Harta integrala a literaturii romane

Un articol de SERBAN AXINTE

Dosarul de presa al „Dictionarului general al literaturii române“ contine critici destul de severe referitoare la felul in care au fost tratati mai multi scriitori contemporani. Se confirma pentru a nu stiu câta oara primatul „actualitatii“ in raport cu celelalte epoci literare. Cumva e firesc. Intotdeauna prezentul suscita reactii mai energice, mai pasionale. Dar multi dintre detractorii DGLR-ului au omis un aspect esential. Acela ca un astfel de dictionar are o bataie mult mai indepartata, revendicându-se de la niste criterii (autoimpuse) mult mai pretentioase si mai dificil de indeplinit decât acelea cerute de simpla cartografiere a literaturii unui moment anume.
S-a trecut exagerat de repede peste acel proces de arheologie literara si culturala ce statea la baza realizarii articolelor destinate scriitorilor mai mult sau mai putin uitati. Cei din secolul al XIX-lea cu atât mai mult.  Pentru ca, imi marturisesc convingerea, o literatura nu e formata doar din vârfuri. Media este cea care creeaza contextul/ contextele pentru aparitia marilor valori, chiar daca acestea isi contureaza profilurile mai mult prin ruptura de „infanteria literaturii“, decât prin identificare cu aceasta.
Deci morfologia literaturii nu poate fi inteleasa fara restituirea cât mai exacta a acelei medii generatoare de contexte. Autorii de dictionare stiu asta si isi asuma de la inceput o misiune dificila. Procesul de arheologie literara presupune o munca uriasa, iar roadele ei apar rar si, de regula, stârnesc strâmbaturi „suficiente“ din nas si alte reactii critice discutabile. De aceea, se cuvine ca in interventia mea sa-i numesc pe acei cercetatori implicati in realizarea „Dictionarului Literaturii Române“, deci, pe acei care si-au asumat coordonarea si, mai ales, revizia acestei lucrari: Gabriela Dantis, Gabriela Dragoi, Victor Durnea, Florin Faifer, Laurentiu Hanganu, Mihai Iovanel, Rodica Pandele, Remus Zastroiu. Alaturi de acestia le este recunoscuta activitatea si acelora care au facut coordonarea si revizia „Dictionarului General al Literaturii Române“. Amintesc doar numele care nu se repeta: Magdalena Bedrosian, Mihai Cimpoi, Crisu Dascalu, Iordan Datcu, Dan Manuca, Gabriela Omat si Mircea Popa.
Dupa cum se poate usor constata printr-o simpla comparatie a acestor doua lucrari academice, DLR  nu este doar un rezumat, un compendiu al DGLR. Toate datele au fost verificate la sânge printr-o documentare suplimentara de care a fost responsabila regretata Maria Teodorovici. Au fost utilizate, astfel, sursele directe (carti, reviste, arhive etc), dar s-a recurs concomitent si la verificarea acelorasi date existente in opere lexicografice de acelasi tip. Au fost evitate, astfel, numeroase inexactitati. Metoda de obtinere a informatiilor prin trimiterea de chestionare scriitorilor sau familiilor acestora (metoda de lucru proprie DGLR-ului mostenita de la „Dictionarul literaturii române de la origini pâna la 1900“) da, in multe cazuri, rezultate bune. Exista insa un mare risc, cel al creditarii unor date fictive. In aceasta capcana a cazut, de pilda, Lucian Predescu atunci când a alcatuit „Enciclopedia Cugetarea“ (1940), iar greselile s-au perpetuat, fiind preluate necritic de alti autori de dictionare. Nu cred ca ma insel daca spun ca abia acum cultura româna are un instrument de lucru de maxima incredere.
Numesc acum si alte diferente vizibile: au fost restrânse bibliografiile, dar au fost extinse biografiile. In multe situatii, partea de comentariu a operei a fost amplificata pentru a raspunde mai bine unor exigente de natura didactica. Toate acestea sporesc, cred eu, increderea in acest proiect care pregateste practic editia a doua a DGLR, cea care va fi, cu siguranta, de referinta, dupa cum s-a exprimat in mai multe rânduri coordonatorul general al celor doua proiecte, academicianul Eugen Simion.
Câteva lucruri acum despre selectia articolelor. In toate dictionarele (mai ales in cele cu pretentii de exhaustivitate) sunt inclusi si autorii de raftul doi. E imposibil sa fie altfel. Ei formeaza viata literara a unei comunitati. Mai ales pentru ca, intr-o perioada determinata de timp, este dificil sa se faca departajari nete. Deci, in afara criteriului estetic care se subintelege (cel putin in cazul lucrarii de fata) nu a fost pierduta din vedere relevanta de natura conjuncturala a unor scriitori. Daca o istorie a literaturii opereaza cu excluderi, un autor dispare daca un altul de o structura asemanatoare propune o opera mai valoroasa si mai rezistenta in timp, un dictionar merge pe ideea de si/si, nu pe aceia de sau/ sau. De ce? Pentru ca un scriitor care a ramas prin ceva in istoria literaturii este posibil ca in timpul vietii – intr-un anumit context cultural – sa fi fost pus in umbra de un altul despre care astazi nu se mai stie aproape nimic. Am mai spus-o undeva, un dictionar este si o suma imensa de contexte si destine, de intâlniri si despartiri arbitrare, un inventar de vieti ce nu seamana intre ele, desi sunt uniformizate de niste norme de redactare. Pot sa devina importante biografiile cele mai marunte, prin ele se inteleg mai bine anumite situatii, conjuncturi prin care au trecut unii scriitori de care suntem interesati la un moment dat. In acest fel se poate justifica acribia lexicografilor literar si ambitia lor de a nu lasa prea multe goluri in proiectul lor cvasienciclopedic. Studiile culturale, inca in voga la noi, confirma aceasta optiune.
Articolele au o structura fixa ce raspunde necesitatilor unor micro-monografii. Partea biografica e urmata de descrierea operei, care este practic o introducere la corpul analitic al textului ce se incheie de fiecare data cu bibliografia. DLR are, comparativ cu DGLR, un montaj mai complex de citate critice reprezentative despre autorii abordati. Au fost preferati, din câte se poate lesne observa, criticii postbelici. Deci exista cam toate elementele de care au nevoie  cei interesati pentru a elabora studii mai ample. Corpul analitic sintetizeaza la maximum toate caracteristicile operelor respective, toate ligamentele dintre ele, dar, autorii articolelor isi reprima cât mai mult cu putinta puseurile de originalitate, pentru ca, ele trebuie sa reflecte intotdeauna o anumita medie critica. In cazul unor scriitori care au suscitat reactii critice radical diferite, contrarii, este inserat in text si un anumit istoric al receptarii realizat cu obiectivitate, fiind evitate formularile tipice de exprimare ale vreunor pulsiuni excesiv admirative sau, din contra, excesiv negatoare. Insa, caracterul stiintific nu intra in contradictie cu unele elemente stilistice ce imprima, in multe cazuri, literaritate unor texte ce ar fi putut fi mult mai aride. Multi cercetatori au reusit sa dea o anumita tenta micro-monografiilor imprumutând ceva din stilul scriitorilor tratati. La acest capitol se cuvine sa fie amintiti Florin Faifer, Victor Durnea, Laurentiu Hanganu sau Nicolae Bârna.
Conjunctia dintre exactitatea datelor exprimate intr-o maniera concentrata, dar foarte clara si analizele bine articulate, a caror generalitate nu frizeaza totusi vagul sau imprecizia, fac din profilurile literare incluse in „Dictionarul Scriitorilor Români“ adevarate microuniversuri umane, culturale, literare, care, toate impreuna pot raspunde dezideratului formulat de Eugen Simion in cuvântul introductiv al acestei opere lexicografice monumentale: „dincolo de faptul de a fi un instrument de informare sdictionarult are si o alta miza, mai profunda: el aduna la un loc pe toti cei care au scris si scriu in limba româna. Si, daca scriu bine, ei servesc natiunea si spiritualitatea româneasca“. Asta mi se pare, pâna la urma, una dintre putinele forme de patriotism acceptabile.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper