Jos gradenele din festival!

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Câta stralucire a avut stagiunea de anul trecut, tot atâta a imprastiat in jur si FNT 2012. Adica nici prea-prea, nici foarte-foarte! Mai ales ca bugetul de criza i-a obligat pe organizatori si pe directorul artistic si selectionerul unic, in persoana criticului Alice Georgescu, sa faca taieri drastice. Fara staiful pe care il dau invitatii straini, fara teoreticienii de substanta din editiile precedente, fara diversitatea adusa de existenta mai multor module, in afara de mari regizori, mari actori si deja (dupa atâta sarbatorire), sufocantul Caragiale, editia de anul acesta a Festivalului National de Teatru a aratat ca o doamna batrâna care, in zilele cu noroc, inca se mai tine bine. Nici unul dintre spectacolele vazute nu a nascut controverse inflacarate, cum s-a mai intâmplat prin anii anteriori. Tonul general a tinut de o suma de déjà-vu-uri care circula nestingherite in productiile marilor nostri regizori, preferati in fiecare an de FNT.
Cum se face selectia la o editie FNT, când in stagiunea precedenta nici un spectacol nu se poate lauda ca a rupt gura târgului? Cu atât mai putin a tarii! Dupa aceleasi criterii ca oricând: nimeni sa nu se supere, toti regizorii importanti sa fie reprezentati si nici un teatru de influenta sa nu ramâna pe dinafara. Diplomatie, nu gluma! Si cu toate ca si anul acesta strategia a urmat aceiasi pasi, nu as putea sa enumar vreun spectacol rasunator si profund nedreptatit, care nu a patruns pe lista scurta a festivalului. Paradoxal, multe dintre montari par interschimbabile cu omoloage ale lor, nu neaparat de o calitate cu mult mai mare. Subiectiv vorbind, cel mai trist mi s-a parut ca, in premiera absoluta, in afara unei singure exceptii („Insula“ de Gellu Naum, in regia Adei Milea, la Teatrul National Cluj, pe care l-am urmarit a treia oara cu aceeasi placere dintâi), nu as simti nevoia sa revad nici unul dintre spectacole. Drept e ca am pierdut câteva. Sa fi fost tocmai capodoperele?
Anul acesta, focusul s-a centrat pe montarile lui Silviu Purcarete, mai noi si mai ales mai vechi, care intregesc portretul atât de iubit al regizorului. Din pacate, a lipsit, din motive obiective (imbolnavirea unui actor), una dintre montarile sale uluitoare, model de comic spumos si inventivitate scenica, „A douasprezecea noapte sau Noaptea de la spartul târgului“ de la Teatrul National din Craiova. Chiar si fara aceasta, la productiile prezentate, amatorii de Purcarete s-au putut delecta cu elementele forte ale stilisticii regizorului: leitmotivele care ii strabat intreaga opera, teatru intens vizual, ba chiar unul de opulenta imagistica, liniile urâtului si grotescului ingrosate pâna la absurd comic.
Desigur, s-ar putea pune intrebarea daca o editie a FNT-ului are menirea sa radiografieze ultima stagiune sau teatrul românesc in general. Amatorii de actualitate, de spectacole „la cald“ ar putea considera ca principalul criteriu de selectie este musai noutatea. Altii, cei cu vederi clasice si viziune generalizatoare, argumenteaza ca mai importanta este valoarea decât data. Si, de fapt, au dreptate. Publicului ii face oricând placere sa se intâlneasca cu spectacole de greutate estetica, indiferent de anul de fabricatie. Cu atât mai mult când vin din tara, in conditiile in care bucurestenii au atât de rar ocazia sa le vada. Cu o mentiune, insa! Daca publicul se inghesuie oricând cu placere la unul dintre spectacolele reusite ale regizorilor preferati, nota de cuprindere globala ar trebui, poate, echilibrata cu estetica tânara. Daca selectionerul nu ambitioneaza sa rupa pisica in doua (cum nici unul dintre precedentii sai nu a facut-o!), sa realizeze primul statement din istoria FNT-ului, neselectând nici un spectacol al unui mare regizor, in caz ca in stagiunea precedenta acesta nu a montat nimic notabil, macar retorica lor sa fie contrabalansata de una mai proaspata. Cum s-a intâmplat de exemplu, cu „Jocuri in curtea din spate“ de Edna Mazya, in regia lui Bobi Pricop, Teatrul de mâine, una dintre cele mai dramatice si puternice productii prezentate in festival. Sau cum a fost „Povesti de familie“, in regia lui Vlad Cristache, Teatrul „Maria Filotti“ din Braila. Din pacate, exemplele se opresc aici, iar cu doua floricele nu se face primavara in teatrul românesc. Dupa selectia din FNT si din alte multe festivaluri, arta noastra scenica da impresia ca s-a intepenit undeva si ca putine nume noi mai apar pe firmament. Discutia este mai ampla, iar motivele ar merita catalogate.
In sectiunea de dans, bine reprezentata in editiile anterioare, FNT 2012 a facilitat intâlnirea publicului cu doua spectacole foarte apreciate, ambele in coregrafia mult iubitului Gigi Caciuleanu, „D’ale noastre“, Teatrul National Bucuresti, programat in deschiderea festivalului, si „Carmina Burana“, Teatrul National Târgu-Mures. Acestea au bucurat audienta, iar aplauzele au rasunat pe masura.
Un nou pol pe harta tarii
Pe harta teatrala a tarii, exista, totusi, un pol valoric de data recenta (e vorba de ultimii ani) pe care actuala editie FNT l-a subliniat o data in plus: Teatrul German de Stat din Timisoara. Cu o directiune tânara (Lucian Varsandan si Radu Nica), perfect pliata peste spiritul si estetica secolului XXI, TGST, aflat intr-un veritabil boom artistic, a produs surprize la fiecare dintre recentele editii ale Festivalului National de Teatru. Valoarea sa este atestata si de numarul de montari selectate anul acesta, nu mai putin de trei: „Tinuturile joase“ de Herta Müller, regia Niky Wolcz, „CUPLUtoniu – Furiile & marele razboi“ de Neil LaBute, regia Radu Alexandru Nica, si „Neintelegerea“ de Camus, regia Bocsárdi László.
Gradenele si ora exacta
Una dintre cunoscutele si venerabilele regizoare ale teatrului românesc spunea, jumatate in gluma, jumatate in serios, ca daca ar fi presedinte, ar interzice in festival toate spectacolele cu publicul pe gradene. Ei bine, cred ca domnia sa este in asentimentul tuturor. In fond, extrem de putine montari vazute justifica optiunea regizorala pentru gradene. De ce un spectacol ca „Domnisoara Iulia“ (regia Felix Alexa, Teatrul Maghiar de Stat Cluj) nu putea fi jucat cu publicul in stal, de exemplu? Decorul s-ar fi putut adapta, iar senzatia publicului de a imparti bucataria cu personajele nu s-a dovedit nici pe departe atât de pregnantã in receptarea operei de arta. In plus, strecurarea celor o suta de oameni printre coridoarele strâmte si intunecoase ale teatrelor dureaza mult si bine. Si iata cum spectacolele au reusit sa intârzie pâna la o jumatate de ora. E de neinteles obstinatia cu care regizorii refuza sa-si adapteze productiile – atunci când se poate –, astfel incât intr-un festival sa le poata vedea cât mai mai multa lume. Asta când numarul de reprezentatii nu e niciodata mai mare de doi. Artistii nostri au invatat bine lectia de marketing conform careia frustrarea spectatorilor de a nu fi lasati in sala de spectacol antreneaza, nu de putine ori, vâlva in jurul artistului. Pe care incearca sa si-o construiasca prin orice mijloace. Nu e, insa, pacat pentru FNT, dar si pentru teatrele care fac o investitie atât de mare de logistica, energie si efort (stim cu totii câta uzura presupun drumurile intre diferitele orase ale tarii), ca spectacolele lor sa nu fie vazute de cât mai multi dintre cei ce le doresc?
In plus, ati observat la cele câteva reprezentatii cu publicul in stal cât de reconfortant e sa auzi sala rasunând de aplauze? Pesemne, in momentele respective, v-ati adus aminte ce placuta e comuniunea intru desfatare estetica. Despre câteva dintre spectacolele care au pricinuit-o cititi… in numarul viitor!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper