Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati în URSS (III)

Un articol de LAVINIA BETEA

O piedica în calea uitarii la Resita…

 

Din an în an devin tot mai putini; din an în an se deplaseaza tot mai greu, devin mai aplecati de spate, si cu toate acestea, când sunt întrebati de tineretea lor, suspina, încep sa curga, fara sa vrea, pe obrajii lor lacrimi. Este vorba despre deportatii germani din România în fosta Uniunea Sovietica, care se mai afla în viata, care au aproape toti mai bine de 80 de ani sau, cei care s-au nascut acolo, între 65 si 70 de ani.
În ianuarie 2012 s-au comemorat 67 de ani de la începerea deportarii germanilor din România. Nu numai ei au fost deportati în acea perioada, ci si germani din alte tari central- si esteuropene, care se aflau atunci sub ocupatia sovietica.
A fost si este o obligatie morala de onoare a Forumului Democratic al Germanilor din judetul Caras-Severin si a Asociatiei Germane de Cultura si Educatie a Adultilor din Resita, ca, an de an, începând cu schimbarile politice din decembrie 1989, la initiativa Asociatiei Fostilor Deportati în Uniunea Sovietica din Banatul Montan sa organizeze manifestari comemorative dedicate evenimentului.
Daca pâna în 1995 aceste manifestari comemorative se desfasurau la cimitirul nr. 2-3 din Resita, aproape de furnale, punându-se si o placa comemorativa sfintita de mons. Paul Lackner pe una dintre cele patru cruci mari ale cimitirului (pe care însa nu putea fi scris cuvântul „deportare“), iata ca din octombrie 1995 ele se desfasoara aproape de centrul civic al Resitei, la monumentul deportatilor ridicat în parcul „Carasana“.
De 15 ani se gaseste ceva în municipiul Resita, pentru care suntem de invidiat: este vorba despre monumentul deportatilor din acest parc, aflat în apropierea garii de sud, locul în care au fost învagonati mare aparte dintre cei care au fost dusi în pe atunci Uniunea Sovietica, pentru munca de reconstructie dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial.
Cu nostalgie îmi aduc aminte de istoria ridicarii acestui monument, de ideea ridicarii acestuia, care mi-a venit imediat dupa decembrie 1989. De ce? Pentru ca si bunicul meu dinspre mama, Josef Wrattny, a fost pentru aproape cinci ani deportat. El s-a întors acasa de Craciunul anului 1949, si îmi depana, de multe ori cu lacrimi în ochi, adesea amintirile sale despre cei aproape cinci ani petrecuti acolo.
În primele luni ale anului 1990 s-a constituit la Resita Asociatia Fostilor Deportati în Uniunea Sovietica si în cadrul ei a fost primita cu bucurie ideea ridicarii acestui monument. Din acel moment pâna la sfintirea lui în octombrie 1995 a fost un drum lung si greu…
În ziarele germane din România, dar si în unele din Austria si Germania au aparut relatari despre initiativa noastra, preluata pozitiv, dar de catre unele cercuri si în mod negativ. Cu toate acestea, noi am mers mai departe!
Ceea ce ma face sa am fiori si în ziua de astazi este solidaritatea aratata de însusi deportatii, care au donat din pensia lor mica sume pentru ridicarea acestui monument. Un deportat si-a donat întreaga pensie suplimentara dupa Decretul-Lege nr. 118 / 1990 pe care a primit-o ca un drept al sau ca fost deportat.
Însa fara sprijinul constant al Asociatiei Germanilor din Banatul Montan, stabiliti în Germania, a Asociatiei Culturale „Südmark“ din Graz si a Guvernului Landului Stiria din Austria ar fi ramas totul, poate, în faza de început. Acestora si noua li si ni s-au alaturat alte organizatii si institutii, dar si foarte multe persoane particulare, care au contribuit cu totii la ridicarea acestui monument la Resita.
Un cuvânt de recunostinta i se cuvine aici si artistului plastic creator al monumentului, celui care a gândit monumentul în plenitudinea sa, prof. univ. dr. Ion Stendl, resitean prin nastere, astazi traitor la Bucuresti. Si parintii sai au fost deportati. El dorea ca prin acest monument sa aseze un semn de avertisment pentru viitor: niciodata sa nu se mai întâmple asa ceva!
La 14 noiembrie 1992, în cadrul celei de a II-a editii a „Decadei Culturii Germane în Banatul Montan“ s-a desfasurat la Resita, la Biserica romano-catolica „Maria Zapezii“ o Sfânta Liturghie cu caracter ecumenic, la care au participat mons. Sebastian Kräuter (episcop al Diecezei romano-catolice de Timisoara) si D.Dr. Christoph Klein (episcopul Bisericii Evanghelice C.A. din România), dupa care s-a sfintit locul unde urma sa se ridice monumentul deportatilor germani.
Placile de granit aduse din Austria pentru a înfrumuseta monumentul, Cristosul si placile comemorative, turnate în uzinele resitene, toate s-au realizat sau adus la Resita, nu fara probleme. Si cu toate acestea, monumentul urma sa fie gata la data sfintirii acestuia.
Asa a venit si ziua de 14 octombrie 1995, a doua zi a „Decadei Culturii Germane în Banatul Montan“, editia a V-a.
Dupa o Sfânta Liturghie cu caracter ecumenic desfasurata la Biserica romano-catolica „Maria Zapezii“ a urmat dezvelirea si sfintirea monumentului. În fata acestuia au luat cuvântul ing. Julius Anton Baumann (presedintele de onoare al Asociatiei Germanilor din Banatul Montan, stabiliti în Germania, cel care a fost trup si suflet în a sprijini acest proiect), ing. Pavel Gheorghe Balan (presedintele Consiliului Judetean Caras-Severin), Ignaz Bernhard Fischer (presedintele Asociatiei Fostilor Deportati în Uniunea Sovietica din România) si eu, în calitate de presedinte al Asociatiei Germane de Cultura si Educatie a Adultilor din Resita.
Dezvelit a fost monumentul de catre ing. Julius Anton Baumann, Karl Bereznyak (presedintele Asociatiei Fostilor Deportati în Uniunea Sovietica din Banatul Montan) si fiul meu, Alexander Erwin Tigla (în calitate de reprezentant al generatiei tinere care va prelua acest monument). Apoi a urmat sfintirea monumentului prin mons. Sebastian Kräuter (episcop al Diecezei romano-catolice de Timisoara) si D.Dr. Christoph Klein (episcopul Bisericii Evanghelice C.A. din România), în prezenta primului ministru al Landului Stiria din Austria, Josef Krainer jr., care a venit extra din Graz cu un zbor charter la aeroportul din Caransebes, pentru a asista la festivitatile din Resita. Din punct de vedere muzical, întreaga solemnitate la monument a fost întregita prin prestatia corului german „Franz Stürmer“ de aici.
Sunt sigur ca toti cei prezenti nu vor putea uita acele clipe de înalta traire spirituala! Iar eu personal, ca initiator si realizator al acestui monument, nici atât! Întregul elan, vointa si satisfactia sufleteasca au fost împlinite în aceasta zi prin dezvelirea si sfintirea monumentului!
De atunci, toate manifestarile comemorative publice dedicate deportarii germanilor în fosta Uniune Sovietica s-au desfasurat aici, la monument, în primul rând cele din fiecare ianuarie al anilor trecuti de la sfintire. Jerbe de flori, coroane si lumânari împodobesc anual monumentul nostru, depuse de oameni ai locului, dar si din întreaga tara, din Austria, din Germania, din întreaga lume!
Un alt moment de amintit aici este si cel al comemorarii împlinirii a 60 de ani de la începerea deportarii germanilor în fosta Uniune Sovietica, desfasurat la Resita, în ziua de 22 ianuarie 2005. Prezenta atunci la Resita a celor trei episcopi: mons. Martin Roos (episcop al Diecezei romano-catolice de Timisoara), mons. Eugen Schönberger (episcop al Diecezei romano-catolice de Satu Mare) si D.Dr. Christoph Klein (episcopul Bisericii Evanghelice C.A. din România), dar si a prefectului de Caras-Severin, dr. Gavril Soran, a reprezentantilor deportatilor din întreaga tara, a altor oficialitati ai judetului Caras-Severin si ai municipiului Resita, a înaltilor reprezentanti ai Forumului Democrat al Germanilor din România, a contribuit la aceste momente de comemorare de înalta încarcatura spirituala.
Prima manifestare comemorativa pe tara a deportarii, la 50 de ani de la începerea acesteia, s-a desfasurat în perioada 12-14 ianuarie 1995 la Brasov. Atunci s-au întâlnit acolo pentru prima oara reprezentantii tuturor deportatilor din România pentru o comemorare împreuna, pentru a discuta despre ororile deportarii, pentru a-si aduce aminte de victimele acesteia si pentru a transmite un mesaj catre omenire, ca astfel de lucruri sa nu se mai întâmple niciodata. Atunci nu a fost vorba despre razbunare, ci despre iertare!
Din programul încarcat al acelor zile trebuie amintita comemorarea spirituala ecumenica din Biserica Neagra, o adânca traire sufleteasca pentru toti cei prezenti!
La acele manifestarile din Brasov au participat înalti reprezentanti ai corpului diplomatic, reprezentanti ai puterii politice si ai administratiei publice judetene si locale, înalti reprezentanti ai Forumului Democrat al Germanilor din România si în parte, personal, chiar presedintele de atunci al statului, domnul Ion Iliescu.
Cinci ani mai târziu, cu prilejul comemorarii a 55 de ani de la începerea deportarii, 15-16 ianuarie 2000, manifestarile pe plan national s-au desfasurat la Timisoara, la Casa „Adam Müller-Guttenbrunn“, în organizarea dlui Ignaz Bernhard Fischer si a dnei Elke Sabiel. Ei au putut sa atraga atunci pentru a se adresa celor adunati, în calitate de vorbitor principal, pe scriitorul german din România, Richard Wagner, astazi traitor în Germania. Requiemul din Domul catolic a fost de asemenea un moment solemn din cadrul comemorarii de la Timisoara.
În anul 2010, a avut loc comemorarea pe plan national a 65 de ani de la începerea deportarii, la Satu Mare, în perioada 19-21 martie. În primplan a stat Sfânta Liturghie din Catedrala romano-catolica din Satu Mare, unde, în calitate de vorbitor principal, s-a adresat celor prezenti dl. Ignaz Bernhard Fischer, presedintele Asociatiei Fostilor Deportati în Uniunea Sovietica din România. Si la aceasta comemorare au participat reprezentanti ai corpului diplomatic, ai Forumului Democrat al Germanilor din România, reprezentanti ai politicului si ai administratiei.
În a doua parte a secolului XX au aparut în strainatate multe publicatii si carti dedicate deportarii germanilor în fosta Uniune Sovietica, care au documentat si prelucrat stiintific subiectul. Abia dupa schimbarile din tara noastra de dupa decembrie 1989 au putut sa apara si la noi astfel de publicatii si carti. Astazi, mai multe zeci de carti din întreaga lume documenteaza acest episod de dupa cel de al Doilea Razboi Mondial.
Si Asociatia Germana de Cultura si Educatie a Adultilor din Resita a editat pâna în prezent trei volume de amintiri despre perioada deportarii, aparute în anii 1995, 1997 si 2005, iar în anul 2010, cartea-album Erwin Josef Tigla (ed.): „Monumente si placi comemorative pentru germanii din România deportati în fosta Uniune Sovietica = Denkmäler und Gedenktafeln für die ehemaligen deutschen Russlanddeportierten aus Rumänien“ (Resita: „Banatul Montan“, 2010).
De asemenea, numeroase referiri la deportare si urmarile acesteia au fost publicate în revista noastra lunara „Echo der Vortragsreihe“ („Ecoul Asociatiei“) si în periodicul „împreuna, miteinander, egyuttesen“, toate contribuind la punerea în evidenta a acelei traumatizante perioade prin care au trecut germanii din România.     n

Resita, septembrie 2012

Erwin Josef Tigla este presedintele Forumului Democratic al Germanilor din judetul Caras-Severin; Presedintele Asociatiei Germane de Cultura si
Educatie a Adultilor Resita

Un comentariu pentru “Lungul drum spre nicaieri. Germanii din România deportati în URSS (III)”

  1. septembrie 20, 2013 la 7:42 am

    Doresc sa va spun ca si tatal meu, din Giurgiu, a fost deportat in Dombas, URSS, timp de 5 ani, 1945 – 1950, impreuna cu fratele sau, pentru motivul ca se numeau ca familie Ascembrener. A lasat in urmaniste amintiri cutremuratoare despre aceasta perioada si doresc sa le aduc in atentia publicului interesat, fara pretentii materiale, pentru ca lumea sa mai afle cate ceva despre acele vremuri. Daca doriti sa cititi astept telefon de la dumneavoastra. Ma numesc Mihaela Zavici, tel. 0746362444.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper