Furia bordurilor sau despre noul val al muzicii concrete din Bucuresti

Un articol de ION BOGDAN STEFANESCU

In a doua jumatate a secolului XX, din dorinta expresa a inovarii, apare un nou curent in peisajul muzical universal, lansat in Franta de catre Pierre Schaeffer, curent ce a definit directia muzicii concrete, o muzica ce isi propune o noua valorificare timbrala prin preluarea si organizarea zgomotelor produse in natura si, mai ales, in strada.
Astfel, santierele au devenit o sursa importanta de furnizare a materialului sonor. Cei interesati de o asemenea abordare muzicala si de revigorarea acelui curent pot gasi, in România si in special in metropola numita Bucuresti, un izvor nesfârsit de zgomote dintre cele mai variate si penetrante, produse de utilajele raspândite pretutindeni, precum ciupercile dupa ploaie. Vara aceasta ne-am pastrat in topul intâmplarilor inedite si prin faptul ca am avut parte de cele mai calduroase zile din ultimii saizeci de ani dupa spusele meteorologilor. Mai ales Bucurestiul s-a transformat, zile de-a rândul, intr-un urias cuptor, in care cei curajosi sau cei nevoiti sa mearga la serviciu respirau un aer atât de fierbinte incât inima li se putea topi de-a binelea. Si, dupa cum ne-am obisnuit, tot in aceasta perioada torida, primariile stabilesc strategii de reabilitare a drumurilor, dat fiind traficul mai redus. Asa se face ca, de multi ani incoace, asistam neputinciosi la o adevarata odisee a bordurilor (totul se petrece pe banii contribuabililor la care, probabil, se adauga si cei europeni). Imi inchipui ca strategul acestui plan diabolic ce inghite gramezi de bani trebuie sa fie incredibil de puternic, pentru ca, indiferent de formatiunea politica aflata la conducerea primariilor de sector, borduri s-au pus si s-au schimbat in permanenta. Ba chiar am auzit ca afacerea s-a extins si in Bulgaria. Ar fi fost pacat sa nu se intâmple asa, doar sunt vecinii nostri, care merita si ei sa beneficieze de experienta inegalabila a câtorva români destoinici.
Dupa modelul Dan Brown, cred ca am putea comanda si noi unor scriitori precum Ion Buduca sau Ioan Grosan o serie de alegorii reunite sub titlul „Codul Bordurilor“, publicate, bineinteles, la editura RAO, care sa prezinte un grup de initiati dintre cei mai inventivi intr-ale pavajelor, uniti intr-o societate secreta numita Conjuratia Bordurilor, articulând prin viziunea ei unica viitorul nostru „beton“ – cuvânt a carui traducere, in limba engleza, este chiar „concrete“.
Vara aceasta, sârgul „bordurarilor“ a depasit orice imaginatie. Parca s-ar fi anuntat sfârsitul lumii, iar daca nu reuseam schimbarea tuturor bordurilor din Bucuresti, urma sa fim cu totii aspru judecati pe lumea cealalta. In plina zi cu 50 de grade in termometre, la soare, puteai intâni la tot pasul muncitori nauciti de caldura, mânuind utilaje fioroase, sursa nu doar de zgomot infernal, ci, mai ales, de insuportabila dogoare. Si totusi, acesti vajnici lucratori ai primariilor Capitalei pareau sa reziste, semnându-si astfel aportul intru propasirea neamurilor „baietilor destepti“ care au pus afacerea bordurilor pe picioare.
Asa se face ca, intr-o astfel de zi fierbinte, incercând sa-mi iau prânzul intr-un local bucurestean, impreuna cu sotia, am avut parte de o adevarata odisee-cosmar, la care voi incerca sa va fac partasi. Cel dintâi popas al nostru a fost pe strada Gral. Christian Tell (unde se afla celebra casa a matusii Tamara, dar si Biblioteca „Ion Creanga“, despre care nu se stiu prea multe, in incinta careia se afla atelierul celebrului grafician Mircia Dumitrescu). Cautam o masa libera pe terasa-gradina a domnului Suciu – Eugen Suciu, poet 007 – din spatele Muzeului National al Literaturii Române, loc de intâlnire al multor oameni de cultura bucuresteni.
Ei bine, taman pe strada matusii termopanelor, intr-una dintre cele mai toride zile de august, când umbra copacilor gradinii ar fi putut fi o binecuvântare pentru noi toti, ce credeti ca se intâmpla? Muncitori zelosi scoteau bordurile de anul trecut, pentru a le inlocui cu „colectia“ de anul acesta. Explicatia parea sa vina din faptul ca trotuarele asfaltate nu de mult se cereau din nou desfundate spre a fi pavate cu noi materiale speciale: niste biscuiti de granit fixati in nisip, ceea ce, desigur, presupunea si inlocuirea bordurilor cu un lot nou, din ratiuni pur estetice, spre desavârsirea acestei marete opere de infrumusetare a Bucurestiului. Pun ramasag ca si dalele in cauza fusesera procurate pe aceeasi filiera ca si bordurile. Vreau sa zic, prin aceeasi firma. Tot la fel ca si cele din parcul Ateneului Român, care au inlocuit, dupa câteva luni de munca intensa, pavajul cel vechi – identic! Atâta doar ca acesta din urma dainuia de pe vremea când s-a construit Ateneul (1888), in timp ce noua lucrare este deja compromisa dupa numai un an. Motiv pentru care un bilet la concertele Filarmonicii „George Enescu“ (cu valoarea unui pachet de tigari) poate ajunge sa va coste sume enorme, daca cumva partenera dumneavoastra se gândeste sa incalte pentru aceasta ocazie pantofi Chanel, Hermes, Louboutin ori mai stiu eu ce alta marca faimoasa, iar dumneavoastra, imbiat de covorul verde al parcului, aveti ideea de a o conduce spre intrarea Ateneului pe una dintre alei, sub privirea reticenta a Poetului, care nu va indrazni sa va previna despre capcanele ce va pândesc la tot pasul, de teama ca nu cumva Primaria sa-l pedepseasca mutându-l in vreo piateta oarecare, cu tot cu soclu.
Revenind la terasa domnului Suciu, nu ne-au trebuit decât câteva minute ca sa aflam de la ceilalti meseni (scriitori, artisti vizuali, actori, muzicieni) ce discutau aprins in jurul unor halbe, ca, de o saptamâna intreaga, traiau, zilnic, aceeasi experienta halucinanta: in scurta vreme, licoarea zeilor care sclipea in carafele brumate se transforma rapid intr-un fel de magiun, iar in halbe, berea noastra româneasca se schimba pe nesimtite intr-un tip de bere germana – weisse Bier (bere nefiltrata, tulbure), din pricina tonelor de colb ce acopereau intreaga gradina, asemeni cetii care pluteste peste lacuri in zorii zilei.
Oare de ce acest tip de poluare nu este luat in seama? Cred ca n-ar strica niste bannere de-o schioapa, cu inscriptii asemanatoare celor de pe pachetele de tigari: „Praful dauneaza grav sanatatii“.
Am hotarât, deci, sa schimbam locul. Ne-am dus la „Chez Marie“, pe Dionisie Lupu, unde… surpriza! Furia bordurilor era mai abitir dezlantuita. Pe terasa restaurantului nu se putea comunica decât prin portavoce si orice fel de mâncare comandata se transforma, invariabil, in ciulama. Am fugit rapid si de-acolo, indreptându-ne spre o zona apropiata, pe Calderon, la trattoria „La Bocca“. Inutil! Aceiasi profesionisti ai drumurilor noastre toate, numai ca, de data aceasta, portiunea din fata Bancii Unicredit Tiriac (la intersectia strazilor Calderon cu Maria Rosetti) unde existase, dintotdeauna, pe asfaltul strazii, o demarcatie pentru locurile de parcare, acum se realizau, cu minutiozitate de ceasornicar, modele deosebite, dintr-un pavaj mult mai sofisticat si, probabil, mult mai scump: placi mari de granit si de marmura, cu bordurile aferente. Zeci de muncitori se bagau in seama, masurând si executând modele care de care mai placute ochiului. O adevarata mostra de arta stradala, ce ar putea intra in patrimoniul nostru cultural. Descurajat, imbâcsit de praf si cu timpanele zdrobite de zgomot, am plecat si de acolo. Ajuns pe bulevardul Magheru, am zarit pe trotuarul din fata fostului magazin Eva, o puzderie de picamere si masinarii de turnat asfalt, nisip, pietre si câte altele. Nu stiu de ce, dar brusc mi-am amintit cum, cu câtiva ani in urma, petreceam zilnic câte doua ore in masina, impreuna cu fetita mea pe care o aduceam acasa de la scoala, timp in care ea isi facea temele ori tragea un pui de somn pâna ajungeam in Drumul Taberei unde, vreo doi ani, a durat schimbarea sinei de tramvai (strajuita de diferite tipuri de borduri) si construirea celebrului giratoriu de la Razoare, pentru care cred ca s-au consumat tone de borduri. Mai intâi a fost prea mic, apoi complet inchis pentru tramvaie (sa fi fost oare proiectantul din Caracal sau trebuia epuizat stocul de borduri?), dupa care, mult prea larg si când, in sfârsit, s-a ajuns la conceptia definitiva, proiectul a fost din nou dat peste cap, din pricina inceperii lucrarilor pentru metrou. Probabil ca in vreo 2000 de ani locuitorii acelui cartier vor avea metrou si giratoriu. Când fac aceasta simpla estimare ma gândesc la cei câtiva kilometri de autostrada realizati din 1990 pâna astazi. Nici macar pe ajutorul bunului Dumnezeu nu mai putem conta, caci n-au jurat ei, toti cei care s-au perindat pe la sefia ministerelor, cu mâna pe Biblie: „Asa sa-mi ajute Dumnezeu“?
Mi-am zis atunci ca cel mai indicat ar fi sa-mi duc sotia in Herastrau, cu speranta ca acolo vom avea noroc sa ne potolim, in sfârsit, foamea. Ne-am urcat intr-un taxi, in zgomotul sustinut al utilajelor. Cu ajutorul unei imprimari digitale, l-ai fi putut transforma in diferite ritmuri de samba sau rap, ba chiar si in „melodii“ potrivite pentru directia trash, din muzica heavy metal, al carui celebru reprezentant ramâne Alice Cooper. Am pornit-o inspre cele câteva restaurante, foarte scumpe, asezate chiar pe malul apei. Ar fi fost culmea sa descopar ca se monteaza borduri si pe lac! Ma gândeam, in drum, ca poate voi avea ocazia sa-l intâlnesc pe dl Videanu la „Casa di David“, unul dintre restaurantele preferate ale domniei sale, probabil pentru atmosfera linistita pe care o ofera malul Lacului Herastrau, departe de lumea dezlantuita a bordurilor, si sa-l felicit pentru magistralul proiect al pavarilor nationale, care, dupa cum stim, ii apartine. Numai ca, o data trecuti de Piata Charles de Gaulle, ne-am trezit cu un cârd de masini in fata, care se târau, bara la bara, pentru ca se lucra la un nou giratoriu. Am scuipat in sân si am hotarât, brusc, sa viram spre „Cocosatu’“, o cârciuma neaosa, cu mici senzationali. Eram plini de praf si morti de foame. Incepuseram sa avem halucinatii, simteam deja mirosul carnurilor sfârâind pe gratar. Insa, odata ajunsi pe Barbu Vacarescu, ne-a pierit definitiv speranta de a mai putea mânca undeva: se lucra la linia de tramvai chiar pâna la „Cocosatu’“, unde bineinteles ca se puneau borduri si unde praful si nisipul se uneau cu fumul de la gratare ca intr-un estuar. Recunosc ca i-am urât atunci pe toti cei care au pus pe picioare aceasta afacere, din care incaseaza milioane, in timp ce isi petrec vacantele prin Saint Tropez sau, mai nou, prin Argentina. Imi vine sa spun: duca-se in Patagonia, cu borduri cu tot sau, mai bine, duca-se in Panam(e)a!
Ma gândesc de pe-acum la strategia pentru vara viitoare, când Uniunea Europeana, cum e si firesc, ne va impune sa ingropam toate cablurile de internet, telefonie etc. in pamânt, adica sub trotuare! Sigur ca acest lucru ar fi trebuit facut de mult, caci, daca ridici capul din pamânt, Bucurestiul iti poate parea un sat de undeva de prin China. Problema este prea bine cunoscuta edililor nostri, adepti cu totii ai unei politici de etapizare judicioasa a lucrarilor de amenajare ce intotdeauna presupun mai intâi o temeinica asfaltare, asezonata cu borduri noi, dupa care urmeaza, pe rând, canalizare, iar asfaltare, apoi conducte noi de gaze, asfaltare, cablaraie de toate felurile s.a.m.d.
Daca cei de care depind destinele invatamântului si culturii românesti ar demonstra acelasi zel pentru munca precum edilii Capitalei, astazi am fi o tara respectata, de care s-ar tine cont in lume. Din pacate, insa, multi dintre intelectualii acestei tari au ajuns sa se „scuipe“ intre ei, denigrându-se zilnic si anulându-si practic valoarea. Sa fi dobândit, oare, acest reflex de pe strada, unde zgura raspândita de Conjuratia Bordurilor iti umple gura intr-o clipita?
Am senzatia ca daca doar un procent din afacerea bordurilor, care implica la nivel de tara strazi, parcuri, piete, giratorii, pavaje, asfaltari, utillaje, s-ar duce la bugetul culturii si invatamântului, scriitorii, actorii, aristii vizuali, muzicienii, profesorii si invatatorii ar putea trai decent tot restul vietii. Iar daca generozitatea acestor câtiva antreprenori ar mai oferi un procent si pentru sanatate, tarisoarei noastre dragi i-ar fi mult mai bine.
Am dorit sa va ofer, prin relatarea mea, exemplul unei zile petrecute in insoritul Bucuresti, cu palate ca-n povesti si borduri cum nu gândesti, o zi cu „muzica concreta“ la 50 de grade, in vara anului de gratie 2012. Cei interesati de acest experiment pot sta linistiti: zgomotele vor continua ani buni de-acum inainte, tinând cont de tenacitatea românului in a demonstra lumii intregi cât de diferit poate fi orasul nostru fata de alte metropole, prin ingeniozitatea montarii si calitatea unica a bordurilor sale, an de an reimprospatate. Speram ca punctul nostru forte sa atraga cât mai multi turisti dornici sa ne inhaleze praful pentru care se cheltuiesc sume uriase de bani, depasind chiar numarul vizitatorilor Vienei sau Londrei, orase care inca isi pastreaza bordurile de acum doua secole.
Deocamdata, insa, pentru noi, românii si in special pentru cei tineri, ramâne modelul afacerii cu borduri care ofera infinite oportunitati, cum ar fi, de exemplu, concesionarea a hectare intregi din parohia unei bisericii, pe o perioada de 99 de ani, pentru o suma anuala echivalenta unui abonament de stagiune la Ateneul Roman.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper