Intrarea în templu

Un articol de LAURA DUMITRESCU

Esecul ratiunii se vede deseori în consecventa cu care vointa este anticipata de superstitie, acest grad zero al anxietatii de la care unii ridica temple, iar altii asteapta furtuna, dupa ce o seamana.
În Grecia antica, practicile arhitecturale curente cereau o grafie celesta anticipatorie, giranta a oportunitatii intentiilor. Patronii unui proiect alegeau, dupa o logica mai mult sau mai putin aleatorie, un perimetru din cer si asteptau ca zborul unei anume pasari sa intervina si sa parafeze simbolic optiunea facuta. Acest decupaj se proiecta ulterior pe pamânt, iar geometria celesta se reduplica într-una terestra. Fidelitatea de bun augur a semanticii a asimilat pregnanta ritului: latinescul templum deriva din verbul grecesc temnó, temó, etamon, tetmeka, care defineste tocmai taierea sau circumscrierea unui spatiu. Constructia unui templu demonstra implicit pentru greci ca realul eterat este, prin urmare, reprezentabil, nu neaparat demonstrabil, diferenta urmarind esential un anume grad de acuratete al superstitiei sau al credintei la care se raportau. Tenacitatea urmaririi înaltului intereseaza aici din unghiul unei alt sens implicit: precedentul spiritual oferit imaginii si contemplatiei indica, pe de o parte, rolul mediumului si, pe de alta, nevoia de a gasi o atela pentru a sprijini orice proiect fizic. Ceea ce în Antichitate se subordona credintei, descinse, asadar, dintr-un consens mut sau afirmat, se reclama în modernitate ca deviere scandaloasa de la bunul simt al comunitatii. Filmul lui Jeff Nichols din 2011, „Take Shelter“, spune povestea unui om care decupeaza cerul si-l interpreteaza augural, conform unei dorinte de protectie, mai puternica decât orice reviriment rational. Credinta si forta ritului cad în desuetudinea psihozei si-ntr-o degringolada stârnita a naturii deviate, inaugurând si plasând deci sub semnul pozitiv sau negativ al augurului, o forta ce se instaleaza ca presanta. Exista, de la început, un paradox substantial în filmul lui Nichols: desi porneste de la intensitatea reflexiei asupra unei medium, respectiv cerul, povestea este spusa permanent fara mediere si fara filtre, abrupt si transant, ca niste capete de hârtie colorata pe care un copil autist le lipeste unul lânga altul, insensibil la constitutia finala.
Intrarea în primul cadru este, de altfel, rugoasa: unduirea fals impresionista a ramurilor copacilor din Ohio, unde s-a turnat, este pironita de privirea stridenta a unui ins fixat la rândul lui în transa. Carcasa mediului fizic este dublata de o carcasa mentala. Film premiat anul trecut la Cannes de catre FIPRESCI, „Take Shelter“ este un studiu de caz despre angoasa care destrama cuplul si despica firul realitatii ce se pierde si se eclipseaza gradual. Curtis LaForche (Michael Shannon cu cea mai tipica expresie de varan hipertrofiat) este sef de santier, însurat si tata al unei fetite surdo-mute, pentru operatia careia cei doi soti încearca, prin tot soiul de contorsiuni bancare, sa obtina un împrumut. Monotonia armonioasa a familiei dispare atunci când Curtis începe sa aiba cosmaruri si sa pretinda existenta unei iminente a apocalipsei. Durerile prelungite din mâna dupa ce, în vis, este muscat de câine, precum si frica întretinuta de un cer strabatut când de vânturi puternice, când de stoluri bezmetice de pasari negre, cresc ambiguitatea unei dreptati despre care nu se stie niciodata de care parte se afla. În rasparul oricarei prudente, Curtis foloseste totusi toti banii familiei pentru a construi un adapost subteran împotriva uraganelor si numai o furtuna ocazionala mai violenta decât altele îi ofera temporar alibiul unei intuitii care sa nu aduca a dementa. Templul coboara asadar, în pamânt, în forma decrepit-psihologica a buncarului, demonstrând ca, în reversul tragic al trecerii de la caminul zeilor la cel al oamenilor, cei din urma nu pot primi decât subteranul. Abstractiune transparenta despre înglodarea sufletului în complexe si viziuni haotice, adapostul anti-tornada construit cu inconstienta voluntara de Curtis, este o punere-în-abis a fricii de spulberare a omului în fata naturii razbunatoare. Tipic pentru angoasa naturala americana, tornada este o supracategorie cauzala devenita cultura de masa. Filmul lui Nichols pune însa nu doar o problema de forma, ci mai ales una de fond, derivata din tipul de discurs al Casandrei necrezute de nimeni : de fiecare data când încearca sa profetizeze catastrofa, Curtis este fie privit cu condescenta, fie supravegheat cu ochiul sfatos-psihiatric ce refuza sa vada dincolo de camasa de forta a delirului.
Cea mai discutata si problematica secventa a povestii ramâne finalul, ce aduce un consens ciudat al familiei asupra venirii apocalipsei. Descinzând din Paul Thomas Anderson si emul declarat al sudistului Terrence Malick, Nichols recunoaste ca influenta majora pe care a primit-o în arta cinematografica provine de la fotograful John Sternfeld. Exista în mai toate ipostazele cotidianului pe care le surprinde acesta din urma un fior neclar de nevermore subiacent, o tensiune dizarmonioasa, dar niciodata fabricata, ceea ce reduce reprezentarile lumii de cartier la o suita de inadvertente partial misterioase. Nichols preia  de la Sternfeld mai ales candoarea constatarilor accidentale despre incidentele ce sunt pe cale sa izbucneasca, latentele reci si nervoase, stridenta asocierilor nepotrivite si anxioase dintre o femeie gravida ce se plimba aproape goala urmata de un câine. În simplitatea lui Nichols, în schimb, este subliniata mai ales o cromatica metalizata, de tuse industriale si o coerenta durativa a griurilor amestecate cu galbenul fanat, bolnavicios. Fantasmele personajului se nasc tocmai din atâtarea unor asemenea forte de contrast între improbabilitatea ca visele sa devina realitate si presiunea mediului psihic care pulseaza înspre exterior, amenintând sa-l invadeze si sa-l populeze. Dilema din „Take Shelter“ este definitia consecventa a unei aporii, în sensul etimologic de apropiere a unor distante, întelese ca aducerea în proximitate si confuzie a doua ipoteze viabile despre o aceeasi referinta. Pâna la ultimul cadru, mesajul filmului ramâne fidel lui însusi si ambiguitatii care îi garanteaza, paradoxal, coerenta.
În calea firului ce duce în labirintul mintii lui Curtis sta însa imaginea sotiei – imperial angelica, Jessica Chastain este distribuita în „Take Shelter“ imediat dupa ce a jucat în Palme d’Or-ul lui Malick, „The Tree of Life“ si pastreaza de la acesta inertia jocului de primadona invadata de gratie palida si unduitoare. Descoperita de Al Pacino si încurajata sa valorifice o formatie teatrala într-una cinematografica, Jessica Chastain pastreaza nostalgia pentru pasiunea shakesperiana, amplificând cu fluctuatii în filmul lui Nichols imaginea unei Maria Magdalene supuse sacrificiului de a nu întelege, preferând sa iubeasca extrem. Frecvent, maternitatea ei se resfrânge hiperbolic înspre sotul pierdut în haul propriilor incertitudini – de amintit, de pilda, fie numai secventa terapiei prin trauma asumata, în care îi cere lui Curtis sa fie el cel care deschide usa buncarului în care îi fortase sa se ascunda. Catabasic pâna la tragism si discrepant-mitologic, „Take Shelter“ este mai ales povestea unei reconstructii profetice. Mesianismul lui Curtis este anacronic si redus la drama psihozei personale, care nu poate face prozeliti. Nu numai sensul filmului cultiva însa ambiguitatea, ci si natura reactiilor personajelor : ipoteza figurii mesianice a lui Curtis este contrazisa deseori de o autoreflexivitate carteziana. Schizofrenia lui este autoanalitica si îi permite totusi sa-si dea seama ca trebuie sa-si controleze boala, determinându-l sa devina simultan bicefal, bolnav-medic, si sa citeasca, de pilda, carti precum „Understanding Mental Illness – research and clinical practice“. Aceeasi hiperluciditate nu poate stopa însa contaminarile conflictuale, ce conduc la translatarea raporturilor de forta de la om-natura înspre om-propria sa natura. „Take Shelter“ este povestea aducerii pe pamânt si a înradacinarii în trup a templului în care rasuna angoasele modernitatii – constructie de mare rigoare estetica si umilitate culturala, mai ales în raport cu reperul Malick, filmul lui Nichols este o imitatie fenomenologica despre procesele mesianice si devierile ei în nebunie si boala, într-o lume care, neglijând substanta credintei, îsi cauta totusi refugiu în templele înca deschise. În cer, ca si sub pamânt.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper