„Dictionarul literaturii române“

Un articol de ***

Dictionarul esential Simion 2012
(scurt elogiu, cu lungi divagatii)

ION SIMUT

Avem un termen de comparatie pentru „Dictionarul literaturii române“, I-II, 2012, coordonat de Eugen Simion, o forma restrânsa la scriitorii esentiali. Acesta este „Dictionarul esential al scriitorilor români“, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi si Aurel Sasu, aparut în 2000 la Editura Albatros. Prin urmare, „Dictionarul Simion“ (cum îl vom numi pe scurt în continuare) este al doilea, în ordine cronologica, de acest tip si de aceasta întindere, dupa „Dictionarul Zaciu“ sau „Dictionarul clujenilor“ (desi echipa de redactare este nationala, cu critici din toate zonele), cum s-a încetatenit în constiinta cunoscatorilor. Amploarea selectiei este, totusi, putin diferita: „Dictionarul esential Zaciu“ cuprindea într-un singur volum 332 de scriitori din întreaga literatura româna (dupa cum declara Aurel Sasu în prefata), pe când „Dictionarul esential Simion“ cuprinde în doua volume cel putin de doua ori atâtia. Diferenta merita evidentiata, pentru ca echivalenta celor doua dictionare este aproximativa. Mai exista si alte încercari: de pilda, un dictionar esential cu o suta de scriitori români din toate epocile, aparut la initiativa Uniunii Scriitorilor, pe vremea când era presedinte Eugen Uricaru. Acesta era destinat strainatatii, dar nu stiu daca a mai apucat sa fie tradus si difuzat. Nu l-a discutat serios nimeni, dupa stiinta mea. O anumita nepasare sau inertie în receptarea si evaluarea problemelor de istorie literara de stringenta actualitate ar trebui înfrânta.
Evident ca un dictionar se scrie în functie de publicul caruia îi este destinat. „Dictionarul Simion“ se adreseaza în principal scolii, adica profesorilor, studentilor si elevilor de liceu, intentionând sa fie „un ghid de initiere si educatie literara“, dupa cum rezulta din cuvântul lamuritor al coordonatorului sau. Dar e mai mult decât atât, pentru ca e un instrument de lucru pentru toti cei interesati de istoria literaturii române, cum iarasi se precizeaza, pe buna dreptate, în introducere. De aceea, îndeplinind cele mai înalte exigente stiintifice, e un reper în istoria literara postdecembrista. Nu e, în sens limitat, un dictionar didactic – cum, de altfel, avem câteva, fara glorie, la edituri si în colectii de carte scolara, pacatuind prin întelegerea conciziei ca pe un sinonim partial al accesibilitatii si ca pe un sinonim involuntar al superficialitatii. Deci nu ducem lipsa de dictionare de literatura româna, cum nu ducem lipsa de istorii ale literaturii române. Traversam un moment fast al sintezelor, moment de care, se pare, nu suntem destul de constienti, dupa ce decenii de-a rândul, înainte de 1989, teoretizam si ne plângeam de ce nu avem dictionare (aveam numai „Dictionarul Marian Popa“ pentru literatura contemporana si „Dictionarul iesenilor“ pentru literatura de pâna la 1900) si de ce nu avem istorii ale literaturii române (aveam „Istoria“ lui Ion Rotaru, primul volum din „Istoria“ lui George Ivascu, „Istoria“ lui Alexandru Piru si începutul „Istoriei“ lui Nicolae Manolescu). Aveam, totusi, câte ceva, dar nemultumitor pentru perspectiva asupra literaturii române contemporane. Adevarul este ca din aceste sinteze se aleg repede cele mai bune, de fapt, una singura, cea mai buna, iar restul sunt neglijate sau uitate, cu multa cruzime de catre publicul larg, cruzime care nu ar trebui sa fie si a noastra, a specialistilor.
„Dictionarul Simion“, atât în forma extinsa în sapte volume, cât si în forma contrasa în doua volume, are norocul de a fi si de a ramâne cel mai bun si de a fi receptat ca atare. Adversitati exista, reprosuri sunt posibile, dar reusita ramâne deasupra oricarui dubiu sau oricarei interogatii. Eugen Simion însusi îl considera perfectibil, pentru ca oricând ramâne ceva de adaugat, de modificat, de actualizat. Pentru a raspunde cerintei imperioase de informatie actualizata, asemenea dictionare trebuie editate periodic, la intervale de câtiva ani. Colectivul coordonat de Eugen Simion are aceasta disponibilitate si acest exercitiu. Chiar daca acum dictionarul în doua volume din 2012 preia (cu unele rescrieri de articole), fara actualizari, materia din cele sapte volume anterioare, unde informatia se oprea la nivelul anului 2003, colectivul de cercetatori din Institutele Academiei Române este antrenat în realizarea unei versiuni noi a dictionarului general al literaturii române, care va înregistra si prelucra informatiile literare pâna în 2012. Aceasta este una dintre cele mai mari dificultati pentru mentalitatea noastra: constituirea unui colectiv dinamic de cercetare, fidelizat pentru un obiectiv stiintific de durata. Speram ca Eugen Simion a reusit acest lucru, ceea ce este, cu adevarat, o mare izbânda pedagogica pentru un colectiv ce are tendinta, oarecum firesc si explicabil, sa se disperseze, sa se atomizeze, astfel încât fiecare cercetator sa-si realizeze prioritar temele individuale de cercetare. Omogenizarea si fidelizarea echipei pentru un obiectiv comun, la fel de important pentru toti, ca si pentru institutia de cercetare reprezentata, sunt obiective greu de realizat. Banuiesc ce dificil a fost pentru partea ieseana sa se integreze, cu tot cu dictionarul literaturii române de pâna la 1900, într-un colectiv mai larg, pentru ca unii au putut întelege, cu totul gresit, ca sunt deposedati de propria cercetare. Au fost apoi de calmat „disidentii“ care au suportat mai greu integrarea si subordonarea în echipa. Dar momentul a fost depasit si rezultatele se vad în reusita realizarii unui dictionar serios si util, omogen si solid.
Nu sunt diminuate cu nimic meritele celui de-al doilea dictionar esential al literaturii române prin faptul ca îl numesc deschis si direct ca al doilea, în ordine cronologica. Dimpotriva: se vad mai bine calitatile, realizarile si progresele lexicografice. „Dictionarul Simion“, intitulat simplu  „Dictionarul literaturii române“, nu se recomanda din titlu ca un dictionar esential, ca „Dictionarul Zaciu“ din 2000, dar se recunoaste ca atare din prima fraza a argumentului, cum am aratat. Diferenta apare la comparatia dintre un dictionar esential al scriitorilor români, cum este „Dictionarul Zaciu“, si un dictionar esential al literaturii române, cum este „Dictionarul Simion“. Cuprinderea si aplicatia sunt  semnificativ diferite ca orizont cultural. Daca unul include numai scriitori, cel de-al doilea cuprinde curente literare si concepte (specific national, bizantinism, balcanism, baroc, umanism, Scoala Ardeleana, clasicism, pasoptism, preromantism, romantism, parnasianism, simbolism, realism, samanatorism, poporanism, modernism,  traditionalism, gândirism, suprarealism, avangarda, onirism, protocronism, postmodernism, optzecism –  primul articol de Nicolae Mecu, cele mai multe de Dumitru Micu, unele de Dan Horia Mazilu, iar cele despre epoca recenta de Florin Mihailescu si Nicolae Bârna), principalele reviste si grupari, de la „Propasirea“ si „Dacia literara“ (si chiar mai dinainte), Junimea si „Convorbiri literare“, pâna la „Echinox“ (puteau fi si „Amfiteatru“ si „Dialog“), institutiile importante (Academia Româna, Societatea Scriitorilor Români, Uniunea Scriitorilor din România). Sunt apoi articole separate, veritabile sinteze de eruditie, ca si celelalte, despre Biblia în limba româna (articol de Eugen Munteanu) si cartile populare (articol de Gh. Chivu). În dictionarul mare, în cele sapte volume, articolele despre reviste, grupari, folcloristi, editori, traducatori sunt mult mai numeroase, cum e si firesc, punând în relief caracterul enciclopedic al „Dictionarului Simion“ (în sensul de „enciclopedie literara“, ca dictionar general de literatura), extensie pe care „Dictionarul Zaciu“ nu o are, nu si-o propune si nu si-o asuma.
În strânsa legatura cu acest aspect (capacitatea de cuprindere a fenomenului literar), e de relevat o alta dimensiune si anume includerea literaturii române din toate zonele locuite de români, în principal din Basarabia, Serbia (Banatul sârbesc sau Voivodina), Ucraina (Bucovina de Nord) si din exil (exilul românesc din întreaga lume). Daca „Dictionarul Zaciu“ abia include patru scriitori basarabeni postbelici (Mihai Cimpoi, Ion Druta, Nicolae Dabija si Grigore Vieru), „Dictionarul Simion“ sta bine la acest capitol, desi, pe lânga numele care exista (alaturi de cei patru mentionati, mai sunt prezentati Vladimir Besleaga, Vasile Vasilache, Liviu Damian, Dumitru Matcovschi, Spiridon Vangheli, Ion Vatamanu, Gheorghe Voda, Mihail Dolgan, Ion Ciocanu, Valeriu Matei, Arcadie Suceveanu, Andrei Turcanu, Ion Hadârca, Eugen Lungu, Em. Galaicu-Paun), ar fi putut fi prezenti cel putin si Nicolai Costenco, Aureliu Busuioc, Nicolae Esinencu, Leo Butnaru, Nicolae Popa. Din literatura româna din Serbia, „Dictionarul Zaciu“ (ma refer aici tot timpul la „Dictionarul esential“) nu retine nimic, în timp ce „Dictionarul Simion“ (iarasi adaug ca ma refer acum la varianta în doua volume) retine doua nume: Adam Puslojic si Ioan Flora, iar eu i-as mai fi inclus si pe Radu Flora, Petru Cârdu, Slavco Almajan si Pavel Gataiantu – si neaparat revista „Lumina“. Din literatura româna postbelica a Bucovinei de Nord, „Dictionarul Simion“ îi include pe Grigore Bostan si pe Vasile Tarâteanu (cred ca ar fi meritat si Ilie Zegrea, poate si Mihai Prepelita), în timp ce „Dictionarul Zaciu“ o ignora în totalitate. Aici trebuie sa facem doua precizari din sfere complet diferite. Prima: asimilarea literaturii române postbelice din Basarabia, Bucovina de Nord si Voivodina se face, în continuare, cu deosebite precautii si reticente de catre critica din România datorita deficitului de modernitate a unei mai parti din aceste literaturi din zonele limitrofe granitelor noastre, literaturi care au avut ca principale tinte mentinerea limbii române si a nationalitatii. A doua precizare: „Dictionarul Zaciu“ din 2000 pastreaza handicapurile proiectului sau, anterior pragului din 1989, iar între aceste handicapuri sta si opozitia oficiala a regimului comunist fata de asimilarea valorilor din exil sau din literatura în limba româna din Basarabia, Bucovina de Nord si Serbia. Micile recuperari au fost facute din mers, imediat dupa 1990, când „Dictionarul Zaciu“, elaborat în cea mai mare masura anterior, era pregatit pentru tipar, în noile conditii în care nu mai functionau oprelistile din regimul comunist. Nu mai stau sa compar cuprinderea literaturii române din exil, pentru ca rezultatul e clar în favoarea „Dictionarului Simion“.
Mai trebuie relevat un aspect, pentru ca aceasta comparatie dintre cele doua dictionare sa nu fie (sau sa fie?) considerata nepotrivita. „Dictionarul esential Zaciu“ îsi propune din start o selectie mai restrânsa si net axata pe o traditie literara validata, în timp ce „Dictionarul esential Simion“ ofera o selectie mult mai larga din istoria literaturii române si înclina balanta vizibil în favoarea perioadei postbelice. În formula sa restrânsa la jumatate fata de „Dictionarul Simion 2012“, „Dictionarul Zaciu 2000“ retine nume care lipsesc din „Dictionarul Simion“ si anume: Simion Stefan, Pitarul Hristache, Dionisie Eclesiarhul – toate din vechime. Desi pastreaza viziunea culturala asupra secolelor de început ale literaturii noastre, totusi „Dictionarul Simion 2012“ triaza mai sever contributiile din secolele XVII si XVIII. Deplasarea de accent înspre contemporaneitate e nota particularizatoare cea mai frapanta pentru „Dictionarul Simion“.
Cel mai tânar scriitor selectat în „Dictionarul Zaciu“ este Mircea Cartarescu (n. 1956), iar alaturi de el, din generatia ’80, sunt prezenti doar Bedros Horasangian, Mircea Nedelciu, Marta Petreu si Matei Visniec. Desi înregistreaza informatia literara pâna la sfârsitul anului 1999, „Dictionarul esential Zaciu“ reprezinta indubitabil viziunea critica neoficiala, în nucleul ei dur, asa cum fusese ea consacrata înainte de 1989, cu minime dar semnificative retusuri în ce priveste includerea literaturii exilului (Eliade, Cioran, Ionescu, Vintila Horia, Virgil Ierunca, Paul Goma, Dumitru Tepeneag, Norman Manea, Bujor Nedelcovici etc.). Selectia se opreste precaut si conservator la limita promotiei ’70, cu Gabriela Adamesteanu, Mircea Dinescu, Adrian Popescu, Ion Mircea, Dinu Flamând, Eugen Uricaru, Mihai Sin, Dorin Tudoran, Marian Papahagi si Ion Vartic – atât, în cea mai recenta linie, plus optzecistii pe care i-am mentionat. „Dictionarul esential Simion“ recupereaza o buna parte din literatura afirmata din 1990 încoace. Cel mai tânar scriitor inclus este poetul Marius Ianus (n. 1975), urmat de prozatorul Bogdan Popescu (n. 1968), alaturi de care se mai afla Simona Popescu (n. 1965), Emilian Galaicu-Paun (n. 1964) si, mergând în urma, altii, nu multi postoptzecisti, din promotia ’90 (Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Daniel Banulescu, Adrian Otoiu), si cei mai noi optzecisti (Radu Aldulescu, Alexandru Ecovoiu), în timp ce lipsesc Florin Iaru, Mariana Marin, Magda Cârneci, Bogdan Ghiu, Ruxandra Cesereanu, Corin Braga, Mircea Petean, Liviu Antonesei, Eugen Dorcescu, Mircea Mihaies, Daniel Vighi, Andrei Bodiu, Daniel Corbu, Aurel Dumitrascu, Adrian Alui Gheorghe, Calin Vlasie etc. etc. (multi, foarte multi „provinciali“ sunt absenti) – nu mai spun alte nume, pentru ca intram în zona disputelor interminabile. Totusi, adaug ca lipsesc prozatorii tineri care si-au confirmat valoarea si talentul, din categoria Radu Pavel Gheo, Lucian Dan Teodorovici etc. – cel putin tot atât de importanti în schimbarea prozei ca Bogdan Popescu. Unde se opreste selectia, unde se afla limita axiologica si cât sunt ele de justificate (selectia si limita)? – iata probleme care nu pot fi niciodata elucidate, astfel încât sa fie toata lumea multumita si împacata. Dar timisorenii, aradenii, oradenii, baimarenii, clujenii, salajenii, muresenii, sibienii, brasovenii, sucevenii, iesenii, botosanenii, bacauanii, nemtenii, galatenii, brailenii, tulcenii, constantenii, calarasenii, ploiestenii, pitestenii, jienii, craiovenii sau severinenii absenti (ca si destui scriitori bucuresteni absenti, am mentionat câtiva, ca sa nu se creada ca e o cabala bucuresteana împotriva provincialilor) au dictionarele lor locale în care se vor razboi cu „Dictionarul esential Simion“, desi au consolarea sau speranta dictionarului mare Simion, revizuit si îmbogatit într-un viitor apropiat (cei mai multi sunt inclusi în „Dictionarul Simion“ în sapte volume). O batalie a dictionarelor locale, judetene sau zonale a început de mult si ea se poarta surd, cu naduf, pentru ca izbânda, ca scriitor, e sa fii macar în viitorul mare dictionar coordonat de Eugen Simion, daca „Istoria“ lui Nicolae Manolescu te-a persecutat sau, pur si simplu, te-a uitat. Dincolo de orice gluma, viitorul dictionar (dictionarul „central“ sau national) va trebui sa fie cât mai cuprinzator, pentru ca un specialist cauta într-un dictionar literar nu pe Eminescu sau pe Caragiale, ci pe Candiano Priceputu sau pe Puiu Bobelica-Cislau (exagerez, dar cu nume reale!). Sigur ca un dictionar literar aproape de completitudine ramâne un vis, desi nu ar fi extrem de greu de realizat, cu contributia tuturor provincialilor. Dar unde e regizorul, coordonatorul care sa aiba nervii, timpul si rabdarea sa puna pe hârtie sau în forma electronica, în articole cu structuri uniforme si cu exigente comune, o asemenea himera?
Daca la o extrema situam dictionarul fantomatic, borgesian, biblioteca virtuala absoluta, cu toti (absolut toti!) scriitorii dintr-o literatura (dictionarul complet, ireprosabil), la cealalta extrema pun dictionarul cu un singur scriitor, de tipul dictionarului enciclopedic Eminescu realizat de Mihai Cimpoi si imaginabil ca aplicatie si asupra biografiei si operei altor mari scriitori (cu exemple notorii în alte culturi). Dictionarul mediu ca întindere, cum este „Dictionarul esential Simion“, este cel mai viu disputabil, pentru ca în aceasta configuratie este cel mai profund si mai dramatic implicat principiul selectiei. „Dictionarul Zaciu“, în forma lui initiala, se recomanda ca un dictionar critic, pentru a-si justifica selectia dintre scriitorii din perioada comunista. În fond, niciun dictionar de literatura, indiferent de întindere, nu poate sa fie neutru, sa nu fie critic. Devine polemic în mod deschis sau în mod ascuns, chiar fara sa vrea. „Dictionarul esential Simion“ are imprimata în conceptia lui, în viziunea lui critica, o nota polemica neafisata, implicita, neostentativa – si, datorita acesteia, când va fi descifrata, poate stârni reactii violente. De ce lipsesc unii scriitori contemporani (de ce tocmai ei?), de ce sunt prezenti altii, de ce se scrie mai mult despre unul decât despre altul? – pot fi punctele banale de pornire a unui scandal.
Fiind un dictionar prea extins, „Dictionarul Simion 2012“ nu este, aparent, unul care sa stabileasca un canon estetic al literaturii române, desi exista indicii ca ar putea fi citit ca atare. Fotografiile de scriitori de pe copertele celor doua volume însumeaza 24 de nume, depasind cu putin canonul didactic oficializat prin programele de literatura din gimnaziu si liceu, dar cu unele surprize de detaliu. Daca le punem în ordine cronologica, avem urmatorul tablou: Cantemir, Negruzzi, Alecsandri, Heliade, Maiorescu, Eminescu, Creanga, Caragiale, Zamfirescu, Lovinescu, Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, Pillat, Voiculescu, Rebreanu, Sadoveanu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Calinescu, Preda, Stanescu, Sorescu. Sunt multe sau putine de comentat într-un asemenea tablou, la o privire atenta. Depinde de cine priveste. Mie doua observatii îmi sar în ochi de îndata: 1. între clasici, Slavici e înlocuit cu Duiliu Zamfirescu – ceea ce ar putea însemna ca acesta e de închipuit ca o veriga mai buna spre modernitate, în dialog cu junimismul; 2. în marea pleiada de poeti moderni, Ion Pillat e creditat (din nou, ca în interbelic) la acelasi nivel cu ceilalti (dupa ce în postbelic fusese estompat în tabloul modernismului). Pot continua: 3. Voiculescu însusi este, într-o oarecare masura, ca si Pillat, o surpriza în selectia de 24, din moment ce lipseste Mircea Eliade, a carui opera exercita, în ultimele doua decenii, cele mai mari presiuni pentru a intra în nucleul dur al canonului estetic (articolul lui Eugen Simion din dictionar arata indirect tocmai acest lucru). Dar sa nu ne limitam, anecdotic, la comentariul copertelor, desi si acestea, când sunt bine facute, îsi au tâlcul lor. Ce am spus, pot fi simple speculatii, fara o justificare profunda. În dictionar, articolul despre Ioan Slavici, redactat de Dan Manuca (6 pagini), si articolul despre Duiliu Zamfirescu, redactat de Dumitru Micu si Stanuta Cretu (tot 6 pagini), ambele ireprosabile, nu îndreptatesc speculatia de revizuire a statutului lor în canon, asa cum am presupus-o. Dar poate ca e gândul subtil si secret al coordonatorului, un gând ce merita, fara îndoiala, sa fie glosat si interpretat în toate consecintele lui.
Daca am cerceta în continuare miza pe scriitorii care pot forma canonul estetic largit al literaturii române, am desprinde din „Dictionarul Simion 2012“ imaginea pe care ne-am fi dorit-o explicita despre ierarhia valorilor. Dar o asemenea imagine nu trebuie sa fie schematica, patetica si exclusivista, pentru ca un dictionar bine facut, cum este acesta, transmite aprecierile critice, evaluarile de ansamblu, ingenios ambalate în regia informatiei biografice, a analizei operei si a referintelor bibliografice atasate fiecarui articol. În fond, nu citim un dictionar pentru a afla canonul estetic propus, ci pentru a ne informa, dar fara un canon estetic implicit, bine gândit si serios articulat, un dictionar e o masa amorfa, o constructie fara structura de rezistenta. „Dictionarul Simion 2012“ îsi etaleaza cunoscatorilor si induce novicilor propria ierarhie de valori, construita în jurul nucleului dur pe care l-am aratat. Nicio absenta din dictionar, în sfera literaturii contemporane, nu e inocenta, dupa cum vorbesc suficient dimensiunile articolelor din dictionar despre importanta acordata, în mod simbolic, fiecarui scriitor.
Amprenta Eugen Simion e firesc sa fie vizibila în proiectul edificiului, în viziunea critica de ansamblu, în ierarhia valorilor, în selectie si în organizarea sumarului. Coordonatorul însusi scrie mai multe articole importante, care dau tonul: articolele despre Arghezi, Bacovia, Mircea Eliade si Cioran, articolele despre Marin Preda, Petru Dumitriu, Nicolae Labis, Nichita Stanescu, Ion Baiesu, Octavian Paler, Serban Cioculescu, Alexandru Piru, Valeriu Cristea, Petre Pandrea, N. Steinhardt, colaboreaza cu Mihai Cimpoi la realizarea articolului despre Mihai Eminescu. Eugen Simion este citat frecvent în finalul multor articole redactate de altii. Este foarte prezent în dictionarul pe care l-a coordonat. S-ar putea ca pe unii sa-i deranjeze. Din punctul meu de vedere, prezenta lui Eugen Simion în paginile dictionarului pe care îl coordoneaza îmi da o nota de siguranta si de familiaritate, pentru ca este prezenta unuia dintre cei mai mari critici ai contemporaneitatii. Se vede ca el este ghidul de lectura. Nu-i mai putin adevarat ca la sfârsitul articolelor se vad, în citate, si alte autoritati critice: de la clasicii Maiorescu, Lovinescu, Iorga, Ibraileanu, la interbelicii G. Calinescu, Vianu, Streinu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu, Ralea, la contemporanii Matei Calinescu, Manolescu, Raicu, Cristea, Dimisianu, Iorgulescu, Zaciu, Balota, Ion Pop, Cornel Ungureanu etc., la altii, mai tineri.
„Dictionarul Simion“ este strabatut de la un capat la altul de o democratie a punctelor de vedere, de o diversitate a atitudinilor critice, care face din el un interesant spectacol de idei. Evident ca semnalul îl dau colaboratorii, autorii articolelor, de la disparutii Dan Horia Mazilu, Constantin Ciopraga, Valeriu Cristea, Dan Grigorescu, Ov. S. Crohmalniceanu, Stan Velea, la cei din generatia venerabila a lui Dumitru Micu, Al. Sandulescu, Teodor Vârgolici, Florin Mihailescu. Merita o evidentiere speciala Dan Manuca si întregul colectiv iesean, cu o contributie pregnanta (Elvira Sorohan, Victor Durnea, Florin Faifer, Stanuta Cretu, Gabriela Dragoi, Algeria Simota, Remus Zastroiu, Constantin Teodorovici, Leon Volovici, Constantin Paiu, Rodica Suiu, Daniel Dimitriu, Serban Axinte).  Participarea cercetatorilor clujeni (Mircea Popa, Ioan Milea, Irina Petras, Petru Poanta) si timisoreni (Crisu Dascalu) e palida, cu câte unu-doua articole. Contributii substantiale au, din colectivul bucurestean, Laurentiu Hanganu, Gabriela Omat (ambii si cu rol de coordonatori), Nicolae Mecu, Roxana Sorescu, Stancu Ilin, Marcel Duta si, mai prezent si implicat în rescrieri, Nicolae Bârna. De folcloristi se ocupa Iordan Datcu. Pe multi dintre criticii saizecisti, îndeosebi pe comparatisti si universalisti, pe unii prozatori optzecisti îi prezinta Monica Spiridon, pe altii dintre prozatorii si poetii optzecisti – Tania Radu sau Dan C. Mihailescu, dar toti trei fara suficiente actualizari, pentru ca s-au retras din echipa de lucru, cu multi ani în urma. De echinoxisti se ocupa preferential Constantin Hârlav, de clasicisti si câtiva postmodernisti – Alexandra Ciocârlie, conform afinitatilor. Mihai Cimpoi, Mihail Dolgan, Ion Ciocanu îsi prezinta basarabenii. Eroii rescrierilor si actualizarilor necesare pentru noua editie a dictionarului, autori de articole noi pentru aceasta editie sunt, din câte îmi dau seama din citirea atenta a celor doua volume, trei critici tineri, foarte înzestrati: Raluca Duna, Andrei Terian si Mihai Iovanel, autorii multor articole despre scriitorii din noile generatii, de la optzecisti încoace. Coordonatorul i-a si recompensat, pe buna dreptate, prin atribuirea unor subiecte care îi definesc ca specialisti: Andrei Terian scrie, pentru aceasta editie a dictionarului, articolul despre G. Calinescu, iar Mihai Iovanel articolul despre Mihail Sebastian.
Spectacolul de idei si interpretari al „Dictionarului Simion 2012“, agrementat si cu o iconografie adecvata, cu unele fotografii memorabile, rezulta si dintr-un extrem de interesant dialog al generatiilor de critici si istorici literari. Un reper în lexicografia filologica dedicata literaturii române, bilant de etapa dupa extensia din cele sapte volume anterioare, „Dictionarul esential Simion“ are a se depasi pe el însusi, dupa cum îsi propune, în forma unui dictionar-tezaur cât mai cuprinzator, actualizat si capabil sa satisfaca un evantai larg de exigente.

DGLR – doza concentrata

TEODORA DUMITRU

TEODORA DUMITRU
Un dictionar al autorilor si un dictionar de concepte
Nou aparutul compendiu al „Dictionarului general al literaturii române“, „Dictionarul literaturii române“ (DLR), îsi propune – dupa cum arata  în prefata coordonatorul Eugen Simion – obiective minimale: el se adreseaza elevilor, studentilor, profesorilor si, în genere, doritorilor de informatie sintetica; „un ghid de initiere“ care prezinta în forma concisa informatia din editia extinsa a „Dictionarului general al literaturii române“, I-VII (2004-2009). Nu este doar un dictionar literar, cuprinzând, ca si DGLR de altfel, o serie consistenta de concepte tinând de istoria limbii (îndeosebi a limbii literare – de unde prezenta, alaturi de scriitorii români, a traducatorilor în româneste si a literaturii în limba româna produsa în afara tarii – în procent majoritar, e vorba de autori basarabeni), precum si de folclor, de religie, memorialistica s.a. Criteriul de includere în dictionar, cel al valorii estetice, este însa concurat de altul, mai complex si mai eterogen – compendiul ca etalare a „creatorilor de limba“ – sub efectul caruia dictionarul literaturii implica, în fapt, un dictionar al culturii. Din acest punct de vedere, compendiul DLR înseamna mai mult decât administrarea unei mase de autori în limba româna „de la origini pâna azi“, caci poate un sfert din el reprezinta o consistenta cartografiere a conceptelor, institutiilor, gruparilor, asociatiilor, publicatiilor ce au însotit si au stimulat productia literara si culturala (suntem, dupa cum s-a tot remarcat, o cultura literaturocentrica, dezbaterile de idei facându-se în buna parte via critica si istoria literara), dupa cum si crearea unui metalimbaj al cercetarii literare/ culturale.
Cele doua volume ale compendiului sunt, asadar, în buna masura, o sinteza a celor sapte volume ale editiei extinse a DGLR; pe de alta parte însa, DLR include si destule materiale noi – nu doar în sensul optimizarii informatiei si bibliografiei, ci si al rescrierii/ actualizarii/ înlocuirii unora dintre articolele vechi. (Mult peste nivelul minimal al targetului de popularizare si de initiere scontat de DLR este, de pilda, articolul privind „Specificul national“, semnat de Nicolae Mecu – un material nou, substantial si complex, care nu doar initiaza, dar, în buna masura, edifica.) Daca autorilor individuali le este administrat cu mai multa rigoare numarul de pagini, la concepte compendiul nu face economie: astfel „Biblia în limba româna“ (autor Eugen Munteanu) beneficiaza de o descriere surprinzator de bogata pentru conditia unei editii concise – la concurenta cu paginile alocate unui Rebreanu, de pilda; la fel, revista „Viata Româneasca“ e mai pe larg comentata decât oricare dintre redactorii sau colaboratorii ei (cu exceptia lui Sadoveanu); idem în cazul conceptului de postmodernism – mult mai relaxat primit în pagina decât  exponentii sai.
Asadar, DLR înseamna si un index conceptual substantial (termeni de istorie literara, de sociologie a literaturii, curente, miscari, grupari literare si culturale, de teorie a literaturii, de ideologie literara, pâna la episteme geografice specifiste de tipul „balcanism“, „bizantinism“ etc.), de negasit – macar la proportiile de aici – în demersurile istoriografice si lexicografice de pâna acum (baza de raportare fiind desigur „Dictionarul scriitorilor români“ si „Dictionarul esential al scriitorilor români“, coordonate de Mircea Zaciu, Marian Papahagi si Aurel Sasu). Pâna la publicarea dictionarului de termeni literari coordonat de Mircea Martin, acest DLR concis surprinde satisfacator aspectele elementare ale metalimbajului literar românesc.
Istorie versus dictionar (esential) – optiuni metodologice
Istoria literara este un proiect individual, exprimând scara de valori a unei singure personalitati critice, în vreme ce dictionarul este un demers de echipa. Diferenta e mai mare decât pare la prima vedere. Faptul ca nu o singura ratiune filtreaza informatia, ci mai multe – chiar introduse într-un ansamblu mai putin hazardat, ca o echipa de cercetatori – influenteaza unitatea proiectului. Acesta este, împotriva a ceea ce se crede îndeobste, un argument în favoarea dictionarului: asa-zisa unitate a proiectului istoriografic emanat al unei singure personalitati este efectul unei subiectivitati mai sporite decât în cazul dictionarului,  constrâns sa dea spatiu unor subiectivitati (si competente) nu întotdeauna omogene, dar în orice caz mai putin susceptibile de mitizari si gândire finalista. Istoria literara este o naratiune care, pe un segment temporal dat, îsi propune sa gaseasca o coerenta în succesiunea productiilor literare (o coerenta de multe ori fictiva); dictionarul, în schimb, e o întreprindere ceva mai ferita de patosul si fictiunea marilor naratiuni, abordarea lui e fragmentara si „pe specialitati“ (autorii nu sunt enciclopezi, ci specialisti). Fragmentele lexicografice compun, la rigoare un întreg – literatura de un anumit tip („moderna“, „româna“, „contemporana“, „între x si y“ sau pe regiuni geografice etc.) – însa nu sunt determinate de relatia cu o teza sau cu o metoda de cercetare (i.e., de creare a naratiunii totalizatoare) – asa cum e cazul istoriei. (Istoria literara, chiar scrisa în echipa, nu ajunge la nivelul de neutralitate al unui dictionar: somitatile de pe coperta îsi impun metoda si ierarhiile, uneori chiar asocierea lor e comandata de afinitati si directii intelectuale puternice, vezi „Istoria literaturii române moderne“ a lui?. Cioculescu, T. Vianu, Vl. Streinu.) În cazul dictionarului, coerenta „naratologica“ si metodologica este, daca este, un efect mai putin cautat decât în cazul istoriei.

Istoria literara se confrunta, în alta ordine de idei, cu o mai mare presiune valorizatoare. Un demers istoriografic expune în mod necesar o ierarhie de valori, în timp ce dictionarul nu face asta în mod necesar (autorii articolelor de dictionar pot avea, fiecare în parte, ierarhia lor de valori, dar ea nu se reflecta în mod necesar în contributia lor la dictionar). Dictionarul e consultat, de predilectie, pentru informatie si situare; în istorie, pe de alta parte, se cauta în primul rând interpretare (interpretarea constituind, în fond, baza argumentativa a scarii valorice). Unicul simptom valoric ramâne, în dictionar, cel cantitativ: un autor caruia i se acorda douazeci de pagini este în mod evident mai semnificativ decât un autor catagrafiat în doua pagini, cu atât mai mult cu cât judecatile nete de situare axiologica – de tipul „cel mai bun prozator din prima jumatate a secolului/ din ultimii douazeci de ani“ etc. pot lipsi în dictionar (în compendiul DLR, de pilda, articolul despre Creanga, datorat lui Valeriu Cristea, se încheie cu o imagine simbolica anistorica si post-axiologica – Creanga e, simplu, „miticul Centaur“). În istorie, în schimb, tentatia situarii precise, a milimetriei, devine aproape o obsesie, o marca de autor, originalitatea si consistenta unei istorii tinând în buna parte de felul în care istoriograful rastoarna, converteste, redistribuie sau clasifica pe alte principii ierarhiile si conceptele antecesorilor.
Singurul procedeu de cuantificare real în dictionar ramâne, prin urmare, numarul de pagini alocate autorilor cuprinsi. Asta face – cum s-a si întâmplat, de pilda, acum câtiva ani, în cazul editiei in extenso a DGLR – ca disputele si nemultumirile sa graviteze preponderent în jurul numarului de pagini consacrate autorului X în raport cu autorul Y. Se stie însa, unii cercetatori au „boala“ analizei, altii a „sintezei“. În cazul concret al DLR, se poate lesne constata ca, în genere, vechistii sau clasicistii sunt mai „îndragostiti“ de obiectul lor decât cercetatorii specializati în literatura post-moderna, în speta, optzecista si post-optzecista (de comparat opulenta articolelor despre autorii premoderni, despre pasoptisti sau scriitorii clasici cu preponderenta austeritate a materialelor vizând scriitori si critici ai deceniilor noua si zece ale secolului trecut). Faptul ca primii, autorii îndragostiti, sunt în primul rând istorici literari sau criticii unei perioade istoricizate (saizecismul, saptezecismul), în vreme ce specialistii celor mai recente decade sunt cu predilectie recrutati dintre criticii literari ai zilei explica, în buna parte, mecanica „moravurilor“ de cercetare. Pe de alta parte, din acest punct de vedere, compendiul poate capata un aer conservator (prezenta unor Daniel Banulescu, Marius Ianus sau Caius Dobrescu atenueaza aceasta impresie, dar nu o înlatura). Oricum, într-un dictionar lucrurile nu ramân batute în cuie, listele se refac, articolele pot fi rescrise, îmbogatite etc. (de pilda, materialele semnate de Dan C. Mihailescu si Tania Radu si, în câteva cazuri, Monica Spiridon, în mare parte acoperind autori si concepte (post)optzeciste, ar trebui rescrise integral).

Pe de alta parte, într-un dictionar colectiv, din pricina lucrului în echipa, valoarea e omologata de insideri (specialisti ai unui domeniu/ într-un autor), adica în mod fragmentar si inerent circular (specializare egal omologare), ceea ce – pe dedesubtul unui criteriu general, integrator (al valorii estetice, în cazul DLR) – înseamna o delegare/ dispersare a universalismului valorii în sfere autonome. (Procedeul este cu dus si-ntors: faptul ca un autor are parte de o exegeza mai bogata, din rândurile careia se poate selecta ceea ce se considera, la momentul conceperii dictionarului, drept vârful de forma al explicarii sale critico-istorice, e o garantie a valorii acelui autor, mai plauzibila decât în cazul unui autor care nu si-a creat (înca) o traditie de cercetare. Pe de alta parte, faptul – obiectiv – ca un autor are parte de o exegeza mai bogata, stimulând, deci, cercetarea istoriografica, înseamna ca acel autor îsi produce singur o industrie de cercetare, producând, în acelasi timp, ierarhii de valori în cadrul acelei industrii. Altfel spus: nu doar cercetatorii îsi omologheaza autorii, ci si invers: în cazul compendiului DLR, se poate spune ca autorul G. Calinescu si-a selectat, prin Andrei Terian, exegetul cel mai competent la momentul de fata.)

Citirea unei istorii este, în alta ordine de idei, predeterminata de relatia cititorului cu istoriograful respectiv. Repulsia sau atractia fata de personalitatea care transcende materia literara comanda un tip afectiv de relatie autor-cititor, minata din start de circularitate: în „Istoria“ lui Calinescu e cautat, în fond, Calinescu, în „Istoria criticii…“ e cautat René Wellek – i.e. un filtru intelectual si axiologic evaluat dinainte drept sigur. Unii nu deschid, de pilda, istoria lui cutare fiindca metoda si în genere personalitatea lui critica nu le-a câstigat încrederea. Din acest punct de vedere, un dictionar colectiv este, cel putin teoretic, scutit de astfel de pretexte: oferta de competente  si autoritati e mult mai bogata, excesul de personalitate nu e încurajat, cercetatorii care fac echipa fiind constrânsi la un limbaj comun. Pe de alta parte, omologarea valorii prin insideri nu alunga cu totul viciul circularitatii nici în cazul dictionarului, însa o metoda cu totul nevicioasa nu s-a inventat pâna acum.

În plus, dictionarul e mai putin susceptibil de a oferi o imagine statica/ înghetata a literarului/ literaturii, o imagine de tip canonic („lista lui X“ sau a lui Y), si mult mai interesat de actualizarea listei si de ameliorarea materialului de la o editie la alta. Fatalmente raportata îndeobste la capacitatea unui ins de a prelucra masa de informatie, istoria are un corpus mai limitat de subiecti, obtinut cu concursul devalorizarii unor autori pentru a permite altora accesul pe lista sau un tratament privilegiat; în dictionar, în schimb, intra toti autorii relevanti literar în mod neutru, nu neaparat raportati la canonul estetic în vigoare (în cazul compendiului DLR, ramâne de stabilit daca criteriul „creatorilor de limba“ admite irelevanta lor estetica raportata la canoanele de azi, ori daca nu cumva implica în mod necesar actualitatea lor estetica, fie si ca „expresivitate involuntara“). În aceeasi ordine de idei, istoricul literar se preocupa extrem de mult ca lista de valori pe care-si pune numele sa fie cât mai putin alterabila (E. Lovinescu, de pilda, avea pretentia ca „fixeaza“ pentru eternitate scriitorii, în istoriile si „Criticele“ sale, ca un Fidias ori ca un Praxiteles), de unde si metodologia istoriilor moderne gândita cât mai aproape de spiritul nomologic al stiintei. Excesul de personalitate merge în istoriile literare, paradoxal, alaturi de pretextul cunoasterii/ redarii obiective. Dictionarul, în schimb, nu ilustreaza selectia naturala a operelor sau „necesitatea“ literaturii în viziunea istoricului X; e mai degraba o expunere în simultaneitate a unor itemi semnificând valori pe axa istoriei (asa se explica, de pilda, în DLR, coexistenta articolelor dedicate unor autori de „literatura“ ca Neagoe Basarab sau ca Nicolae Milescu-Spatarul, cu articolul despre Marius Ianus).

În fond, aceasta e diferenta majora între istorie si dictionar (esential): prima trebuie sa propuna si sa se adecveze unei metodologii/ ideologii originale („Istoria literaturii române contemporane“ – a lui Lovinescu – are la baza ideologia sincronismului, „Istoria“ lui Calinescu – teza finalista a unui proiect national etc.); metoda predilecta a dictionarului e atingerea unui prag de neutralitate acceptabil, în care subiectivitatile autorilor sa ajunga la un grad fertil de dizolvare. Altfel spus, dictionarul se consulta, istoria se citeste da capo al fine, citirea secventiala obscurizând calitatile întregului. În aceste conditii, dictionarul, si nu istoria, e mai aproape de dezideratele cercetarii actuale, trecute prin post-modernism si deconstructivism – sau macar ale relativistilor satui de marile naratiuni si de obsesiile finaliste continute în ele. Din acest punct de vedere, „Istoria“ lui Calinescu si DGLR/ DLR reflecta doua modele de cercetare tributare unor episteme diferite; jumatatea de secol care desparte istoria literara de dictionarul literar nu are pondere calitativa (respectiv, în cazul nostru, determinata de necesitatea asimilarii perioadei comuniste si de pulsiunea recuperatoare/ integratoare), ci cantitativa: dictionarul literaturii române este, astazi, determinat de inerentele administrarii unei productii literare mult mai vaste.
Mai mult decât istoria literara cu un singur autor (tributara unei metode – unei perspective unitare), dictionarul reflecta metodologia de cercetare a epocii în datele ei primare, elementare, în „mediocritatea“ ei, în sens nepeiorativ. Daca în cazul istoriilor literare, avem o baza referentiala acceptabila, la capitolul lexicografiei literare am stat, pâna deunazi, destul de prost.
Data fiind traditia prea modesta, la noi, a acestui instrument capital în sfera cunoasterii literare (macar în ipostaza de dictionar general, fiindca tipuri lexicografice particulare s-au mai întocmit) – o traditie ilustrata prin unicul precedent al „Dictionarului scriitorilor români“ si al „Dictionarului esential“ –, aparitia acestui compendiu, dupa cele sapte volume ale DGLR, este indiscutabil un succes al cercetarii literare românesti, dupa cum merita cântarit la justa proportie si efortul optimizarii primului DGLR printr-o noua editie, aflata acum în lucru.

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper