Dificultati si ambiguitati ale formelor de comic hibrid

Un articol de IOAN POP-CURSEU

– pe marginea filmelor horror de la Comedy Cluj, 2012 –

 

Neputând sa acopar, în aceasta toamna cu oferta bogata de spectacole si filme, întreg programul de la Comedy Cluj (editia a 4-a, 12-21 octombrie 2012), m-am decis sa aleg ce sa vad în functie de centrul de interes al preocuparilor mele de moment. Cum, în semestrul II al anului universitar 2012-2013, voi preda un curs despre genurile de film, axat pe thriller-horror, am vânat doar comediile negre, cu vampiri, diavoli si criminali în serie. Managerial vorbind, alegerea s-a dovedit fericita, cu atât mai mult cu cât oferta a fost variata, organizatorii propunând chiar, miercuri 17 octombrie, o seara Horror, cu trei lung-metraje prezentate la Casa Tranzit si o serie de scurt-metraje proiectate la Klausenburg Café. Din punct de vedere estetic însa, alegerea mea s-a dovedit mai problematica… Voi explica spre final de ce!
Primul film din seara Horror, „Sub zero grade“ („Below zero“, Canada 2011), desi regizat de Justin Thomas Ostensen, a fost prezentat publicului de scenarista Signe Olynyk si de producatorul Bob Schultz, care l-au si asumat ca proiect artistic, precizând ca regizorul a fost doar unul din numerosii angajati, recrutat pentru competentele sale tehnice (asta apropo de prea-variatele teorii ale autorlâcului în cinema). Clujenii au beneficiat de informatii detaliate despre acest film, pentru ca tandemul scenarista-producator a tinut si o conferinta (workshop) despre cum sa produci un bun film de groaza cu buget mic. Într-adevar, filmul lor n-a fost rau, sustinut fiind de un star al genului, Michael Berryman, în rolul unui macelar criminal. Naratiunea, dezvoltata pe cel putin doua planuri de semnificatie, are în centru un scenarist ratat, trimis de agentul sau în congelatorul unui abator, cu obligatia de a scrie un scenariu bun în cinci zile. Totul se învârte în jurul tentativelor disperate ale lui Jack de a-si duce munca la bun sfârsit, fara ca noi, spectatorii, sa putem trasa clar granita dintre realitate si fictiune, dintre fantasma chinuitoare si adevar. Cert este ca, dupa ce se scurg cele cinci zile, giranta abatorului îl elibereaza, constatând cu stupoare ca Jack o împinge si o închide în congelator, însusindu-si un scenariu scris de ea si sugerându-i ca va fi silita sa scrie pentru el, sub amenintarea de a nu-si mai revedea fiul, pe Cole. Pacat numai ca „Below zero“ n-a avut nici macar un dram de comic si ca se potrivea la orice fel de festival, dar nu aici!
Al doilea film al serii, „Inbred“ (Marea Britanie, 2011), a fost foarte pe scurt prezentat de producator, care a facut greseala sa afirme ca nu este o comedie, dar ca are umor negru. Atât mi-a fost! Desi luminile se stinsesera, am iesit val-vârtej din sala, rasturnând niste scaune, ca sa alerg la scurt-metrajele de la Klausenburg Café. Si bine am facut!!! În afara de unul cam stupid, facut de o anume Maria Olhova, am vazut cinci alte filmulete bune, din care doua produse de Academia de film Baden-Württemberg, care au spalat imaginea penibila pe care mi-au lasat-o filmele germane anul trecut: o excelenta animatie semnata de Kyra Buschor si Cynthia Collins, unde moartea cu coasa, adorabil de grotesca, este învinsa de candoarea unui copil, si un film de Gregor Erler, „St. Christophorus Road Kill“, în care un tânar inocent devine criminal în serie prin înlantuirea unor situatii absurde. „Vampirito“ de Pablo Navarro n-a fost nesatisfacator, iar „Cat and Mice“ de Nova Van Dijk a surprins printr-un finale neasteptat: un tânar care face bani din „recuperarea“ pisicilor pierdute (pe care le fura el însusi), cade victima unui criminal în serie, un batrânel care parea neputincios, dar capabil înca sa mânuiasca satârul cu maiestrie. Am regretul unui scurt-metraj de animatie, pe care l-am vazut numai fragmentar (era în limba spaniola) si care combina momente de comedie burgheza cu un soi de mad science à la Frankenstein, dar facuta cu toate lucrurile folositoare si nefolositoare din bucatarie si camara. Sotia vaduva îsi învie sotul, pentru a descoperi unde ascunsese acesta banii câstigati la loterie cu multi ani înainte… Ca sa ramân cu placerea pura a vizionarii, nu am de gând sa fac nici un fel de cercetare de arheologie media pentru a sti cu exactitate ce am vazut.
M-am întors la Casa Tranzit pentru a încheia seria Horror cu „În spatele mastii: ascensiunea lui Leslie Vernon“ (SUA, 2011, r.: Scott Glosserman). O vreme, am fost circumspect din cauza asemanarii pe care o ghiceam cu filmul semnat de René Belvaux, André Bonzel, Benoît Poelvoorde, „C’est arrivé près de chez vous“ (Belgia, 1992): o echipa de documentaristi are sansa vietii în realizarea unui documentar despre un criminal în serie, care-si detaliaza în fata camerei metodele de ucis. În filmul belgian, evenimentele aluneca înspre o reflectie asupra complezentei presupuse de faptul-de-a-fi-spectator (spectatorship), în vreme ce în „Leslie Vernon“, criminalul psihopat tese un plan diabolic menit sa o prinda în cursa pe o femeie speciala, virgina si candida, care e chiar reporterita venita sa-l intervieveze. Din confruntarea suprema, plasata într-un soi de labirint, adica livada de meri a unei ferme parasite, criminalul iese învins, capul fiindu-i zdrobit într-o presa de cidru, pregatita chiar de el pentru victima cea mai îmbietoare: fecioara neprihanita. Vânatorul se vede prins în propria cursa, dupa ce nutrise speranta/teama ca fata i-ar putea scapa. Personajul principal apare, la începutul actiunii, ca un tip putin stupid, chiar simpatic, amuzat de jocul de-a criminalul în serie, pentru a se dovedi treptat de o ferocitate iesita din comun si capabil sa premediteze cele mai negre actiuni. De-a lungul acestei povesti horror pasionante, tesuta cu o eficienta exploatare a conventiilor genului, momentele comice sunt plasate cu inteligenta, în asa fel încât râsul sa alterneze cu tipatul. Leslie si potentiala lui victima au discutii pseudo-savante, într-un stil cvasipsihanalitic ridicol: ei vorbesc mereu despre simboluri, complexe, compensatii, refulari etc. Kelly, adolescenta pe care criminalul le-o „vinde“ ca virgina documentaristilor e descoperita calare pe un tânar viril si acest nod al intrigii duce evenimentele într-o directie neasteptata. Leslie are si un mentor, un ucigas retras din activitate, portretizat în tuse sinistru-amuzante (o scena extraordinara, când taie morcovii la bucatarie, însa – de nervi – îi marunteste atât de tare încât îi transforma-n pudra). Salvatorul însusi, Doc Heller, care trebuie sa intervina în momentul-cheie pentru a contracara actiunile psihopatului si care este de fapt psihiatrul responsabil de acesta, primeste o lovitura seaca în cap cu o lopata exact de la unul din cei pe care se presupunea ca-i salveaza. Si exemplele ar putea continua…
La festivalul clujean, pe lânga filmele din seara tematica, am mai vazut vreo câteva care s-ar putea încadra si ele – daca presupunem categoriilor folosite suficienta elasticitate – în subgenul comediei horror. „Eddie, canibalul somnambul“ (Danemarca 2012, r.: Boris Rodriguez) arata cum un pictor ratat îsi redobândeste facultatea creatoare dupa ce se împrieteneste cu un canibal somnambul, filmul fiind mai mult o drama cu vagi accente supranaturale decât o comedie. „Cataclismul catehismului“ (SUA 2010, r. Todd Rohal), film de la care asteptam multe, dupa ce am citit ca povesteste nenorocirile unui preot care si-a scapat „Biblia“ în buda, m-a dezamagit într-o oarecare masura, deoarece mi-as fi dorit sa râd mai mult, mai cu pofta si mai în hohote. Au fost, desigur, câteva momente amuzante si destul de mult umor pince-sans-rire englezesc, care stârneste râsul câteva minute mai târziu (ceea ce e penibil în vizionarea unui film). Mai mult, amicului cu care preotul plecase în calatorie cu canoea, pe firul unui râu, i-a explodat capul în timpul unui ritual simili-vrajitoresc. Totusi – în fond – lucrurile nu s-au legat prea solid nici în genul comic, nici în horror si nici în ambigua zona intermediara dintre acestea.
Ceva mai mult s-au apropiat de o schema ideala de comedy horror trei alte filme. O productie cubaneza, „Juan de los muertos“ (Cuba, 2011, r. Alejandro Brugues), pune în prim plan lupta haotica dintre o hoarda de vampiri si populatia îngrozita. Comica de doua ori, având în vedere situatia socio-politica a Cubei, este atitudinea autoritatilor: acestea cred ca strigoii respectivi sunt dizidenti care se opun politicilor guvernului, platiti de americani. În confuzia generala, un singur om, un parazit care nu a facut nimic toata viata, poate înfrunta raul care se dezlantuie peste lume si înfiinteaza o companie de salvare, împreuna cu alti pierde-vara, folosind resursele publicitatii si ale mijloacelor de comunicare în masa. Pe teren, tehnica lui Juan e simpla: profita de lentoarea armatei de zombies si-i masacreaza fara mila, într-un spectacol sângeros, cu momente de rafinata coregrafie vizuala.
„Tucker si Dale împotriva raului“ (Canada 2010, r. Eli Craig) rastoarna conventii – cu umor nebun – pe frontiera uneori fragila dintre logic si absurd. Doi prieteni bonomi si cam ursuzi, Tucker si Dale, plecati la cabana lor din munti sa petreaca vreo câteva zile de pace, se transforma în criminali, ucigând, din greseala, o întreaga turma de adolescenti care nu-i lasa în pace. Schema fiecarei „crime“, extrem de comica în arbitrariul ei, este urmatoarea: un atac violent lansat de un tânar, ca sa elibereze o fata din grup, „prizoniera“ celor doi presupusi monstri, are ca rezultat o moarte grotesc-tragica. De fiecare data, însa, nu avem de-a face decât cu o interpretare eronata a semnelor, pentru ca tinerii vad dovezi de agresivitate acolo unde nu sunt decât cuvinte scoase din context ori gesturi a caror cauza nu este aparenta (a se vedea urmarirea cu drujba pornita, când de fapt „agresorul“ fugea de un roi de albine pe care le stârnise din cuib, ori saltul unui adolescent în gura hamesita a masinii de macinat lemne, peste Tucker – pe care voia sa-l ucida miseleste pe la spate si care tocmai se aplecase sa ia de jos un bustean, apoi replica „are you OK?“).
„Netherbeast Incorporated“ (SUA, 2007, r. Dean Matthew Ronalds) m-a interesat cu precadere pentru ca a propus o destructurare a mitologiei vampirice. Desigur, ni se sugereaza, vampirii exista, însa nemurirea lor se datoreaza unui defect cardiac, nicidecum pacatelor savârsite în viata pamânteasca, blestemelor, îndracirilor sau practicilor satanice. Ei supravietuiesc mâncând carne de om, însa niciodata nu consuma mai multa decât trebuie si au grija sa-si aleaga atent furnizorii, angajati ai morgilor de cele mai multe ori. Supravietuirea lor depinde si de asa-numita „piatra de dincolo“ („netherstone“) si de gradul de apropiere al vampirului de sursa de energie. Dincolo de acestea, vampirii contemporani sunt fiinte care traiesc normal, se vad în oglinda, sunt sociabile, si nu au probleme deosebite daca se feresc de lumina, de usturoi si respecta vreo alte câteva interdictii marunte. Ei sunt grupati în cadrul unei companii care detine importante resurse de „piatra de dincolo“, dar care este si producatoare de telefoane, pentru a nu trada identitatea speciala a membrilor ei. Încurcaturile încep când un semi-vampir se infiltreaza în firma sub masca unui expert contabil, cu gândul sa fure piatra magica, si când o muritoare foarte sexy este angajata din neatentie, îndragostindu-se de unul dintre cei mai importanti „netherfolks“, care raspunde iubirii ei. Bineînteles ca, fiind ucisa de the bad guy, tânara va deveni vampirita si se va adauga echipei de conducere. Situatiile comice sunt numeroase, ca de pilda atunci când muritoarea descopera trei vampiri înfruptându-se cu carne de om, însa nu sunt legate între ele de un ritm suficient de alert (ca în „Tucker si Dale“ sau „Juan de los muertos“) si nu sunt sustinute de o naratiune care sa faca altceva decât sa însire, de multe ori, stereotipuri destul de rasuflate.
Toate aceste filme vazute la Comedy Cluj mi-au atras atentia asupra dificultatilor de ordin estetic si tehnic pe care le presupun formele de comic hibrid. Întrebându-ma de ce – vizibil – e atât de greu sa faci o comedie horror buna, am descoperit mai multe puncte de tensiune. În primul rând, exista o contradictie între principiul mecanic (ca sa vorbesc un vag jargon bergsonian) care sta la baza fiecarui gen în parte, desi Alfred Hitchcock considera ca horrorul si comicul sunt frati siamezi, tinuti laolalta de râsul nervos. Comicul mizeaza pe o suita de explozii detensionante, în vreme ce horrorul se bazeaza pe o crestere constanta a tensiunii, care tinde sa devina greu de suportat pentru spectator (cam asta se întâmpla în „Sub zero grade“). În al doilea rând, scopul si deznodamântul sunt diferite în cazul filmelor din cele doua genuri. Filmele de comedie prefera sfârsitul fericit, de cele mai multe ori previzibil, adesea parazitat cu o învatatura morala eterna sau cu vreo cogitatiune filozofica profunda, iar filmele horror abia daca lasa o licarire de speranta, dupa anihilarea monstrilor (în cazurile cele mai fericite). Devine clar ca orice comedie horror trebuie sa aiba happy-end pronuntat, si aceasta cu cât împrumuta mai mult din strategiile de compozitie ale filmelor de groaza („Juan de los muertos“). Si „În spatele mastii: ascensiunea lui Leslie Vernon“ aplica aceasta reteta cu succes, salvând trei personaje-cheie dupa moartea criminalului în serie: fata virgina, operatorul îndragostit de ea si psihiatrul care – împreuna – încarneaza lupta triumfatoare a binelui împotriva raului. În al treilea rând, este evident ca horrorul mizeaza uneori pe o estetica a sublimului, greu compatibila cu claritatea pe care o presupune comicul pur, deoarece vizeaza producerea unor sentimente ambigue, a caror albie strânge laolalta admiratia, scârba, frica, patosul, atractia („Eddie, canibalul somnambul“).
Pentru un regizor, atâtea antinomii sunt greu de conciliat; e ca si cum ai vrea – pe teren literar – sa-l corcesti pe Stephen King cu Molière, pe H.P. Lovecraft cu Caragiale si pe E.A. Poe cu Feydeau. Nu spun ca nu s-ar putea, însa greutatile pot descuraja pe oricine. Solutia cea mai sigura este practicarea oricarei forme de discurs meta-cinematografic: citat, parodie, ironie si auto-ironie etc. O parodie a unui film cu criminali în serie („Tucker si Dale împotriva raului“) sau a unuia cu vampiri poate deveni o comedie horror de mare succes. Hiperbola, figura de stil fundamentala, joaca aici un rol esential. Daca sângele curge în exces la o simpla împunsatura, daca sar capetele din te miri ce, sau daca un vampir e mai sadic decât marchizul de Sade, spectatorii vor ghici ca li se propune un discurs de gradul II si vor gasi grauntele de comic, sau chiar se vor tavali de râs. Invers, a nu arata suficient, a practica un discurs eliptic si evaziv, a recurge la litota acolo unde horrorul se distinge prin directete, poate fi o marca a comediei negre.
O solutie ceva mai complicata ar fi sa întelegi ca ambele genuri, atât comedia cât si horrorul, au în comun deformarea si sa stii cum sa profiti de asta, desi comedia deformeaza pentru a reforma, iar horrorul deformeaza doar pentru a-si plasa spectatorii într-un joc incontrolabil si absurd. Cu alte cuvinte, în genul comic deformarea este întotdeauna reversibila, controlabila si neprimejdioasa, pe când în genul horror ea este ireversibila, incontrolabila si extrem de periculoasa (povestea lui Frankenstein ilustreaza perfect aceste caracteristici). Nu mi-e rusine s-o scriu în chip de concluzie: pentru comedia horror în mult mai mare masura decât pentru comedia grotesca (cele doua au, de altfel, numeroase atingeri), trebuie sa fii geniu. Emblematice ramân în sensul acesta vreo câteva filme clasice, „The Little Shop of Horrors“ de Roger Corman (1960), „Balul vampirilor“ de Roman Polanski (1967), „Bad Taste“ (1987) si „Braindead“ (1992) de Peter Jackson, sau „Scary Movie“ de Keenen Ivory Wayans (2000), la al caror standard nu s-au ridicat comediile horror de la editia din anul acesta a festivalului clujean Comedy, cu exceptia lui „Tucker si Dale“, „Juan de los muertos“ si „Leslie Vernon“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper