„Dupa dealuri“ – locul in care fictiunea devine realitate

Un articol de CLAUDIA COJOCARIU

Se pare ca filmul românesc reintra in valvârtejul premiantilor, distingându-se anul acesta la Cannes si câstigând Premiul pentru cel mai bun scenariu si pentru cea mai buna interpretare feminina, acordat actritelor Cosmina Stratan si Cristina Flutur. Dupa mai bine de cinci ani de la momentul când „4 luni, 3 saptamâni si 2 zile“ s-a impus atât in spatiul european, cât si in cel american, fiind nominalizat si la Golden Globes, Cristian Mungiu revine pe marile ecrane cu o poveste mai clasica, mai dramatica si care se deosebeste de celelalte filme ale sale prin tensiunea constanta de pe intreg parcursul peliculei. „Dupa dealuri“ este o adaptare a romanului „Spovedanie la Tanacu“ de Tatiana Niculescu Bran si relateaza intâmplarile ce au avut loc in 2005, când o tânara a murit in urma unui ritual de exorcizare, iar preotul si maicutele responsabile au fost condamnati la inchisoare.

Succesul pe care il are pelicula se datoreaza unei evadari din spatiul minimalist specific (de la durata exhaustiva a filmelor pâna la imaginile casnice, care circumscriu un soi de altar pur românesc), iesind triumfator si din zona filmelor comerciale, care incearca sa copieze un tipar hollywoodian sau, mai nou, un tipar fabulos-teatral. Totusi, aceasta iesire nu renunta pur si simplu la realism. Ba din contra, realismul lui Mungiu cauta sa ajunga la suprafata prin intermediul fictiunii si al elementelor-cheie, caci intentia lui este aceea de capta realitatea cinematografica, si nu realitatea in sine.
„Dupa dealuri“ spune, in primul rând, povestea a doua prietene, Voichita (Cosmina Stratan) si Alina (Cristina Flutur), despartite dupa un anumit timp, si, in al doilea rând, prezinta un alt sistem narativ, diferit de cel din 4, 3, 2, care, pe de-o parte, incearca sa ramâna obiectiv in ciuda intâmplarilor tragice, iar, pe de alta parte, incearca sa contureze o imagine cât mai veridica a faptelor. Marea tragedie a filmului porneste de la nivelul personajelor: venita din Germania, cu scopul de a o lua cu ea, Alina constata ca prietena ei cea mai buna, Voichita, si-a schimbat brusc sentimentele si, mai mult decât atât, s-a schimbat ca persoana, alegând sa-l slujeasca pe Dumnezeu si sa traiasca alaturi de maicutele care au luat-o in grija. Din acest moment, Voichita este pusa in situatia de a alege intre prietena ei si Dumnezeu. Povestea va fi spusa din perspectiva Voichitei, cea care va sfâsiata de un conflict interior, la fel ca Alina, ambele incercând sa inteleaga alegerea pe care o vor face. In fond, tocmai despre asta este vorba in film: despre compasiune si despre intelegere. Alina realizeaza ca singura modalitate prin care poate „ajunge“ din nou la Voichita este Dumnezeu. Astfel, renunta la viata sa de dinainte si incearca sa intre in „sistemul“ pe care Voichita il slujeste cu sfintenie. Totusi, aceasta incercare, ce depaseste orice prag de intelegere a lumii sfinte, va avea, pentru Alina, consecinte foarte grave. Chiar si personajul Voichitei, interpretat fascinant de catre Cosmina, ramâne cumva ascuns, in umbra unei lumi pe care noi nu o intelegem, o lume in care singura dorinta a fetei e de-a face bine, gândindu-se mereu la porunca lui Dumnezeu si judecând in conformitate cu regulile pe care acum ea le respecta. Utopia Alinei se sfârseste atunci când isi da seama ca uniformitatea dintre cele doua lumi, pe care incearca sa o creeze, este inghitita de sentimentul de mascarada pe care „sistemul“ – biserica, preotul, maicutele – il produce in viziunea ei.
Receptia publicului, chiar inainte de premiera, a fost in mare parte influentata de parerile jurnalistilor, care au reusit sa creeze prejudecati in rândul oamenilor. Un aspect foarte important este ca Mungiu, ca multi alti regizori, a aratat atât cât trebuie, astfel incât spectatorii sa poata procesa informatiile primite si sa aiba ocazia de a interpreta. Nu e vorba despre o exorcizare „cu acte in regula“, iar povestea „de dragoste“ dintre cele doua fete, care poate avea o nota erotica sau nu, este aratata si incadrata intr-o lumina pe care spectatorul o poate decodifica in functie de perceptia sa. Acest echilibu al interpretarii apare si in contextul in care biserica este blamata pentru toate „nedreptatile“ la care a fost supusa Alina. Spre deosebire de „4, 3, 2“ unde Mungiu critica mai sever sistemul in care traiam, „Dupa dealuri“ ne spune de la inceput ca este o adaptare si ca urmareste progresiv un echilibru in ceea ce priveste fictiunea si realitatea, la nivelul intentiei regizorale. Dar ce e cu adevarat interesant este faptul ca acest tip de poveste face parte din categoria subiectelor care mereu iti vor lasa semne de intrebare cu privire la cine este vinovat sau la ce face trimitere contextul.
„Dupa dealuri“, un film despre compasiune si despre intelegere, ne lasa cu un sentiment greoi si ne pune in situatia de a interpreta cât mai obiectiv destinul celor doua prietene, plasat pe fundalul unui „sistem“ paralel cu cel in care traim, dar care, la rândul lui, actioneaza conform unor reguli si fagaduinte.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper