Gloria natiunilor, mormintele popoarelor si uitarea oamenilor

Un articol de CLAUDE KARNOOUH

Text aparut în albumul expozitiei Nicu Ilfoveanu, Serii. Multipli. Realisme., 19-28 octombrie 2012,

Muzeul Taranului Român, sala: Scoala Satului, curator Alina Serban.

 

Despre cele doua razboaie mondiale din acest scurt secol XX (cum bine a spus-o Hobsbawm), nu am stiinta, ca de altfel toti contemporanii mei, decât prin experiente indirecte. Am început sa întrezaresc ce-a însemnat aceasta dezlantuire a tehnicii puse în slujba mortii la scara industriala mai întâi din cele povestite în familie: pe de o parte, din relatarile bunicului meu patern privind macelul produs de armata imperiala rusa pe frontul din Galitia, dupa esecul ofensivei generalului Brusilov, din 1916: zeci de mii de morti, cifra sporita apoi pe fondul razboiului civil. De cealalta parte, dinspre mama, un unchi care petrecuse luni întregi în transee pe frontul francez povestea despre spitalele de campanie, despre noroiul ce îneca totul si, dupa o rana grava, despre reîntoarcerea pe front în cadrul unei divizii aeriene întocmite în pripa, pâna la campania din Weygnad, în Polonia, între 1919-1920, împotriva cavaleriei rosii a lui Tuhacevski si Boudienny.
Am citit apoi zeci de carti de istorie, romane foarte bune sau marturii despre front – cele ale lui Ernst Jünger sunt, de pilda, exceptionale (1) – si mi-au trecut prin mâna o serie de texte, scrisori sau povestiri în versuri redactate de tarani români transilvaneni mobilizati în armata ungara (Honvéd) si trimisi pe frontul de Est (2). Am vazut si câteva filme artistice bine realizate despre acest razboi („Nimic nou pe frontul de Vest“, „Crucile de lemn“, „Cararile gloriei“), dupa cum si câteva montaje tulburatoare facute dupa reportaje de actualitate filmate chiar în epoca.
Dupa toate acestea, doua lucruri îmi staruie însa în memorie. Fie ca e vorba de povestiri din cele traite de apropiati ai mei, de nenumaratele dovezi de curaj, de lasitate si de frica (absolut inerente), de speranta sau de deznadejde, de melancolie si, de ce sa n-o spunem, chiar de înflacarare la care au asistat sau pe care le-au oferit acesti marunti actori ai celui dintâi conflict planetar, fie ca e vorba de relatari conforme structurii narative a acelei specii de discurs modern asupra trecutului numit „istorie“, ceea ce ma izbeste si astazi e faptul – cu totul surprinzator – ca oamenii au consimtit, la aceasta nebunie ucigasa, inclusiv insi de înalta cultura. Daca e sa ma refer doar la spatiul franco-german, printre belicosii ardenti se numarau spirite fine precum Durkheim, Ernest Denis, Debussy, Verhaeren, Schnitzler, Wittgenstein, Strauss sau Thomas Mann – oameni gata sa îngâne imnuri patriotarde, de o grandilocventa ridicola uneori, închinate curajului, spiritului de sacrificiu si abnegatiei datorate Patriei de catre cetatenii ei! (3)
A te raporta la inamic în conditiile unui razboi total, un razboi industrial – cum zicea Ernst Jünger –, înseamna a face din soldat un angajat al statului (membru al armatei regulate) si din civil un simplu producator al masinii de razboi. Iar în asemenea conditii, razboiul nu se termina decât dupa exterminarea completa a adversarului: Delenda Carthago est! Elitelor politice si militare, nepasatoare, nici prin gând nu le trecuse însa ce dezastru aveau sa declanseze odata cu acest razboi (4); cât despre popor, cumintele popor, el a acceptat razboiul, poate nu ca lucru firesc si poate nu din toata inima, dar, în orice caz, ca pe o fatalitate necesara. Nu s-au înregistrat, astfel, dezertari masive în teatrul vestic de razboi, nici dinspre nemti, nici dinspre francezi, italieni sau englezi si tot acest potop de foc si fier a sfârsit prin a le parea oamenilor o stare de fapt mai mult sau mai putin „fireasca“! Au fost, desigur, revolte, ici-acolo, dar, cu exceptia Rusiei pre-revolutionare, nimic n-a zadarnicit mersul înainte al acestor armate de conscriptie. Trebuie subliniat ca acest angajament total al maselor si deopotriva al elitelor confirma intuitia din filosofia hegeliana a istoriei (izvorâta din Revolutia Franceza, din epopeea napoleoniana si din razboiul de eliberare a Prusiei, din 1813), care vedea în moartea pentru patrie sacrificiul suprem întru împlinirea Spiritului universal, darul cel mai de pret al omului în vremuri noi, eminamente moderne, pe altarul statelor-natiuni – entitate concret-abstracta, transcendent-imanenta ce împlineste Spiritul universal. E vorba, fireste, de o inovatie, de un concept reînnoit si subiectiv al Natiunii, care lasa în urma vechea comunitate lingvistica si/ sau religioasa (acea Natio medievala discutata la universitatile din Paris, din Strasburg sau din Bologna, în Evul Mediu), aducând în locul ei natiunea-stat si statul ca entitate emblematica a poporului-natiune, reprezentând o unitate ce-si subsumeaza si depaseste clivajele regionale, etnice, sociale si strânge toate clasele sociale într-un singur corp politic, economic si spiritual.
Primul Razboi Mondial, daca raspunde în parte definitiei obiective date de Lenin, anume un razboi al imperialismelor concurente, s-a dovedit în acelasi timp si un razboi al tehnicii moderne, ca manifestare acceptata a violentei extreme, care, între apoteoza si apocalipsa, afirma pentru unii, reafirmând pentru altii, unitatea si unicitatea ireductibila a statelor-natiuni (aceasta a fost, de fapt, ratiunea ideologica si filosofica a dizolvarii Imperiului Austro-Ungar). Una peste alta, vorbim de razboiul total ca mijloc de asumare si proclamare a legitimitatii istorice, sociale si economice a statului-natiune – noua forma politica a tehno-capitalului ceruta de epoca.
Sunt cunoscute pierderile umane colosale pricinuite de razboi (dar ce schimbare de paradigma nu genereaza pierderi umane masive?). Aceasta mutatie specifica vremurilor noastre moderne a însemnat însa si o suma de costuri economice negative pentru unii (Europa) si pozitive pentru altii (Statele-Unite), dupa cum a însemnat si o reorganizare geopolitica, câteva cauze si efecte ideologice pe termen scurt si mediu, razboiul fiind, dincolo de toate acestea, o mina cu explozie întârziata, generatoare de noi conflicte. Caci ce altceva a fost îndoielnica pace negociata la Versailles, Trianon si Saint Germain decât scena unor noi înfruntari, oamenii de stat uitând pesemne vestita sententa a lui Salustius: „Concordia parvae res crescunt, discordia maximae dilabuntur“ („Concordia întareste statele mici, discordia le distruge pe cele mari“)?
Ce s-a întâmplat, pe de alta parte, cu supravietuitorii acestor „Stahlgewittern“, cu miile de raniti, de infirmi, de desfigurati, cu sutele de mii de vaduve si de orfani? Cum sa-i faci pe oameni sa accepte efectele mortifere ale euforiei lor belicoase când surescitarii primelor plecari pe front („À Berlin“, „Nach Paris“, „Andare a Gorizia“, „Treceti, batalioane române, Carpatii“), traite ca un soi de eliberare, îi va lua locul – vai de cei ce supravietuisera primelor lupte! – sentimentul unui dezastru din ce în ce mai coplesitor? (5) Cum au putut acesti barbati si aceste femei care au trecut prin razboi sa se mai întoarca la o viata „normala“, linistita, dupa atâtea luni traite în zloata, în sânge, în suferinta, doliu si lacrimi? Si ce sa le spuna acestor oameni politicienii si guvernele care-i aruncasera în lupta, angajându-i, cu consimtamântul lor, în cataclismul planetar? Trebuia gasit mijlocul prin care sa li se stoarca în continuare disponibilitatea, abnegatia, curajul.
Într-o lume în care regimurile politice de tip democratic – republicane sau monarhice (Franta, Germania, Italia) sau pe cale sa devina asa ceva (România, Austro-Ungaria) – impuneau conscriptia nationala si populara a cetatenilor sau a supusilor-cetateni, soldatul nu mai era un anonim, mercenarul care lupta pentru gloria Printului si a propriului buzunar. În Franta, dupa 1792, soldatul devenise soldat-cetatean („Patria e-n primejdie“: „la arme, cetateni, sculati batalioane…“), cetateanul-soldat al carui conducator în lupta si, în acelasi timp, conducator politic nu era altul decât „Istoria trecând calare“ pe sub ferestrele celor mai mari filosofi idealisti germani, la Jena. Modelul s-a raspândit în cursul secolului al XIX-lea si astfel, cu cât regimurile politice europene cereau mai mult sacrificiu din partea cetatenilor lor sau a cetatenilor-supusi pentru asigurarea perenitatii si puterii statului-natiune, cu atât ostasul simplu câstiga în demnitate politica (de unde si nevoia sufragiului universal si, în unele tari, a reformei agrare).
Trebuia deci, într-un fel sau altul, sa fie onorat acest om simplu care-si da viata pentru Patrie. Supravietuitorilor li s-au distribuit medalii, ranitilor, vaduvelor si orfanilor pensii si indemnizatii pentru monopolurile de stat (al tutunului, de exemplu, în Franta)… dar cum sa rasplatesti mortii si miile de disparuti? Atunci, pentru prima oara în istoria Europei, mai cu seama în Franta, Germania, Italia si, într-o mica masura, în România si în Ungaria, autoritatile au ridicat, în orase si târguri, monumente închinate cazutilor pe front (6). Pentru prima data în istoria europeana, soldatul de rând, feldgrau, ostasul, katona, intra în panteonul istoriei glorioase a Patriei, numele lui era gravat în piatra, în ordine alfabetica, si nu dupa ierarhia gradelor militare. Înainte, si chiar în timpul Revolutiei Franceze sau a imperiului napoleonian, doar regii, principii si apoi maresalii si generalii de armata erau rasplatiti cu o statuie ce le preamarea victoriile sau cu un cartus gravat pe pilastrii Arcului de Triumf. Soldatii anului II (dupa calendarul republican, instituit dupa Revolutia din 1789, n. trad.), soldatii din campania în Italia, soldatii Imperiului, ca si prusacii din campania din 1813 erau amintiti ici-colo prin câteva monumente colective: Eroilor cazuti, aici sau dincoace, pentru Natiune, Imperiu, Renasterea Prusiei etc. Dupa 1914-1918, statele, dar mai ales Franta si Italia, au ridicat în fiecare oras, cartier, târg (i borghi) si sat monumente mai mult sau mai putin elocvente care eroizeaza soldatul simplu murind în bratele unei femei simbolizând Franta, Germania sau Italia, numele eroilor locali fiind adunate pe o singura lista funerara, ca un nou regiment, batalion, companie a mortilor adusi laolalta în batalia ultima. Oricare le-ar fi fost meseria, clasa sociala sau originea (tarani de rând, tarani de neam sau aristocrati), toti cazutii pe front si-au îndeplinit egal datoria fata de statul-natiune. Astfel se reflecta, înscrisa în piatra, unitatea transcendenta a Natiunii (7).
Cu si mai multa deferenta va fi tratat soldatul necunoscut, fara nume si fara grad, îngropat în centrul pietei Place de l’Etoile – omagiul adus celor mai mari glorii militare ale Revolutiei si ale Imperiului, locul unde vor fi legitimate toate actele solemne simbolizând destinul unitar al Frantei si maretia ei în raport cu propriul trecut si cu alte state. Aceasta recunoastere oficiala si nationala a soldatului simplu îi da înca o data dreptate lui Hegel, pentru care razboiul era cea mai mare încercare din viata popoarelor prin aceea ca indivizii (ca entitate a sferei economice – ca proprietate privata) se puteau autodepasi spre a se regasi în unitatea Totului întrupat în  poporul-natiune, al carui nume este Patria.
Acest mod de a actiona al statelor si al popoarelor europene a promovat un fel de cult al violentei extreme produse de razboiul total, dar în acelasi timp a consolidat legitimitatea acestei noi forme politico-economice, statul-natiune, specifice celei de-a doua modernitati. Caci nu mai era de-ajuns impunerea (în unele cazuri, chiar inventarea) unei limbi literare comune si, odata cu limba, a unei literaturi, a unui teatru, a unor naratiuni fondatoare, a unei istorii prezentate ca memorie colectiva (?), a unei filosofii pledând într-un jargon logico-metafizic pentru o esenta nationala ireductibila, a unor stiinte sociale care sa „confirme acest adevar“ în domenii mai empirice; de acum încolo trebuia ca, prin ceremonii funerare nationale, acesti morti sa fie integrati nominal în saga gloriei si a eroismului prin care se faureste istoria Natiunii. Iar textele nu erau de-ajuns, caci textele îl mentin pe cititor într-o relatie individuala cu evenimentul. Era nevoie de acte colective desfasurate sub egida statului în numele caruia se facusera toate acele sacrificii. Sigur, în teatrele celor mai sângeroase batalii existau cimitire imense, unde – ca prima manifestare a egalitatii în fata mortii – crucile albe, identice se însira ordonat pâna la orizont (Verdun sau Redipuglia, în provincia Gorizia), existau cenotafuri; însa, pentru a pune laolalta particularul – teritoriul local –, si generalul, adica statul-natiune, municipalitatile, departamentele si arondismentele marilor orase au înaltat monumente, împartind teritoriul national într-o retea cât mai fina pentru ca fiecare comuna sa poata aduce un omagiu celor cazuti pentru Patrie.
În satul meu din Cévenens, textul înscris pe monumentul soldatilor apartine modelului general: „Sainte Croix Vallée française à ses enfants morts pour la Patrie“ („Sainte Croix Vallée franceza, copiilor sai morti pentru Patrie“) – particularul, copiii satului, si-a dat viata pentru general, Patria… Cum sa nu vezi în coloanele înaltate, în statuile simple ori de grup, în basoreliefuri sau în haut-relief-uri, marea comuniune a mortilor si a viilor reunind într-o singura structura organica si pentru „eternitate“ pe toti copiii Patriei si, prin materializarea imediata a sacrificiului si a mortii, dând drept memoriei glorioase si colective sa stearga suferintele marunte?
Dupa sângele amestecat cu noroi si excremente, dupa teste si membre zdrobite, dupa atâtea burti despicate, oamenii erau, iata, primiti la sânul unei Patrii-femeie, ca o înviere, si toti cei în viata puteau murmura:  „Dulce et decorum est pro patria mori“ („Dulce si frumos este sa mori pentru tara“), pentru a adauga deîndata, ca un fel de razbunare post factum: „Pereant amici dum inimici una intercidant“ („Ca dusmanul sa piara, piara, la nevoie, si prietenul“).
Or, dupa cum se stie, omul comun, mai mult sau mai putin umil, tu, cititorule, sau eu, nu poate accepta efemerul si precarul; avem o nevoie înnascuta de siguranta: prin mijlocirea unui monument, uniunea generalului cu particularul ne înscrie, deci, în acel „etern“ pe care germana o exprima cu mai multa forta metafizica decât francezele „mon village“ sau „ma ville“ („orasul meu“, „satul meu“): e vorba de Heimat, care în italiana ar suna asa: il mio paese.
Exodul rural masiv de dupa Al Doilea Razboi Mondial, industrializarea generalizata si faraonica au marcat – se vede cu ochiul liber – vremurile noastre în chip radical. Se pare ca cei treizeci de ani gloriosi (8) si criza economica, în Occident, pe de o parte, apoi hiper-dezvoltarea industriala din perioada comunista si cei douazeci de ani de postcomunism ambalati în terapii de soc si tranzitie, în Est, pe de alta parte, au erodat unitatea poporului-natiune, în buna parte himerica, dar totusi o unitate. Sub biciul individualismului economic, favorizând doar hedonismul consumerist – fantasma sau cosmar? – vremuri nomade ne semneaza soarta. Cât despre morti, cum spune poetul „Cei raposati, sarmanii, de chin în veci nu scapa“ (9) …

Paris, septembrie 2012

Traducere din franceza de
Teodora Dumitru

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper