I.L. Caragiale – epistolierul

Un articol de TOMA GRIGORIE

„Omul care aduce cartea“ la televiziune si ne îndeamna s-o privim cu ochii si cu mintea, recte criticul, istoricul literar si eseistul Dan C. Mihailescu, a adus câteva dintre cartile personale si la Craiova, cu prilejul sustinerii unei excelente conferinte despre „I.L. Caragiale: aliatul perfid sau dusmanul complice?“, în spatiul programului SpectActor, de la Teatrul National „Marin Sorescu“ din urbea banilor.
Printre tomurile prezentate s-a aflat si recenta aparitie a autorului, „I.L. Caragiale si caligrafia placerii“ (Editura Humanitas, Bucuresti, 2012), pe care a lansat-o si aici.
În aceasta carte de eseuri critice, Dan C. Mihailescu sondeaza eul marelui dramaturg român din memorabilele sale epistole, obiectiv propus si prin subtitlul „Despre eul din scrisori“, epistole cercetate si comentate, repartizate în mai multe capitole intitulate sugestiv si incitant: „Un veac de posteritate“; „Dracul gol si dracul scris“; „…Extrema nesocotire sub apasarea careia am îmbatrânit…“; „Cheia unui destin“; „Mimetism si ergofilie în febra epistolara“; „Sunt nebun de amor, sufar peste poate, parca sunt turbat“; „Un histrion mizantrop, cu «stiinta fericirii»“; „Berlin: îmbatrânirea ca voluptate si eliberarea ca napasta“ si „Sentinte, momente, încruntari… Si iar placeri“.
În capitolul de început, functionând în loc de cuvânt înainte, îl situeaza pe Caragiale retroactiv, acum la 160 de ani de la nastere si la 100 de la moarte, în contextul receptarii din epoca totalitarismului, citând si comentând câteva fragmente din scrierile ocazionate de centenarul nasterii sale, în plin proletcultism si realism socialist din 1952, semnate de Maria Banus, N. Popescu-Dorneanu, Traian Selmaru, Ion Vitner si chiar si de Paul Cornea. În unanimitate, semnatarii acestor „omagii“ cuprinse într-un volum îl posteaza pe dramaturg în situatia de luptator, prin opera sa, „bun al poporului“, contra pernicioasei clase sociale burghezo-mosieresti, cât si împotriva virulentilor „imperialisti anglo-americani“.
Iata o mostra de sociologie vulgara si de limba de lemn angajata, a vremii: „Atitudinea critica a lui Caragiale fata de societatea burghezo-mosiereasca oglindeste nemultumirea maselor de milioane de dezmosteniti, protestul lor plin de mânie (proletara, n.m., T.Gr.) încercarile lor de a gasi un remediu situatiei mizerabile si fara de speranta în care fusesera aduse…“ (Paul Cornea).
Plecând de aici, Dan C. Mihailescu se întreaba acum, în 2012, „Unde mai este Caragiale?“ si raspunde astfel în stilu-i caracteristic, prezent  de-a lungul cartii, degajat, liber de constrângeri exegetice scientiste, cu un debit verbal si tropic, debordant: „Marele, definitivul câstig în timp a fost însasi acceptarea, integrarea, digerarea lui – daca mi se accepta termenul – în «organismul» etno-cultural, la capitolul «marilor clasici». Resimtit din capul locului ca un virus periculos, ca un intrus alterant, ca un «mascarici» vulgar si zeflemitor a tot ce va sa zica «ideal national», o «caricatura a românismului», «batjocura istorica» s.a.m.d., apoi ca „ultimul ocupant fanariot“ al Tarilor Române, Caragiale a fost sistematic refuzat în siajul onorurilor academice de vigilentii, necrutatorii anticorpi ai sanatatii valahe“. Urmarind desigur evolutia acestor receptari, mai mult negative decât pozitive, în timp si fiind acestea principalele cauze ale lamentatiilor cuprinse în epistolele dramaturgului. Sunt analizate pertinent mai întâi scrisorile din comedii si din proza caragialiana. Apoi cele din corespondenta sunt apreciate, mai ales cele din epoca berlineza, care beneficiaza de „cea mai stralucitoare si mai captivanta filozofie a placerii“ din literatura româna de profil, nemaiîntâlnindu-se la niciun scriitor „atâta epicureism fervent alintat“, dar si „atâta sfânta vitalitate a senescentei, asa o pofta de boierie senzuala, de tihna, colportaj si taclale, de cumintenie si dracarie, de întelepciune si ghidusie totodata“ si, într-un cuvânt, atâta spectacol. Dificil de întrerupt succesiunile determinative explozive si semantismele acute ale lui Dan C. Mihailescu referitoare la obiectul analizelor sale. Face distinctie neta între literatura fictionala a dramaturgului si cea epistolara. Daca în fictiune pe cât „se încurca draceste itele comicului“ când scrisoarea „tâsneste în intriga“, pe atât de „ghidus-benefic“ este duhul epistolierului.
Pe lânga cercetarea si comentarea perspicace, patrunzatoare a scrisorilor caragialiene, pe teme si motive diverse, criticul pune în discutie si multitudinea de impresii si conceptii a numerosilor exegeti ai marelui dramaturg. Dan C. Mihailescu va rasfoi corespondenta lui Caragiale cu convingerea preluata de la Emil Cioran ca adevarul despre un scriitor se afla mai mult în corespondenta decât în opera lui. Din scrisori transpare „complexul originilor“ (dupa Florin Manolescu), complex considerat de Bogdan Badulescu „sindromul Karkaleki“ al modestei origini sociale, de nepot al unui bucatar. Pentru depasirea acestui sindrom I.L. Caragiale va milita pentru intrarea în politica, în Partidul Conservator-Democrat al lui Take Ionescu, cochetând si cu liberalii, „ca tot românul impartial“, dupa cum observa Dan C. Mihailescu, „alternând monarhismul cu republicanismul“ pentru dobândirea unor sinecuri si posturi directoriale, asa cum îi scrisese din Berlin, în 1908, lui Delavrancea. Voia acolo „o recunoastere cât de platonica a unei mici calitati, ce poate mi s-ar gasi si mie, m-ar mângâia de umilirea ce am îndurat-o o viata întreaga întâmpinând mereu numai inventarierea amanuntita a marilor mele lipsuri si cusururi“. În acest sens se lamentase si într-o scrisoare adresata lui Alceu Urechia, cu un an în urma, si îsi exprimase doleanta de a depasi conditia de plebeian si simplu commediante: „De ce sa nu arat lumii cum am vazut eu împrejurarile sociale si politice la cari am asistat – si ca istoric, nu numai ca simplu commediante? Si, desi mamelucarimea ma va huidui în unison, poate sa am norocul ca în multimea lumii cinstite, inteligente si dezinteresate sa gasesc câteva aprobari, cari sa ma plateasca cu prisos de necazurile îndelungatei mele proscriptiuni“.
Dan C. Mihailescu surprinde cu claritate inechitatile, injustitiile, aplicate lui Caragiale, cât si umilirea sa ponderata si prefacuta fata de mai marii vremii pentru a-si dobândi locul meritat în societatea româneasca, chiar si în perioada exilarii berlineze. Criticul releva analogic si faptul ca si alti scriitori însemnati ai lumii au traversat acelasi regim de nerecunoastere a valorii lor de catre contemporani, exemplificând cu situatiile similare ale lui Voltaire si Molière. Pe lânga aceste lamentari justificate, exilatul este coplesit de dorul de tara, de obiceiurile si traditiile românesti, de bucataria de acasa. În scrisoarea citata catre dr. I. Duscian (8 februarie 1912) îl îndeamna nostalgic pe acesta sa-si creeze în camera o atmosfera neaosa cu caldura, cu emanatie subtila de alcool si cu melodia îndragita „Cine te-a facut pe tine, Tudorito, lele“, în surdina, dar cu „brio, ritmo risollutto e ben marcato“. Sau în alta epistola, catre Mateiu, exprimându-si rugamintea: „Rogu-te îngrijeste ca un bun gradinar, sa gasesc favoritele mele flori demne de pofta mea fara seaman“. Si „daca as mai sta aici înca zece zile mor de foame: mi s-au lipit matele de sosurile germâne. La revedere, fara rântas…“.
Si în alte împrejurari, lucidul, cinicul, sarcasticul Caragiale se dovedeste a fi si un ins cu „naturel simtitor“, capabil de efuziuni lirice si erotice, un fel de Rica Venturiano lovit de „rabia sentimentala“ plângându-se la 33 de ani catre Petre Th. Misir si suspinând dupa dragostea Fridolinei, o tânara vazuta de câteva ori: „Iubite Petrache, (…) Nu pot sa-ti spun starea în care ma aflu (…) Am plâns toata noaptea în vagon ca un mizerabil. (…) Cu portretul Fridolinei înainte, cladesc castele spaniole si apoi ma întreb, când îmi vine ameteala din înaltimea lor, daca nu cumva în adevar am înnebunit.“.
Bogdan Badulescu, în volumul „Caragiale în Orient Expres“ (Editura Levant, Brasov, 2009), citat în carte, îl va identifica pe Caragiale ca homo duplex sau chiar ca homo triplex bazându-se pe faptul ca pe lânga laturile de burghez occidental si artist, laturi antagonice, este subjugat si de fondul ancestral („sunt vita de idiot“) care îi dirijeaza existenta. Dan C. Mihailescu nu face economie de citate din bogata bibliografie consultata, consemnând opiniile predecesoare, pe care le aproba în general, dar le si combate sau le completeaza. Notele biografice sunt integrate în text si la subsol cu numele autorului, al lucrarii si al paginilor respective. Cei mai frecventati sunt: Serban Cioculescu, Bogdan Badulescu, Florin Manolescu, Valentin Silvestru, Paul Zarifopol, Marta Petreu, Ion Vartic s.a. Numeroasele citate ofera cartii si un oarecare aspect de antologie critica. Poate ca era mai util pentru cititori ca si la citatele din scrisorile lui Caragiale sa se fi notat permanent si numele adresantului, anul, nu numai volumul si pagina din „Opere“.
Cartea a fost primita favorabil în cele mai multe cazuri. Se pare ca doar Cosmin Ciotlos este mai rezervat: „O brosura amplificata tipografic, în fond, este aceasta carte a lui Dan C. Mihailescu, «I.L. Caragiale si caligrafia placerii» (…) cu intarsii de citate si cu note de subsol peste note de subsol. (…) Obiectul preocuparii lui Dan C. Mihailescu mi se pare în sine cam imprecis (si nu spun asta în virtutea unui pozitivism încapatânat). Care ar fi, la urma urmelor, foloasele unei radiografii riguroase a naturelului caragialian? Si, apoi, cum putem determina gradul de rigoare al acestei ipotetice radiografii?“. În rest numai de bine: „Rareori titlul unei carti concentreaza în el într-o atât de mare masura substanta ei originala cum se întâmpla în cazul recentului eseu critic, semnat de Dan C. Mihailescu, «I.L. Caragiale si caligrafia placerii» (Humanitas, 2012). Cartea ne propune o lectura exclusiva a corespondentei marelui dramaturg. Cum ceea ce e bine spus (si Dan C. Mihailescu, «omul care aduce cartea», este un maestru al formularilor memorabile) nu are rost sa spui «cu cuvintele tale», de cele mai multe ori mai putin «potrivite»“ (Vasile Gogea); „De pe o pozitie de captiv voluntar si hedonist, manipulând cu lejeritate harul povestirii, ironia si spiritul savant (cartea e bine documentata exegetic), Dan C. Mihailescu surmonteaza asumata «oglinda de sine» caragialiana în care se regaseste, ca si reveriile inocente ale senescentei sale, printr-un spectacol discursiv propriu, captivant, spumos si profund ca întotdeauna“ (Constantina Raveca Buleu); „Pentru Dan C. Mihailescu (deghizat aici în psiho-critic de placere), «cheia camerei de taina a sufletului caragialian» se afla tocmai în colericele, dramaticele, (auto)ironicele sale epistole, citite cu o placere de-a dreptul gurmanda“(Simona Sora); „Lucrare foarte corect documentata, cartea lui Dan C. Mihailescu investigheaza scrupulos tot ce s-a scris esential în domeniu (…) Poate gresesc dar vad în textura discreta, de adâncime a cartii lui Dan C. Mihailescu si o întoarcere la fervorile intelectuale ale tineretii noastre, decantate în mare masura din tematism“ (Stefan Borbély).

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper