In tara Presedintiei

De Presedintia Uniunii Europene e vorba, evident! In vremurile bune, in care despre criza nu se vorbea decât in cabinetele antifonate ale ministrilor de finante, iar cetatenii erau indemnati sa ia credite doar cu buletinul (nu ca azi, doar cu trei acte), sa detii presedintia Uniunii Europene insemna nu doar o mare responsabilitate politica, ci si un mare deranj financiar. Nu stiu daca stiti, dar, in fiecare semestru, in care câte o tara membra a Uniunii detine presedintia, ea este obligata sa gazduiasca o multime de reuniuni ale (tuturor) ministrilor si ale unui numar imens de grupuri de experti, care au misiunea sa dezbata toate cele si inca ceva in plus. Au fost vremuri fericite, in care Luxemburg, Germania sau Franta au avut presedintia si, mai ales, au avut si banii necesari ca sa isi tina rangul. Apoi, lucrurile au mers din ce in ce mai prost. Reuniunile au fost drastic taiate ca numar si anvergura, presedintia daneza facând exces de ceea ce se numeste, de regula, „austeritate nordica“. Ne aflam, acum, in plina presedintie cipriota. Pentru o tara care abia aduna populatia unui jumatate de Bucuresti, o asemenea corvoada este extrem de grea. Strazile capitalei Lefkosia (ori, daca vreti, Lefcosia – in functie de transliteratie – sau Lefkosa, in turca, ori Nicosia, in engleza) nu au nimic din fastul bugetivor al capitalelor predecesoarelor presedintii europene. Lipsesc banner-ele, nu se aud fanfare si nu se vad receptii grandioase. Sub atâtea semne ale saraciei, muzeele nu aveau cum sa prospere. Putinele expozitii ocazionate de presedintie se anonimizeaza sub doar câteva afise care le anunta prezenta.
Este adevarat, muzeele cipriote nu au avut, niciodata, stralucirea marilor muzee europene. Beneficiind de un patrimoniu arheologic de exceptie, in mod evident, cipriotii au incercat sa il puna in valoare, mai intâi, pe acesta. Ca multe dintre tarile aflate sub ocupatie (Grecia, de pilda), Ciprul a fost jefuit sistematic de cine a avut puterea si interesul sa o faca. Un exemplu celebru este cel al consulului american din Larnaca (intre 1865 – 1877), Luigi Palma di Cesnola, arheolog amator (altfel, erou al Razboiului Civil american) caruia i s-a parut firesc sa sape in celebrul sit de la Kurion si sa ia cu el artefactele descoperite, pentru a le duce acasa. Nu cred, insa, ca Palma di Cesnola ar trebui judecat dupa principiile de astazi; ceea ce a facut el era in ton cu ce se facea in epoca, peste tot, in lume. Cert este ca, dupa ce a vândut colectia dobândita in Cipru Muzeului Metropolitan din New York, a ajuns, in 1879, si primul director al celebrului asezamânt muzeal american. La fel de sigur este si ca localnicii ciprioti s-au simtit jefuiti (chiar daca fostul consul a fost, realmente, fascinat de insula mediteraneana si, prin ceea ce a scris, a contribuit la mai buna cunoastere a istoriei Ciprului, la momentul respectiv) si ca, cei mai bogati dintre ei au infiintat, in 1882, Muzeul Ciprului, dotat din 1908 si cu o cladire proprie. Muzeul (care este considerat principalul muzeu al tarii, adica muzeul national de arheologie) a ramas pâna in ziua de azi concentrat asupra descoperirilor arheologice – care, de multa vreme, inca de la proclamarea Independentei tarii, in 1960, au ajuns sa ii sufoce depozitele. Tocmai de aceea, atunci când cipriotii au putut sa ia ei insisi decizii, au inceput sa fie dezvoltate muzeele arheologice in situ, cel de la Kourion fiind, din nou, cel mai bun exemplu: organizat dupa principii moderne, beneficiind si de o finantare adecvata, muzeul a ajuns, repede, pe lista tuturor operatorilor turistici din insula. Mozaicul lui Ahile (sec. IV, i.Hr.) si cele ale bailor din vila lui Eustolios (sec. V) sunt foarte bine puse in valoare.
Un alt fel de muzee in situ sunt cele ecleziastice. Inca din sec. IV, Ciprul era considerat unul dintre bastioanele crestinismului in estul Mediteranei. Aflat la intersectia multor interese imperiale, stând in calea raidurilor arabe, cucerit de cruciatii lui Richard Inima de Leu, apoi de templieri, de franci, de genovezi si de venetieni, Ciprul are multe monumente ecleziale pe care istoria razboaielor si a cuceririlor se poate citi in aproape fiecare zid. Desigur, foarte multe dintre aceste biserici, aflate in cult, au amenajat mici muzee in incinta. Desi, adeseori, destul de bogate, valoarea lor muzeografica este, insa, foarte redusa. Monumentele in sine, pe de alta parte, sunt fascinante si reprezinta, in fapt, cea mai mare valoare muzeala a insulei.
Lasând la o parte muzeele locale si câteva muzee de interes particular, cum ar fi cel al Postei, cel al Monetariei sau cel al Politiei, ori, mai ales, cel al Motocicletelor (toate acestea aflate in Capitala), probabil ca muzeul care ofera, cu adevarat, o imagine asupra identitatii culturale cipriote este Muzeul Etnografic. Din pacate, este un muzeu foarte mic si destul de sarac in resurse bugetare, patrimoniul sau fiind insa foarte interesant.
Nu as putea sa trec peste micile si numeroasele expozitii muzeale dedicate istoriei recente a tarii: lupta impotriva ocupantilor britanici si, ulterior, ocuparea a 38% din teritoriul tarii de catre armata turca. Evident, toate acestea se afla in teritoriul liber al tarii. Imediat dupa cel de al Doilea Razboi Mondial britanicii au refuzat sa cedeze autoritatea asupra Ciprului, pretextând ca apara interesele minoritatii (la vremea aceea, 18% din populatie) turce. In realitate, Marea Britanie avea nevoie de un cap de pod in estul Mediteranei, neavând incredere in grecii atrasi, multi dintre ei, de partidele de stânga, si dupa ce pierduse Canalul de Suez. Revolta armata condusa de Organizatia Nationala a Luptatorilor Ciprioti (acronimul, in greaca, este EOKA) a primit o riposta extrem de cruda din partea ocupantilor britanici, lucru pe care cipriotii nu l-au uitat nici pâna azi. Expozitiile dedicate divizarii insulei, incepute in 1974, sunt cuprinse de un aer de deznadejde, pornind de la faptul ca acolo unde interesele marilor puteri o cer interesele unei tari de nici macar un milion de locuitori sunt calcate in picioare.
Deocamdata Ciprul, prin muzeele sale, se zbate sa ramâna in atentia contemporanilor, in acelasi timp ca o tara profund europeana, atât prin trecutul sau, pierdut in legendele Afroditei, cât si prin prezentul sau, atasat valorilor continentului – un continent in care Ciprul pare sa aiba drept principali parteneri culturali, politici si comerciali, in afara de Grecia, nou intratele Bulgaria si România si, surprinzator, Rusia, care, incetul cu incetul, cumpara insula vila cu vila si magazin cu magazin. Viitorul promite sa fie interesant in Cipru!

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper