Din nou despre Ha-Joon Chang si samaritenii cei rai

Un articol de AURELIAN GIUGAL

Despre economistul sud-coreean Ha-Joon Chang (profesor de economie la Cambridge) am mai avut prilejul sa scriu. Mai mult, in Marea Britanie fiind, am avut ocazia sa-l ascult intr-o conferinta tinuta la School of Geographical Sciences (University of Bristol). O parte a cercetarilor acestui economist indica un adevar simplu: globalizarea defavorizeaza economiile mici, tarile in curs de dezvoltare, ca sa folosim jargonul institutiilor internationale.
In România, cartile lui Ha-Joon Chang adresate marelui public, de popularizare, sunt traduse la Editura Polirom. Anul trecut a aparut „23 de lucruri care nu ti se spun despre capitalism“, iar acum a venit rândul mult mai cunoscutei „Samaritenii cei rai. Mitul liberului schimb si istoria secreta a capitalismului“.
Economia neoliberala dauneaza grav tarilor in curs de dezvoltare
Ha-Joon Chang se raporteaza critic la curentul dominant, la globalizare, propunând o premisa simpla pe care, pe parcursul cartii, o demonstreaza: economia neoliberala nu ajuta tarile in curs de dezvoltare sa creasca economic. Dimpotriva. Plecând de la exemplul simplu al dezvoltarii Coreei de Sud (tara sa natala) – o tara care in 1961, al opt ani de la incheierea razboiului cu Coreea de Nord, avea un venit anual de 82 de dolari pe cap de locuitor (mai putin de jumatate decât un cetatean din Ghana – 179 de dolari la acea vreme) si o economie ce exporta in principal tungsten, peste si bunuri de folosinta primara (in acest context, nu incape indoiala ca era unul dintre cele mai sarace tinuturi din lume, o „tara sarmana“, dupa cum insusi autorul se exprima) – Chang, cu o maxima scrupulozitate stiintifica, arata cum acest lucru se produce in ciuda globalizarii si a pietei libere si, mai degraba, gratie protectionismului economic. Când spune economie neoliberala, Chang se refera la seturile de masuri agreate de majoritatea economistilor, respectiv principii dure legate de piata monetara (inflatie mica), guvernare limitata, intreprinderi private, liber schimb si incurajarea investitiilor straine. Sunt principiile dupa care se coordoneaza si „marionetele tarilor bogate“ (in cuvintele autorului de la Cambridge), respectiv „Treimea Pagâna“, adica FMI, Banca Mondiala si Organizatia Mondiala a Comertului (OMC).
Lenesul japonez
Nu, Coreea de Sud nu este un exemplu izolat de dezvoltare economica in sensul protectionismului. Toate exemplele de succes economic major (Statele Unite, Marea Britanie, Franta, Germania, Japonia, ca sa enumeram doar exemplele cele mai la indemâna) folosesc aceeasi schema devenita clasica: marfurile proprii produse de economia nationala sunt protejate in fata concurentei straine. Când sunt pe propriile picioare si deja pot fi aruncate in apa adânca a pietei libere, tarile de acum dezvoltate pot aplica un alt limbaj, al economiei neoliberale. Toate referintele folosite de Chang sunt extrem de savuroase si elocvente: cititi paginile despre viziunea lui Hamilton in Statele Unite sau despre dinastia Tudorilor in Anglia si veti avea perspectiva unui mod pragmatic si deloc pernicios despre economie: a proteja o economie in faza incipienta inseamna a o pregati pentru succes pentru mai târziu (compania Nokia a avut pierderi 17 ani consecutivi, pâna sa ajunga sa fie pe profit si sa devina marca de impact de azi; in termenii zilelor noastre, ar fi trebuit inchisa si abandonata, pentru ca genera pierderi, numai ca ceea ce predica tarile bogate azi nu a fost si norma aplicata in propriile tari in vremuri de acum apuse).
In acest sens, autorul foloseste un exemplu banal, derivat din dezvoltarea unui copil: daca este trimis sa munceasca de la vârste precoce (10-11 ani, cum de altfel se mai practica in diverse spatii ale lumii largi), neglijându-i educatia, va putea deveni un bun lustragiu, incarcator-descarcator, in fine, meserii sordide si, in general, slab retribuite. In acest mod, viitorul adult nu va fi pregatit suficient pentru cerintele pietei muncii si nu va putea concura niciodata cu elevii ce au primit investitia pe termen lung a educatiei inclusiv universitare. Asa si cu economia. Daca fabricile cu picioare nesigure ale unei tari ce tocmai se industrializeaza sunt aruncate in vâltoarea pietei libere, foarte probabil ca vor sucomba. Daca vor fi protejate si ajutate sa creasca mari, atunci cu siguranta ca posibilitatea lor de a fi eficiente si profitabile creste exponential.
Poate se va raspunde ca doar anumite tari si culturi sunt capabile de dezvoltare economica, cumva in sensul dat de Max Weber in „Etica protestanta si spiritul capitalismului“, numai ca sud-coreeanul are si aici unele lamuriri de adus. Nu exista culturi cu o predispozitie mai mare pentru dezvoltare, iar in sprijinul acestui argument sunt puse pe tapet toate lucrurile comune care se vânturau despre germani si japonezi in urma cu o suta si ceva de ani. Despre Japonia se spunea ca este tara lenesilor. Iata ce le zicea un consultant australian pe teme de management oficialilor din guvernul japonez care il invitasera: „Impresia mea legata de forta dumneavoastra de munca ieftina mi s-a destramat imediat când i-am vazut pe oamenii vostri muncind. Nu e nicio indoiala ca sunt prost platiti, dar si randamentul este mic; vazându-i pe oamenii vostri muncind, ma gândesc ca sunteti o natiune multumita, linistita, care nu isi face probleme in privinta timpului. Când am vorbit cu unii manageri, acestia m-au informat ca este imposibil sa schimbi obiceiurile mostenirii nationale“. Tara aceasta indolenta era Japonia la 1915, deci cu mai putin de 100 de ani in urma.
O lupta unfair
Nici germanii nu se puteau lauda ca aveau o imagine mai buna. Imaginarul cultural britanic din secolului al XIX-lea ii descria pe germani ca pe un popor greoi si obtuz, indolenta fiind asociata cu firea germanilor. Chiar si francezii se plângeau de apatia acestora (un angajator francez se plângea ca germanii muncesc cum vor si când vor). Ce sa mai spunem despre coreeni, acestia fiind descrisi de Beatrice Webb (liderul socialismului fabian britanic), pe la 1911-1912, ca fiind „12 milioane de salbatici murdari, degradati, posaci, lenesi si fara religie, care umbla cocârjati de colo-acolo in vesminte idioate, de un alb-murdar, si care traiesc in colibe de pamânt“. Totusi, cum se impaca toate acestea cu imaginea si dezvoltarea acestor tari de azi? Adeptii neoliberalismului vor spune ca piata libera i-a adus aici. Chang ne spune altceva. Nu a fost si nu este singurul. Acum 150 de ani, Friedrich List (un economist german) a criticat Marea Britanie intrucât propovaduia povestea liberului schimb altor tari, asta dupa ce si-a câstigat suprematia economica folosindu-se de legile dure ale protectionismului si de subventiile extinse. Este o lupta unfair, asa incât tarile care accepta aceasta lupta inegala nu vor avea nicio sansa. Chang critica acesti samariteni rai si ne spune in principiu ca:
– liberul schimb reduce libertatea de alegere pentru tarile sarace;
– interzicerea companiilor straine poate fi benefica pentru tarile sarace pe termen lung;
– o inflatie scazuta si prudenta guvernului pot dauna dezvoltarii economice;
– piata libera si democratia nu sunt parteneri naturali;
– tarile sunt sarace nu pentru ca cetatenii lor sunt lenesi; cetatenii lor sunt „lenesi“ pentru ca sunt saraci.
Ha-Joon Chang nu este vreun marxist excentric. Nici pe departe. Pur si simplu el doar a demonstrat ca mai intâi a fost protectionismul si subventiile masive si mai apoi dezvoltarea. Chestiunea este simpla, cât sa inteleaga si neoliberalii naivi: piata libera si dezvoltarea unor tari sarace nu sunt evenimente sincrone. Pur si simplu, piata libera le saraceste si mai mult pe tarile prinse in vârtejul neoliberal. Da la Ha-Joon Chang citire. O ultima remarca. Priviti cum se inchina politicienii români la „Treimea Pagâna“ (FMI, OMC si BM) si veti avea raspunsul pentru avântul economic ce a cuprins România in ultimii 23 de ani de piata libera.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper