„Identitatea oficiala“ a lui Paul Goma

Un articol de NICOLETA SALCUDEANU

Cum deja stim, spre deosebire de restul tarilor comuniste care, mai devreme sau mai târziu, prin vocile intelectualilor din interiorul sistemului, au beneficiat de o opozitie culturala fatisa si articulata, formând o societate civila sprijinita uneori de studentime sau de sindicate, alcatuind astfel o alternativa la politica oficiala, în România doar o mâna de intelectuali razleti s-au exprimat pe fata contra regimului comunist, însa doar unul singur a reusit sa strânga în jurul sau un numar de sustinatori, dintre care doar câtiva, foarte putini, apartineau elitei culturale. Acesta este Paul Goma. Acestuia, prin consecventa în opozitie, prin forta si vehementa protestului, i se cuvine întâietatea disidentei. Lui Paul Goma i se mai cuvine si întâietatea în timp fiindca, înca din 1956, se solidarizeaza (prin lectura, la seminarul de proza de la Institutul Eminescu – „Fabrica de Scriitori“, cum îl numise Tudor Vianu – a unui fragment de roman) cu revolutia ungara din octombrie, gest ce-i va atrage, în noiembrie, arestarea si acuzatia de „tentativa de organizare de manifestare ostila“. Ca sa ne dam seama de proportiile consecintelor unui gest de fronda politica în acei ani, iata supliciile pe care tinerii solidari cu revolutia ungara le-au avut de îndurat, povestite de Paul Goma însusi, în „Culoarea curcubeului ’77“: „Îmi era frica – s…t de nimeni anume. Ci de cladire – acum Comitetul Central, dar înainte… În acea cladire fusesem dus în noiembrie 1956, dupa ce fusesem arestat alaturi, la Universitate. Acolo, în acea cladire fusesem închis, interogat, înjurat, batut, înfometat, umilit, în acea cladire fusesera ucisi oameni – si nu doi-trei… Într-un fel acolo, în acea cladire, a Internelor, începuse moartea colegului de facultate Stefan Negrea, batut numai în cap, în cap, în cap, de capitanul (pe atunci) Gheorghe Enoiu. Acolo înnebunise Negrea si, cu «reveniri», se târâse prin închisori, pâna când, într-o noapte, în 1958, la Gherla, se spânzurase la orizontala“.
În martie 1957 Paul Goma e condamnat la doi ani de închisoare corectionala, parte din ei petrecându-i la Jilava si Gherla. În noiembrie 1958 e „liberat“, dar trimis, sub escorta, în satul Latesti, raionul Fetesti (sat construit artificial de condamnatii politic), pentru alte 36 de luni de „domiciliu obligatoriu“, prelungite, la expirare, cu înca 24 de luni. Va urma o perioada de excludere din viata sociala si de tentative de reinsertie, prin munci necalificate, în diferite locuri din tara, cum singur marturiseste: „muncitor zilier în constructii, la Buhusi, pe santierul Casei de Cultura, fotograf ambulant (nunti, botezuri, înmormântari), prin satele din Rupea si Fagaras; trompetist de sâmbata-seara (baluri, nunti, hore); dezgropator de puieti la pepiniera Sercaia; descarcator-încarcator de cereale în silozul din Sercaia-Gara; muncitor necalificat la forja uzinei «Rulmentul» din Brasov; merceolog la «Agrosem» Fagaras – în fine: «tehnician» la Serviciul Tehnic al Întreprinderii de Gospodarie a Orasului Fagaras“. Precum se vede, actul sau de disidenta, în mod previzibil, nu s-a lasat fara urmari grave, dar acest lucru nu îl va opri de la viitoare gesturi de împotrivire.
În zilele invadarii Cehoslovaciei, de catre sovietici, ca represiune asupra Primaverii de la Praga, încurajat de atitudinea aparent antisovietica a lui Nicolae Ceausescu, în luna august 1968 se înscrie în organizatia Uniunii Scriitorilor a PCR. Între timp, „ca urmare a «decretului Ceausescu» (ce permitea fostilor detinuti politici sa-si continue studiile universitare), Goma – caruia nu i se aprobase reînmatricularea în anul III, desi, legal, avea acest drept – da examen de admitere la Facultatea de Filologie, Universitatea din Bucuresti“. Si este admis. Debutat în revista (decembrie 1966, în „Luceafarul“, cu o povestire botezata în redactie „Când tace toba“), lucru care-i va deschide si paginile altor periodice („Gazeta literara“, „Viata româneasca“, „Ateneu“, „Neuer Weg“, „Cravata rosie“), nu este la fel de bine primit în edituri (avea depuse, tot din primavara si respectiv vara anului 1966, la Editura ESPLA, romanul „Ostinato“, sub titlul „Cealalta Penelopa, cealalta Ithaca“, si un volum de proza scurta, „Moartea noastra cea de toate zilele“). În vara lui 1967 trimite în Occident prima varianta a romanului „Ostinato“. Între timp, în august 1968, asadar concomitent cu invazia Cehoslovaciei, debuteaza editorial cu volumul de proza scurta predat la ESPLA, cu titlul schimbat: „Camera de alaturi“. În mod evident, biografia si cariera literara a lui Paul Goma sunt strâns legate, înca de la început, de evenimentele politice din Europa de dincoace de Cortina de Fier. Nici un moment istoric major petrecut în tarile comuniste din Est nu-i este indiferent si-i determina prompt reactia. Între timp, manuscrisul romanului „Ostinato“ schimba trei directori de editura, iar Paul Goma declara ca daca romanul nu-i va fi publicat româneste, îl va publica în Occident. Aceasta va declansa o cascada de „sedinte de lucru“, de „lamurire“. În martie 1970, Goma publica pentru ultima oara proza în România comunista, un fragment din romanul „În Cerc“, în „România literara“.
În octombrie 1971 apare, în limba germana, la Suhrkamp Verlag, romanul „Ostinato“. La Târgul de carte din acel an, de la Frankfurt am Main, Paul Goma apare la stand cu acest roman, fapt ce va stârni furia autoritatilor comuniste materializata în retragerea ostentativa si ridicola a standului românesc. În aceeasi editura vest-germana, în 1972, apare romanul „Usa“, reluat in 1974, în franceza, la Gallimard. De aici încolo (pâna la caderea comunismului), cartile sale vor aparea doar în traducere, la edituri straine din Franta, Germania, Italia s.a. Prin aceste prime doua carti, Paul Goma intra în circuitul european în calitate de „Soljenitîn român“ (cum îl numeste Miron Radu Paraschivescu dupa lectura unui fragment din „Ostinato“, pregatit pentru publicare în revista), ajungând la cunoscutele conflicte directe cu autoritatile comuniste de la Bucuresti, culminând cu „miscarea ’77“ – solidarizarea, printr-o scrisoare trimisa în Occident, cu intelectualii Cartei ’77, adresata, în martie 1977, lui Pavel Kohout, soldata cu arestarea, umilirea si schingiuirea sa de catre Securitate, iar, ulterior, „expulzarea“ sa din tara.
La 20 noiembrie 1977, Paul Goma, împreuna cu sotia si copilul sau, ajung la Paris, cu pasapoarte turistice, cerând imediat azil politic. În timpul exilului parizian, viata sa si a familiei este pusa în mai multe rânduri în pericol prin organizarea, de catre Securitate, la cererea lui Ceausescu, de atentate teroriste. Din conditia de azilant politic Paul Goma nu a iesit nici azi, tentativele sale de a determina statul român sa-l repuna în drepturile sale cetatenesti esuând de fiecare data, chiar si la mai bine de douazeci de ani de la caderea comunismului. În mod evident nici astazi, când cu pompa si prin institutii denumite pompos, comunismul este condamnat cât se poate de sonor, lui Paul Goma nu i s-au restituit drepturile civice furate, iar în plan literar se desfasoara un plan monstruos de marginalizare a sa.
Starea de fapt, peste poate de absurda, se poate explica printr-un plauzibil complex de vinovatie al intelectualului român ce nu a îndraznit sa înfrunte regimul comunist, asa cum au facut-o colegii sai din celelalte tari comuniste, cum însusi Paul Goma a facut-o. Acest dezavantajos contrast moral pare sa fie generatorul politicii de marginalizare si de minimizare a talentului sau literar real, ilustrat prin memorabile scrieri precum „Ostinato“, „Patimile dupa Pitesti“, „Culoarea curcubeului“, carti de închisoare, sau „Din calidor“, un minunat roman al copilariei, sau de reconstituirile în proza ale anilor stalinismului si comunismului în România, romane ce, desi robust irigate biografic, sunt constructii romanesti patrunse de un fior uman transpersonal si de un adevar suprem pe care numai arta îl poate întruchipa. În mod nedrept s-a instituit un soi de embargo tacit, de conspiratie a tacerii în jurul scrierilor sale. Cât despre persoana sa civica, ea este în continuare marginalizata în dezbaterea publica de dupa caderea comunismului, ironia asezând lucrurile în asa fel încât cei mai vehementi critici de astazi ai trecutului regim sa preia, în ce-l priveste pe Goma, tocmai etichetele si cliseele vehiculate de Securitate si de „raspândacii“ sai. Ca si Securitatea, ce decisese sa-i aplice eticheta de „mare prozator fara carti“, de „scriitor curajos, dar fara de talent“, cum probeaza dosarul sau CNSAS, formatorii de opinie postcomunisti reitereaza, sub diverse formule, aceleasi idei. Timpul trece însa în favoarea operei lui Paul Goma si, desi cartile sale au fost publicate în România postcomunista în buna parte la edituri obscure, din motive care se deduc, critica mai tânara i-a dedicat deja studii substantiale, teze de licenta si de doctorat, iar, pe masura ce detractorii sai pierd din putere, institutional vorbind, cartile sale se îndreapta, neabatut, catre o mai justa receptare.
Întorcându-ne însa în prezentul ingrat, situatia lui Paul Goma în literatura româna si în constiinta publica este, eufemistic spus, revoltatoare. Constiinta publica româneasca e ca si inexistenta atâta vreme cât singurul om din România care a riscat totul în România (casa, pozitie sociala, viata) în lupta sa cu regimul comunist nu este reintegrat, ca reper moral, în locul ce i se cuvine. Cel care a avut primul ideea înfiintarii unui Institut pentru Studierea Terorii Bolsevice din România (idee preluata ulterior în forma amputata – Goma cerea investigarea regimului comunist începând cu anul 1940, deci cu bolsevizarea Basarabiei – si golita de orice noima în forma prezidentializata de astazi, atâta vreme ce nu se afla sub patronajul singurei persoane care îi poate conferi o legitimitate morala, Paul Goma însusi), cel ce a avut asadar aceasta idee ce i s-a confiscat, traieste în continuare ca azilant politic la Paris, în saracie. Este tulburator faptul ca lui Goma o dorinta de o modestie spartana („îmi doresc atât de tare sa ma pot întoarce în tara mea“) îi apare ca „eroare… umana“. Este tulburator ca o atât de simpla, elementara dorinta nu poate fi împlinita în România de azi. Lista lui Paul Goma de vise si idealuri este una cât se poate de restrânsa:
„– Sa-mi pot tipari – în sfârsit – cartile si sa ma pot exprima în presa de hârtie din tara;
– Sa am si eu un adapost, o casa, în tara mea – iar ca supliment: un loc în care sa-mi (re)îngrop parintii, împrastiati, pierduti – si unde sa fac si pentru mine un culcus de veci;
– Sa am si eu, chiar daca recunosc: exagerez ca de obicei! – o identitate oficiala, o apartenenta, din care sa nu mai fiu alungat, expulzat, dat-afara, exclus – interzis…
– Sa am si eu un costum de înmormântare, ca «celalalt» nu ma mai încape…
Sa fie oare idealurile, visele, dorintele atât de prea-înalte, atât de ne-atins. Atât de ne-meritate (Doamne)?“
Se pare ca da. În România anticomunista a anului 2012 singura forma posibila de existenta pentru Paul Goma este cea virtuala.

Aceasta lucrare a fost realizata în cadrul proiectului „Valorificarea identitatilor culturale în procesele globale“, cofinantat de Uniunea Europeana si Guvernul României din Fondul Social European prin Programul Operational Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, contractul de finantare
nr. POSDRU/89/1.5/S/59758

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper