acolo.

L.B.: V-au spus ca va deporteaza?
A.F.: Nu ne-au spus dar ne-am dat seama.

L.B.: Când v-au ridicat v-au spus pentru ce?
A.F.: Ca sa ne duca la Scoala de beton unde vom fi verificati.

L.B.: N-ati facut nici un fel de pregatiri?
A.F.: Au fost si pregatiri pentru ca s-au strecurat zvonuri prin ostasii români. Eu, de exemplu, în ziua aia m-am dus la scoala pentru ca eram elev. Si pe pod erau santinele care au verificat oamenii. Cine nu era în vârsta aceea (pentru deportare, n.n.), i-au trimis înapoi acasa. Ceilalti, i-au dus la camionul care era pregatit. Eu aveam 17 ani, mai slabut, asa, paream mai tânar. Si soldatul român se uita la mine si la carnetul de scolar si zice: „Fiule, du-te acasa. Vezi ca va deporteaza, pregateste-te sau fugi, ascunde-te!“. Rusii au vazut ca-mi vorbeste dar n-au priceput nimic. M-am dus acasa si le-am povestit parintilor ce s-a întâmplat. Noi n-am fost prea bine situati, n-am taiat poc ca altii. Mama a facut o pâine. Asta era de dimineata, pe la 8. Pe la ora 2 au venit sa ne ridice. Aveam îmbracaminte subtire din stofe slabe, nici izmene lungi n-am purtat.

L.B.: Din familia dv. si dintre cunoscuti cine-a mai fost deportat?
A.F.: De exemplu la vecina noastra au fost trei fete. Va dati seama, toate trei fetele au fost deportate. Aveau între 17 si 25 ani. Mama, vaduva, a ramas singura. Era o stare…! Pe de-o parte nu eram pregatit. Pe de alta, eram tânar si ma gândeam: „Ne vor da ei drumul. Stam o luna, doua si venim acasa“.

L.B.: Când esti tânar, raul pare departe, iar moartea totdeauna la pânda în apropierea altora. Viata pare nesfârsita. În acel moment pe cine învinuiati pentru ceea ce vi se întâmpla?
A.F.: Eram prea tânar ca sa merg cu gândurile asa departe. Erau însa printre noi si oameni care stiau ruseste. I-au întrebat pe soldatii sovietici de ce ne duc. Si au raspuns ca guvernul sovietic a cerut de la România despagubire de razboi o suta de mii de brate de munca. Iar românii au zis: de ce sa plecam noi? Si ne-au dat pe noi, pe nemti.

L.B.: Despagubire partiala… Ca au fost si altele.
A.F.: Partial despagubire. Mai ales ca nemtii de-aici au fost de partea germanilor în razboi, unii plecasera si voluntari. Atunci asa am înteles.

L.B.: Probabil ca aceasta a fost o explicatie dinainte convenita. Asa mi-a povestit si dl. Ignat Bernard Fischer din Timisoara ca le-a fost motivata deportarea. Abia dupa informatiile primite prin intermediul Ministerului de Interne din Germania, dupa ‘90, au aflat ca Stalin ceruse expres etnici germani din tarile învinse în razboi pentru reconstructia URSS. Câti deportati ati plecat din Resita?
A.F.: Informatii exacte cred ca se gasesc la Forumul Democrat German din Resita. Le are Tigla – câti au plecat, câti s-au întors.
Calatorie spre necunoscut

L.B.: Dar nu toti au avut aceeasi destinatie, nu toti au revenit dupa acelasi timp de deportare si nu totdeauna înapoi de unde-au plecat. Cum a început calatoria?
A.F.: Primul transport dupa ce ne-a arestat a plecat în 18 ianuarie. Pe noi ne-a tinut pâna în 20. De la scoala n-am putut sa iesim, nici sa avem vreo legatura. Mama mea, saraca, a încercat sa ma scape în timpul acesta. Aflase ca sunt avocati care pot face schimbari de etnie si a adus o adeverinta ca sunt maghiar. Bineînteles ca rusii nici nu s-au uitat la adeverinta. În aceeasi zi ne-au îmbarcat în camioane închise cu prelate. Si mama mea a vrut sa ma îmbratiseze. Iar un rus, de statura mica, mongolica, i-a dat cu kalasnikovul în piept. Va dati seama ce furie am avut pe acest soldat. Sa-mi vad asa mama! Înca eram copil…

L.B.: Nu voiau sa îngaduie, probabil, asemenea momente de teama sa nu stârneasca tulburari.
A.F.: Au fost foarte stricti. Erau oameni trecuti prin razboi soldatii aceia. De patru ani.

L.B.: Nu mai aveau mila…
A.F.: Ne-au încolonat, vagoanele erau numerotate cu creta, am fost în numarul 20 sau 21, nu mai stiu. Vagoane pentru animale, gata pregatite. Adica, vis-a-vis de usa s-a facut o gaura pentru „nevoi“. Si era si o soba de tabla foarte mica. Si niste lemne – pentru o zi sau doua. Pe mijloc, era liber. Si deasupra, în stânga si în dreapta, niste scânduri. Ca nu puteai sa dormi jos. Ei stiau ce urma, de aceea l-au si pregatit asa. Noi ne-am dat seama. Am lasat bagajele jos si … 40 de oameni într-un vagon.

L.B.: Ati putut sa va alegeti tovarasii de drum?
A.F.: Nu, ne-au încolonat câte doi. Si ne-au spus – primii doi înainte, apoi urmatorii doi… Ca si la animale. Ne-au urcat la 6 seara, era deja întuneric, si au închis usile. Zgomotul acela al închiderii vagonului îl mai aud si azi în urechi. La vagon nu au mai fost soldati. Si, deodata, spune cineva ca împrejurul vagoanelor sunt multimi de oameni. Si am vazut pe tata-meu. Era usor de recunoscut ca era chel. Si îmi spune tatal meu – care era social-democrat – ca niste reprezentanti social-democrati ai Resitei au intervenit la guvern si ca probabil n-or sa ne duca. Nu mai stiu care membru de partid din ilegalitate a spus, zicea tata-meu, ca nu se poate vindeca un rau cu alt rau. Dar în 20 noaptea am plecat: Lugoj, Simeria, Brasov. În Moldova, la granita, s-au schimbat rotile. Ne-au deschis usile sa coborâm în timp ce schimbau rotile. Atunci au fugit din vagonul nostru doi baieti. Ce faceau rusii? Ei numarau în fiecare zi când ne lasau afara sa fie 40 de oameni. Si a doua zi au fost 38. Ei trebuiau sa predea 40 de oameni. Au oprit în apropiere de Iasi, într-o gara. Pe-acolo era un taran cu un cos cu oua de vânzare. Si l-au luat pe taranul cu cosul de oua si l-au bagat cu noi în vagon. Saracul, nici nu stia germana! Român, român, printre noi… Ei completau numarul de oameni.

L.B.: Ce s-a întâmplat cu fugarii?
A.F.: Au scapat, probabil. Nu erau din Resita, ci din Bocsa. Am trecut de granita, am luat-o spre Transnistria, Odessa. La Odessa iar ne-au oprit ca sa luam lemne. Ne-au dus la depozite si ne-au spus sa luam. Ei stiau ce va urma. Unii au avut topoare aduse de acasa. Am luat lemne, am luat apa… cam la fiecare a doua zi. Prin Rusia mai rar ne-au dat drumul. Înaintea Moscovei, cu câtiva kilometri, am vazut tancuri lovite… Pe urma au început sa fie tot mai mari probleme. Noi care am fost rau îmbracati, simteam frigul. Eu am avut un palton de la fratele meu si o patura. Dar pentru foc nu mai aveam lemne. În drum spre Kazan, ne-a dat prima data mâncare calda. Ciorba de peste. Au venit cu un butoi într-un camion, cum era la armata. În Ucraina, am uitat sa spun, am stat o zi întreaga pe loc. Facând „lipsa“ la veceul asta improvizat – erau femei, fete, tineau patura împrejur, ti-era rusine – am vazut ca ajunsese sub vagon gramada de excremente înghetata pâna sus. Si odata am vazut o mâna. Când ma uit, era un copil de vreo sase-sapte ani. Slab ca un schelet. Cauta mâncare. Ca noi când mâncam, aruncam tot pe-acolo resturile. Care taiase porcul, arunca oase afara. Atunci ne-am dat seama în ce tara intram daca acest copil rus arata asa. Asa ceva n-am mai vazut! Atunci am devenit gânditor la ce sa ma astept. Tot asa, la Kazan a murit dintre noi, în vagon, un barbat de 42 de ani. Era bolnav. Si a stat cu noi în vagon pâna când am luat santinela si am strigat. În vagon erau minus zece grade iar mortul era destul de înghetat. Rusul ne-a pus sa-l dam jos, sa-l sprijinim de un gard. În cealalta zi a mai murit unul. Tot un barbat. Tot asa, rusii au zis „lasa, c-o sa-l îngroape rusii…“

L.B.: Cât a durat calatoria?
A.F.: 30 de zile. Am stat la Moscova, în triaj, doua zile. La Penza, Magnitogorsk unde au fost uzinele mari. Stalin a fost destept ca le-a mutat dincolo de Ural. N-au putut fi bombardate. Unele transporturi au ramas pe loc – la Donbas, Donetk pentru minele de carbune.

L.B.: Ce faceati când trenul statea pe loc?
A.F.: Bogati nu eram acolo nici unul. Cum sunt resitenii, muncitori… Unii aveau mai mult, altii mai putin cu ei. Însa n-o sa uit când a trecut trenul din Europa în Asia, locul era marcat cu o piatra ca un triunghi. Toata lumea se uita sa vada. La Sverdlovsk. Un oras foarte mare.

L.B.: Unde-a fost si ultimul tar deportat…
A.F.: Si sa stiti ca la Sverdlovsk ne-au coborât si ne-au urcat în vagoane mici, cu gabarit îngust. Mai îngust decât cel românesc. Si erau foarte bine pregatite aceste vagoane si cu mâncare. Cu niste pastrame, puse asa la uscat. Si cu baloturi de fân si paie ca sa putem dormi. Doua zile si doua nopti am mers apoi catre Iss. Si într-o zi, la trei dupa masa, trenul s-a oprit. Împrejurul lui erau o gramada de soldati pregatiti sa ne ia în primire. M-ati întrebat ce am facut în acele zile. Eu, nu ca am fost mai destept, dar m-am ocupat sa învat limba rusa. Un vecin de-al nostru care a fost la armata, si el nu stiu cum a ajuns la niste dictionare în limba rusa. Si amândoi am învatat. Când urcasem în tren, tata-meu i-a zis sa aiba grija de mine. Si am învatat, în fiecare zi, o ora-doua. Eu îl întrebam pe el, el pe mine si cam asa, am învatat putin. Când am sosit, au întrebat, pe nemteste, de „perevoci“, de cine stie sa traduca, de translator. Eu am stiut ce înseamna. Si mi-au zis: tu ai comanda la 20 de oameni. Raspunzi de ei.
„Sef“ la prima vedere

L.B.: În ce sens „ai comanda“?
A.F.: Sa nu fuga, daca i se face vreunuia rau în marsul care-a urmat. 7 km pe jos. Va dati seama, dupa atâta drum în vagon. Printre noi erau deja oameni care nu mai puteau sa mearga. I-am luat în cârca, noi, astia mai tineri. Au fost minus 38 de grade atuncea. Si lumea, populatia din Iss, ne-a primit cu pietre, cu bulgari de gheata, cu înjuraturi… Si strigau „nemtii, moarte fascistilor…!“ Asa erau pregatiti probabil. Unele grupuri strigau, altii taceau. Fac aici o paranteza. De când s-a gasit în regiunea Iss, în anii 20, aur si platina, cred ca era al doilea loc în lume cu asemenea bogatie, s-a luat din toate tarile pe care le-au ocupat oameni la lucru. Au luat prizonieri, detinuti politici si i-au deportat. Oamenii nu au avut legitimatii, numai o hârtie. Scria ca nu are voie sa se departeze mai mult de 30 de km.

L.B.: Dv. ce acte de legitimare ati avut?
A.F.: Nu am avut acte. Le-am lasat acasa.

Cititi în numarul viitor continuarea interviului cu Anton Ferenschutz.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper