„Looper“ – despre iluzia unei iluzii

Un articol de CLAUDIA COJOCARIU

Se pare ca filmele S.F. revin în forta, iar peliculele din aceasta categorie sunt la rândul lor din ce în ce mai diversificate. Dupa un numar de ani în care S.F.-urile încalcau asa-zisul pact dintre cinema si ochi, bombardându-ne cu tot felul de efecte speciale si de imagini abracadabrante, „Looper“ ajunge pe marile ecrane cu doua particularitati pe care nu stii, la prima vedere, cum sa le percepi. Poate, pe de-o parte, te vei întreba de ce nu vezi în acest film masini zburatoare, de ce nu apar tot felul de creaturi, de ce pamântul si lumea care traieste pe el par atât de linistite, ba, mai mult decât atât, parca scoase dintr-o cutie cu vechituri bine ascunsa în pod, de prin anii a80. Noul film al lui Rian Johnson se înrudeste, la un anumit nivel, cu acest gen, dar în acelasi timp mizeaza foarte mult si pe real. Filmul nu promite spectatorului ca îi va arata o lume virtuala si pe cât se poate de artificiala, o lume pe care o putem regasi, de pilda, în serile „Terminator“, dar, în schimb, încearca sa redea atmosfera specifica unei astfel de lumi. Or, lumea virtuala pe care spectatorul se asteapta sa o vada e însusi filmul. În ceea ce priveste intentia regizorala, ea poate fi un raspuns la tot ceea ce am vazut pe marile ecrane si la ceea ce ne vine în minte atunci când rostim cuvântul „science fiction“.
Povestea din „Looper“ poate parea la fel de complicata ca oricare alta, din filmele SF din ultimii ani. Cu toate acestea, meritul regizorului este de a clarifica conflictul înca de la început si de a nu prelungi ambiguitatea care înconjoara personajele si destinul lor. În fond, tocmai despre asta este vorba în film: despre destin si despre neputinta. Joe (Joseph Gordon-Levitt) este un fost delincvent din trecut, care ajunge criminal platit, pentru mafiotii din trecut; acest asasin poarta denumirea de „looper“. Celalalt personaj principal este batrânul Joe (Bruce Willis), care vine din viitor si care are un singur scop: cel de-al ucide pe Rainmaker, seful sindicatului crimei temporale. Conflictul filmului se declanseaza în momentul în care tânarul Joe, asteptându-si urmatoarea victima, are ocazia de a o vedea si de a realiza ca este chiar el însusi, venit din viitor. Asasinul are un moment de ezitare, ceea ce-l face slab de înger, iar batrânul Joe reuseste sa fuga. De aici începe joaca de-a soarecele si pisica si urmarirea celor doi de catre membrii sindicatului. Dorinta batrânului Joe, cea de a-si schimba destinul, cu alte cuvinte, de-al ajuta si pe tânarul Joe, este amplificata de o poveste de dragoste dintre el si o femeie pe care o întâlneste în viitor. Ceea ce poate fi frapant este ca Rainmaker se dovedeste a fi un copil. Asadar, batrânul Joe trebuie sa asasineze trei copii, pentru a putea sa-si elimine victima.
La o simpla privire pare a fi o alta poveste de actiune, dar, în fapt, scenariul e un material bun, care îi va permite regizorului sa se joace cu posibilele fire narative, si sa se foloseasca de premisa calatoriei în timp si de cea a pendularii pe axa temporala a deciziilor protagonistului, fie ele pozitive sau negative. Astfel, acest Rainmaker (interpretat exceptional de Pierce Gagnon) este un baietel mic, speriat uneori, care nu stie daca mama lui e mama lui adevarata si care îsi anticipeaza statutul prin accesele de furie pe care le are fata de aceasta mama, Sara (Emily Blunt). Încarcatura emotionala a filmului vine tocmai din insuflarea materna pe care ne-o ofera personajul lui Emily Blunt. Acest Rainmaker în devenire nu va putea sa-si exercite geniul malefic daca el va fi crescut si educat prin dragoste. Finalul filmului aduce în prim-plan confruntarea dintre Rainmaker si batrânul Joe si problema destinului pe care tânarul Joe îl alege.
În ceea ce priveste scenariul si dezvoltarea conflictului, este de apreciat faptul ca filmul nu încearca sa imite structura complexa a unui S.F. clasic, ci parcurge toate etapele povestii, în mod linear, astfel încât publicul sa înteleaga ce se petrece.
Cu toate ca mai apar anumite replici stângace, pe alocuri chiar amuzante, meritul scenariului se poate observa destul de bine daca tinem seama de intensitatea încarcaturii emotionale si de cât de puternic ies în relief dramele individuale ale aceluiasi personaj, venit din doua realitati diferite. Astfel, filmul îsi creeaza suspansul nu prin intermediul efectelor speciale sau prin alte „aglomerari“ la baza scenariului, ci prin evidentierea personajelor si prin aducerea în prim-plan a temei principale – destinul. Anticiparea devine un procedeu pe care regizorul îl foloseste în încercarea de a simplifica firul narativ. Prietenul tânarului Joe, Seth (Paul Dano) îsi întâlneste, la rândul lui, înainte de Joe, propria persoana din viitor si ezita sa o împuste. De aici ne sunt aratate o serie de consecinte care vor reveni în firul narativ. Poate parea destul de haotic, dar întrebarile pe care spectatorii si le vor pune nu vor fi lasate în aer, pe parcurs.
Revenind la imaginarul filmului, cu siguranta ca „Looper“ a intrat deja în atentia criticilor în ceea ce priveste partea de decor si design. Actiunea filmului are loc în anii 2044, respectiv cu 30 de ani dupa, în 2074. Daca raportam filmul la zilele noastre, ambele realitati sunt, în mod evident, din viitor. Totusi, la o privire mai atenta, vom vedea ca între 2012 si 2044 nu este o diferenta tulburatoare. Daca pasim în celalalt univers, vom observa ca si acolo lucrurile stau la fel, poate cu unele mici exceptii; obiectul de la care porneste toata actiunea, masinaria timpului, ma duce cu gândul la obiectele din carton pe care regizorii de la începutul cinematografului le foloseau în mizanscena. Cu toate acestea, un aspect foarte interesant pe care îl întâlnim în universul anilor 2044 este legat de droguri, pe care tânarul Joe le consuma, asistând la o revenire a acestora în forma lor cea mai pura. Cu siguranta, „Looper“ a vrut sa iasa din tiparul clasic al filmelor S.F. Bazându-se mai mult pe scenariu si pe aceasta însiruire de destine pe axa temporala a filmului, efectele speciale nu au fost folosite în exces, ci atât cât sa marcheze anumite momente, poate chiar sa anticipeze „gasirea“ micutului Rainmaker. Într-adevar, scena în care Cid încearca sa o salveze pe mama lui, dar si pe tânarul Joe, filmata în slow motion, are un impact puternic nu numai prin emotia pe care ti-o creeaza la vederea copilului care îsi apara mama, dar si la nivel cinematografic; timp de câteva secunde, retina absoarbe fiecare detaliu al miscarii personajelor si proiecteaza în spatiu fiecare piesa care se va rupe de întreg.
Referitor tot la forma, una dintre cele mai mari calitati ale acestei pelicule, care nu va fi, poate, apreciata la adevarata valoare, este machiajul. Tânarul Joe nu este Joseph Gordon-Levitt, ci este o reproducere realizata cu foarte multa pricepere de catre cei din departamentul de makeup a lui Bruce Willis în tinerete. Cred ca cea mai mare realizare a filmului a plecat tocmai de la acest detaliu, ce poate parea pentru unii destul de banal. Nu este doar un ajutor dat de regizor pentru ca spectatorul sa poata vedea legatura dintre cei doi la nivel estetic, ci, mai mult decât atât, este un ajutor oferit filmului; pentru ca filmul, perceput la rândul lui ca fiind un alt personaj care încearca sa arate lumii povestea sa, sa aiba toate datele necesare si sa fie cât mai realist cu putinta.
În ciuda acestei rebeliuni pe care o dovedeste si o arata fata de filmele S.F clasice, „Looper“ are la baza o poveste care se bazeaza pe destin, pe alegeri gresite, pe sentimente si pe o naturalete a naratiunii pe care rareori o gasesti în filmele reprezentative ale acestui gen.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper