„Dictionarul literaturii romane“

Un articol de ***

Eugen Simion (coord.), Dictionarul literaturii române, vol. I (A-L) – II (M-Z), Bucuresti, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2012, 838 + 836 pag.

 

Dictionarul literar ca institutie

AL. CISTELECAN

Ideea (si mai cu seama fapta) de a scoate un concentrat de doua tomuri din cele sapte ale „Dictionarului general al literaturii române“ e, fara îndoiala, dintre cele mai inspirate si mai utile. Sub semnul utilitatii culturale, pune Eugen Simion compendiul de acum (numit „Dictionarul literaturii române“ si scos la Univers Enciclopedic Gold, Bucuresti, 2012), trimitându-l „profesorilor, studentilor, elevilor de liceu si, în genere, publicului interesat de istoria literaturii române, de valorile si formele originalitatii ei“. Nu-ncape vorba, cei numiti în primele rânduri ar trebui sa-l aiba mereu la îndemâna, fie ca „instrument de lucru“, fie – în alte cazuri – ca „ghid de initiere si educatie literara“. Cei de la urma nu-s, fireste, chiar atât de obligati; depinde doar de intensitatea curiozitatii sau pasiunii lor. Oricât de mica ar fi însa aceasta, „Dictionarului…“ îi sta bine în fiece casa (utilitatea lui culturala fiind cam de clasa frigiderului pe alt plan; e, deci, o prezenta „utilitara“ imperativa). Bunici, matusi, verisoare si alte specii darnice ar trebui sa vada în el cadoul ideal de Craciun (si de orice ocazie) pentru orice nepot sau verisor (nu mai putin pentru alti merituosi ori doar simpatici si simpatice).
Principiul de contragere, zice Eugen Simion în acelasi „Cuvânt înainte“, se bazeaza pe o reductie la „scriitorii esentiali ai literaturii române“, „la care se adauga curentele literare si conceptele care au circulat în estetica si critica literara româneasca, principalele reviste“ si „institutiile culturale“ cu impact literar. E, deci, un tablou complex, nu doar o expozitie de scriitori, cum era „Dictionarul esential al literaturii române“, coordonat de Mircea Zaciu, Maria Papahagi si Aurel Sasu (si aparut la Albatros în 2000). Deosebirea si mai accentuata se vede în generozitatea selectiei, „esentialii“ lui Eugen Simion fiind mult mai multi decât cei 332 alesi de tripleta clujeana. E drept ca, initial, „Dictionarul esential“ ar fi trebuit sa fie unul exportabil, cu si mai putini „esentiali“, dar faptul ca pâna la urma numarul lor a tot crescut releva dificultatea si delicatetea operatiilor de transare axiologica. E o problema pe care a trebuit s-o înfrunte acum – si pe care si-a asumat-o – si colectivul condus de Eugen Simion. Proportional, fata de „Dictionarul general“, vor mai fi ramas cel mult 15% (la o cântarire din ochi) din articole (deci si din scriitori). E, deci, o epurare nemiloasa, operata în virtutea „criteriului esential de selectie si de judecata“ – „cel estetic“. E un criteriu care se aplica riguros în modernitate (si mai ales în contemporaneitate), caci pentru „epocile mai vechi“ el devine mai suplu si coopereaza cu „criteriul istoric, cultural si lingvistic“. Pe drept cuvânt, caci acolo liniile care despart literaritatea de alte valori nu-s înca trasate.
Actiunea criteriului „estetic“ e întotdeauna expusa suspiciunilor; mai ales în cazul unor lucrari de lexicografie literara în care el decide. Orice dictionar poate fi sicanat pentru cel putin doua aspecte legate de aplicatia „justa“ a criteriului estetic. Mai întâi, e chestionabila selectia ca atare; apoi, discutabila devine si lungimea articolelor (a partii de „comentariu“ propriu-zis, caci partile strict informative au alt regim, în principiu non-evaluativ, desi adesea sectiunea de „referinte“ face persuasiune valorizanta). Sunt doua puncte asupra carora amatorii de mofturi gasesc întotdeauna prilej de observatii. În mod normal, observatiile facute pe seama unei asemenea lucrari ar trebui sa fie toate de natura constructiva, menite sa ajute la îndreptarea unor eventuale lipsuri sau scapari (în cazul în care, fireste, autorii si le asuma). Disputele pe „estetic“, pe evaluare sunt, însa, rareori folositoare. Totusi, voi deschide eu însumi o paranteza de asemenea nedumeriri (desi nu grave). În general, disputele acestea de frontiera valorica nu duc la nimic, întrucât si autorii dictionarului stiu cât e de incerta si problematica discriminarea între valori apropiate. Numai ca undeva tot trebuie trasa o linie, fie si cu constiinta arbitrarietatii ei; sau, mai rau, cu constiinta vinovatiei. Nu trebuie sa-i previna nimeni cât de delicata e operatia de departajare si discriminare. Cu toate astea, nu pot sa nu ma întreb, bunaoara, cum s-a putut decide ca între Octavian Soviany, Lucian Vasiliu si Cassian Maria Spiridon, pe de o parte, si – sa zicem – Ioan Moldovan, Viorel Muresan sau Dumitru Chioaru, pe partea victimelor, exista o treapta atât de vizibila încât ultimii ramân jos, iar primii urca în „Dictionar“? Cât de relevanta e distanta de valoare dintre, sa zicem, Cristian Teodorescu si Daniel Vighi? Ori cea dintre Dan C. Mihailescu si Mircea Mihaies? Sau – ca sa nu dau peste vreun suparacios – cum s-a optat pentru mine si a fost lasat afara Petru Poanta?! Nu stiu daca eu însumi as fi facut asa ceva…
Din cealalta categorie, privitoare la repartizarea în clase de spatiu-valoare: Nicolae Manolescu si Dumitru Micu sunt chiar la egalitate? Mircea Martin si Dan Manuca au aceeasi importanta/ relevanta? Desigur, as putea lungi aceasta lista de nedumeriri, dar nu vad cui i-ar folosi. Pe de alta parte, cum însusi coordonatorul se plânge, autorii de articole nu se tin întotdeauna de standarde, asa încât vina nu e poate una de concept, ci doar una de executie. Cum ziceam însa, astfel de observatii sunt doar gratuitati, un fel de a-ti inventa de lucru. Altminteri, „Dictionarul“ se straduieste sa nu faca nici gafe, nici nedreptati. Numai ca în materia sensibila a claselor de valoare gramajul fin e întotdeauna o decizie cam subiectiva.
În loc sa pierd vremea cu asemenea pricini desarte, as prefera sa insist asupra unor aspecte – nu foarte importante nici ele, dar nici cu totul lipsite de relevanta – de care autorii ar putea tine, eventual, seama. De pilda, în bibliografia operei – sectiunea „Scrieri“ (conform, de altminteri, cu practica acceptata si consacrata), nu sunt mentionate editurile în care au aparut scrierile respective. Nu-i un capat de tara, dar daca „Dictionarul“ tot a ajuns unde a ajuns (si unde nu e de asteptat sa mai ajunga vreo alta lucrare), nu vad de ce n-ar face si acest serviciu informativ. Am putea avea astfel, implicit, si un „documentar“ despre activitatea editurilor, ca sa nu mai spun ca am avea unul chiar si despre existenta ca atare a unor edituri. Ar fi, asadar, un tablou inclus al vietii editoriale si s-ar vedea clar relevanta unor edituri (institutii literare decisive, nu?).
Nu tocmai lipsita de importanta ar fi introducerea unei exigente mai ferme – respectata de toata lumea – în privinta consemnarii reeditarilor. Unii autori de articole consemneaza reeditarile, altii, nu, dar nu e niciodata sigur ca sunt consemnate toate. Reeditarile sunt un indiciu de actualitate si de vitalitate a operelor si, ca atare, vorbesc implicit despre valoarea operelor respective (fie ea, în unele cazuri, si doar valoare didactica). Poate ca si mai relevanta ar fi consemnarea traducerilor aparute, indice macar al eforturilor literaturii noastre de afirmare internationala. Aici regulamentul interior al „Dictionarului“ s-ar cuveni sa fie mai ferm. Caci altminteri, avem tot felul de situatii… cam incongruente. Traducerile din Arghezi, bunaoara, sunt pomenite în „Dictionarul general“, dar nu mai sunt nici macar amintite în compendiu.    La Caragiale, sunt pomenite doar traducerile facute acasa, de editurile noastre; la Rebreanu nici nu se pomeneste de traduceri. Cartarescu e „tradus în câteva limbi“, dar abia daca se pomeneste o traducere. La Creanga e notata doar editia „Calinescu“, cuprinzând si traducerile de pâna atunci; la Eminescu, nici macar una. Ale lui Baconsky figureaza în bibliografie, ca si ale lui Daniel Banulescu. Petru Cimpoesu sau Gabriela Adamesteanu nu par sa aiba traduceri. Avantajati în acest punct sunt autorii cu biografii macar secvential „occidentale“, ale caror traduceri sunt consemnate (cazuri de tipul lui Ilie Constantin, Horia Badescu, Petru Dumitriu, Norman Manea, Matei Visniec etc.); sau autorii care au publicat în Occident, fie în prima aparitie (Ovid Densusianu), fie în traducere (Mihail Dragomirescu). Se vede, însa, ca nu exista o „regula“ (când ma gândesc însa la posibilitatea de a documenta riguros acest aspect îmi vine sa retrag imediat sugestia).
Poate ca nu tine chiar de literatura, dar având în vedere impactul filmului nu cred c-ar strica o sectiune de „filmografie“, un „documentar“ – anexa la bibliografie – despre ecranizarile realizate pe baza unor opere literare. La urma urmelor, si filmul e, cât de cât, un test (nu doar o interpretare) al viabilitatii operei.
Cam în aceeasi idee, n-ar strica nici (macar) pomenirea unor replici/ rescrieri ale unor opere, si ele proba de actualitate si vitalitate (cum ar fi, bunaoara, cele trei „rescrieri“ actuale ale „Tiganiadei“).
Sugestiile acestea sunt cam excesive, de nu de-a binelea utopice, dar au o baza sigura de bun-simt: „Dictionarul“ a ajuns atât de departe încât nu i-ar mai trebui mult efort sa le satisfaca, oricât ar parea ele de exotice si colaterale. Iar alt proiect care sa razbata pâna aici m-as îndoi ca va prinde viata. Experienta noastra culturala ne arata destul de clar ca un proiect lasat undeva, la un pas de capat, sa zicem, acolo ramâne.
În fine, câteva observatii de prisos (întrucât sunt convins ca autorii „Dictionarului“ le-au facut singuri). Eugen Simion anunta o noua editie a „Dictionarului general“, una care vine cu documentarea pâna în 2012. Vor fi, deci, cartografiate nume noi, care abia au intrat în literatura: vom avea un fel de dictionar la zi. Tot atât de importanta ar fi însa si o completare „înapoi“, cu recuperarea numelor pierdute cu prilejul primei editii. Fireste ca e vorba de scriitori marunti, caci tocmai d-aia au si fost uitati. Dar între timp s-au realizat, mai peste tot, dictionare locale, „judetene“, care pot fi o baza de recuperare si a acestor bieti uitati. Ar fi pacat ca scrupulul „estetic“ sa nu îngaduie „Dictionarului“ sa cuprinda pe toata lumea, pornind de la definitia cea mai sigura a scriitorului: scriitor e cel care scrie. În „Cuvântul înainte“ de la editia mare a „Dictionarului“, Eugen Simion a încercat sa transeze aceasta problema „a scriitorilor modesti (si chiar mai mult decât atât)“. Unii, zice el, au scris prea mult si ar fi primejdie ca „Dictionarul“ sa omagieze, implicit, prin bibliografie, „uzinele metalurgice“ de versuri. Solutia luata în calcul (dar nu cea aleasa) a fost aceea a selectiei câtorva titluri din uriasa masa. Nu cred ca, lexicografic vorbind, ar fi fost o solutie corecta. Sectiunile de bibliografie nu sunt argumente pentru valoare, ci stricte documentare. Iar daca-s „documentare“, de ce n-ar fi corecte si complete?! Nu asa se poate opri avalansa maculaturii. Si înca: nu exista destula maculatura consemnata în „Dictionar“ si fara aceasta discriminare?! Alti amarâti uitati au scris însa destul de putin (multi abia câte-o carte). Poate ca proiectul dictionarului general n-a fost unul al unui dictionar exhaustiv, dar nu mai e mult pâna acolo. Ar mai fi doar un mic pas.
Greutatile coordonarii unei armate mari si eterogene au fost prezentate cu umor (dar si cu oarece iritare) de Eugen Simion. Cred, de altfel, ca i-a fost mai greu lui Eugen Simion sa-si coordoneze echipa decât lui N. Manolescu sa-si scrie singur „Istoria“ (ca sa pun în oarece paralela cele mai importante constructii literar-exegetice din postcomunism). Nu toti colaboratorii au înteles ca un dictionar pretinde un fel de neutralizare a personalitatii – ori macar a partii sale mai accentuate. Nu toti si-au facut treaba cu scrupul (sunt destule articole în care e transparent faptul ca autorul lor va fi citit cel mult sumarul cartilor), nu toti au reusit sa gaseasca o solutie de echilibrare a cartilor care ar fi trebuit comentate (la Gheorghe Craciun, de pilda, prin eseistica se trece în viteza, iar o carte decisiva, nu doar pentru autor, cum e „Aisbergul poeziei moderne“ e abia pomenita la bibliografie; la Stefan Borbely, din opt carti pomenite, sunt comentate doua; etc., etc.). Destui dintre ei se informeaza, pentru referintele critice, doar din câteva reviste preferate sau la îndemâna, lasând pe dinafara numere întregi dedicate de alte reviste unor autori. Dar astea sunt, cu siguranta, boli – sau merite – care nu se vindeca (desi se vede efortul de a le vindeca: sunt câteva articole refacute, chiar rescrise, unde documentarea si tratarea sunt mai largi decât în editia mare). Eugen Simion le va fi cunoscând mai bine decât oricine, chiar de nu va fi având leac pentru ele. Important e ca a dus la capat (chiar daca, deocamdata, un capat provizoriu) cel mai ofensiv proiect cultural; si cel mai de anvergura. „Dictionarul“ ar trebui, de fapt, sa aiba/ sa fie o institutie permanenta. Un – sa zicem – Institut al dictionarului literaturii. E poate ceea ce Eugen Simion ar trebui sa faca dupa realizarea editiei anuntate.

 

Nucleul valoric al unui proiect major

Paul CERNAT

Aparitia, în urma cu sapte-opt ani, a primelor volume din „Dictionarul General al Literaturii Române“ ar fi trebuit sa fie întâmpinata ca un eveniment. Nu s-a întâmplat asa, iar motivele se cunosc (chiar daca nu se prea recunosc). Pe de o parte, au fost demisiile unor colaboratori mai mult sau mai putin notorii, care au acuzat cenzurarea unor pasaje polemic-politice din diverse articole ale lor despre autori „colaborationisti“ sau „rezistenti“ sub totalitarism. Pe de alta parte, a existat suspiciunea de partizanat pro domo la adresa coordonatorilor dictionarului, ostili „fortelor reformiste“ si denuntati, în consecinta, drept adepti ai unui conservatorism prafuit dornic sa se canonizeze si pe aceasta cale academica. Am asistat astfel la resaparea ideologica a tuturor conflictelor literar-culturale din anii ’90. Primeia în ordine cronologica – revizionismul est-etic anticomunist, girat de tandemul Monica Lovinescu-Virgil Ierunca – i s-a alaturat, dupa 2000, un nou revizionism, focalizat pe angajamentele de extrema dreapta ale unor scriitori (si ele suspectate de a fi fost trecute, vinovat, sub tacere). Si, pour la bonne bouche, celor doua li s-a adaugat un al treilea: revizionismul literar postmodern al noilor generatii „reformatoare“, care au stiut sa traga consecintele teoretice din pozitiile mai sus-mentionate. Cum era de asteptat, principalul responsabil a fost declarat, direct sau voalat, coordonatorul „Dictionarului“, criticul Eugen Simion, caruia i-a fost din nou acuzat apolitismul (bun, în opinia acuzatorilor, pentru justificarea colaborationismelor totalitare ale scriitorilor din generatiile mai vechi) si i-a fost imputat conservatorismul estetic favorabil nationalismului, „pasunismului“ basarabean sau academismului ostil avangardei si experimentalismului. În asemenea conditii, DGLR avea sa fie taxat (aiuritor) drept „proiect totalitar/megaloman“, „mamut energofag“, „Casa a Poporului“ s.a.m.d. Se impunea, asadar, grabnica si drastica lui revizuire, spre a se face, nu-i asa, dreptate unei literaturi române lovite în dimensiunea ei novatoare, emancipata, sincrona… Recitesc inclusiv cele scrise de mine despre primul volum al „Dictionarului…“ si constat alaturi de unele observatii juste, sechele ale acestei optici deformante, promovate de o foarte influenta zona a lumii noastre literare. N-o fac cu placere, caci nu doar idiosincraziile primite de-a gata sunt de vina, ci si insuficienta rezistenta critica în fata lor.
Au existat, totusi, si pozitii general-favorabile, care, apreciind la cote înalte valoarea ansamblului, au stiut sa sanctioneze „constructiv“ neajunsurile proiectului, cu argumente nepartizane; ma gândesc în primul rând la articolele unor Mircea Anghelescu sau Ion Simut, dar nu numai. Dupa cum au existat si rezerve de principiu care nu tineau de vreun partizanat ideologic sau generationist: au fost sanctionate, bunaoara, subiectivismul exagerat al unor articole, discrepantele valorice, unele carente de documentare, omisiuni nejustificate sau riscurile transformarii dictionarului într-o istorie colectiva a literaturii române de la origini pâna în prezent. Riscuri sau avantaje? Aceasta-i întrebarea.
Privind înapoi în perspectiva, evaluarea nou-aparutului compendiu s-ar putea dovedi un bun prilej de clarificare a proiectului pe care-l încununeaza. Mai întâi, trebuie spus ca acuzele privind maximalismul proiectului au fost, eufemistic vorbind, aberante. Oricine a iesit cât de cât prin lume si a vazut cum arata bibliotecile universitare din „tarile civilizate“, stie ca instrumentele de lucru colective (dictionare, enciclopedii, istorii) abunda în toate domeniile; ele pot ajunge la zeci de volume, cu zeci sau sute de mii de pagini. A le acuza de gigantism energofag este cel putin neinteligent; ar trebui oare înlocuite cu brosuri sau dictionare poche? O cultura (literatura) care nu-si permite cât mai multe si mai diverse astfel de întreprinderi este, iremediabil, o cultura (literatura) minora, provinciala, care nu are dreptul moral sa-si clameze lipsa de importanta pe harta lumii. Dar literatul român (onoare exceptiilor!) nu prea e obisnuit sa lucreze în echipa, sa puna osul, sa-si reprime exhibitionismul vedetist si comoditatea cu parapon… Modelul plângerii de mila, al abandonului defetist e mult mai raspândit decât cel al ambitiei constructive, al proiectelor majore, unde micile vanitati personale sunt sacrificate în vederea depasirii blestemului manolic al „zidului parasit si neispravit“. Prea adesea, interesul personal primeaza la noi în fata interesului national (scuzati vorba mare!) pe care-l asuma, implicit, cei realmente dispusi sa se investeasca în proiecte colective de anvergura. E drept: nu prea sunt fonduri disponibile, dar acesta nu-i un motiv de bagatelizare a problemei în sine. În fapt, DGLR, „Cronologia vietii literare românesti“, „Dictionarul literaturii române de la origini pâna la 1900“, „Bibliografia relatiilor literaturii române cu literaturile straine în periodice“ si altele asemenea (fara a mai vorbi de editiile critice) constituie elemente de infrastructura literara echivalente autostrazilor, cailor ferate sau podurilor. În absenta lor, o literatura de publicisti vocali, interpreti isteti si scholars specializati e o „suprastructura“ fara „baza“. Daca asta înseamna nationalism/ conservatorism academic revolut, atunci eu unul îl consider imperios necesar.
Ramâne discutia despre criteriile de selectie valorica, etern disputabile. Sigur ca în privinta scriitorilor contemporani niciodata nu vei putea gasi un consens, iar cutare tabere vor fi mereu nemultumite pentru ca anumiti optzecisti, sa zicem, stau mai prost decât anumiti saizecisti (sau altcumva), ergo „Dictionarul“ nu le reprezinta punctul de vedere asupra literaturii. E destul sa spun ca ar fi nerezonabil sa pretinzi din partea unui dictionar academic, centrat, prin excelenta, asupra valorilor clasice sau cu grad sporit de consacrare, sa se dedea la experimente avangardiste si la sporturi extreme revizioniste. Asa ceva nu se întâmpla, dupa stiinta mea, pe nicaieri.
Fara a intra în detalii tehnice, constat ca aceste doua noi – si esentiale – volume ale DGLR nu reiau, pe sistem copy-paste, aproximativ 2.000 de articole din cele sapte volume preexistente. Multe au fost substantial rescrise, aduse la zi nu numai din punct de vedere al evolutiei receptarii critice (am urmarit, între altele, intrarile despre Eminescu, Caragiale, Creanga, Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, Bacovia, Bogza s.a. si am constatat interventii majore). Selectia, ca orice selectie, poate fi discutata, mai ales acolo unde valorile nu sunt înca suficient sedimentate (perioada postbelica). Oricum am privi însa lucrurile, nu avem de-a face cu nedreptati majore, ci cu o selectie canonica exigenta, decenta si echilibrata, care ofera o imagine coerenta si reprezentativa asupra culturii române atât pentru uz didactic intern cât si pentru exterior. Inevitabil, un asemenea instrument de lucru are o structura deschisa, procesuala, obligata sa se up-dateze din mers, dar e fatalmente mai stabila decât o istorie literara de autor sau chiar decât o istorie literara colectiva, asumata ca atare. M-as opri deocamdata asupra identitatii de proiect. Sa-i spunem „compendiu“? Termenul s-ar potrivi mai degraba în cazul marilor istorii literare (la noi, E. Lovinescu, în 1937, sau G. Calinescu, în 1945, sunt exemplele cele mai proeminente). Sa-i spunem „dictionar general esential“? Avem, aici, precedentul dictionarului esential clujean al scriitorilor români. Ceea ce ne readuce la întrebarea: dictionar general sau istorie colectiva mascata a literaturii române? Raspunsul cel mai la îndemâna (si probabil cel corect) ar fi, cred, si-si. Caci, în formula si cu rigorile unui dictionar – fapt care nu exclude amprenta eseistica personala din articolele colaboratorilor cooptati – avem mixate articole despre autori, reviste, curente, concepte. Iar un compendiu sau un dictionar esential presupune, prin excelenta, un grad de selectivitate sporit. Putem deduce aceasta dubla calitate si din ambivalenta evaluarii lui E. Simion, care insistã asupra relevantei generale a valorii estetice din acest, cum s-a spus, instrument de lucru cu valoare de ghid literar. Îmi vine în minte „Istoria critica a literaturii române“, unde N. Manolescu împartea scriitorii în autori demni de includerea în capitole monografice si „autori de dictionar“, ultimii – inferiori valoric celor dintâi – fiind lasati, adica, pe seama dictionarelor. O atare împartire indica superioritatea de statut a criticii axiologizante fata de istoriografia literara propriu-zisa. Prima – întelegem – are a se ocupa de selectarea elitei literare menite sa supravietuiasca uitarii pe o Arca a lui Noe, în timp ce a doua are a se ocupa de rafturile considerate inferioare artistic, cu importanta preponderent socio-culturala, documentara… E însa cu adevarat profitabila o asemenea dihotomie exclusivista, suprapusa celei între „individual“ si „colectiv“? Nu stiu daca, în timp ce facea astfel de compartimentari, autorul „Istoriei critice…“ va fi avut în minte ca pe o „concurenta“ DGLR-ul, unde totusi coeficientul de subiectivitate critica nu lipseste, dupa cum nu lipseste nici ierarhia, nici rolul determinant al personalitatii critice (coordonatorul; nu singur însa, ci secundat de o echipa de experti). Un lucru e sigur: „esentializarea“ de fata nu are de-a face cu discriminarea manolesciana (care privilegiaza exclusiv lista personala de elita), desi se bazeaza ea însasi un dublu filtru valoric. Am avea, astfel, o ierarhizare în trepte, una cu baza maxima de selectie (cele sapte volume ale DGLR) si o alta cu baza sensibil restrânsa catre etajele superioare ale piramidei canonice (compendiul de fata). În plus, mixarea intrarilor despre autori cu intrari despre reviste, grupari si concepte literare îmbogateste vadit „peisajul“ printr-o infuzie suplimentara de istoriografie, inclusiv conceptuala.
E vorba, prin urmare, de varianta selectiva a unui proiect optimizat, revizuit si adus la zi ca informatie, rezultat al unui travaliu profesionist de echipa (ceea ce implica, evident, o suma de subiectivitati obiectivate). Ca decupaj canonic, este foarte greu atacabil. Selectia e, repet, pertinenta, cu echilibrari credibile între ponderile articolelor în functie de valoarea si importanta autorilor/ gruparilor, iar denivelarile calitative între articole nu coboara sub un nivel rezonabil. Se prea poate ca acest demers lexicografic-eveniment sa fie nu doar cea mai impozanta, ci si cea mai importanta aparitie editoriala din acest an în materie de istorie literara.

 

Convingeri academice

GEORGE  NEAGOE

Ma aflu într-o postura incomoda. În primul rând, pentru ca scriu despre o lucrare vasta, impozanta prin capacitate de efort, documentare, sinteza si revizie a materialului publicat în „Dictionarul General al Literaturii Române“ (DGLR). Cei doi prunci dolofani, denumiti „Dictionarul literaturii române“ (în continuare DLR, cerându-le scuze lingvistilor ca plagiez sigla „Dictionarului limbii române“) au marimea celor mai voluminoase volume ale proiectului încheiat în 2009 (C-D si S-T). În al doilea rând, pentru ca ma raportez, printre altele, la munca efectuata de colegi din cadrul Institutului de Istorie si Teorie Literara
„G. Calinescu“. Dar nu as fi prezentat un raport comprehensiv, daca nu as fi avut unele observatii care sa perfectioneze versiunea urmatoare a DGLR-ului. În al treilea rând, din cele expuse anterior, echidistanta subsemnatului poate fi chestionata. Nici nu pretind ca as fi obiectiv, decât în masura în care as identifica niste criterii de sprijinire a judecatilor. În al patrulea rând, mi s-ar imputa ca sunt (înca!) prea tânar si ca am compus doar un panegiric, semnat din oportunism.
Ca DLR se bucura de laude necircumspecte si necircumstantiale reiese din faptul ca nu asistam doar la condensarea arhivei din DGLR. Au fost completate, corectate, înlocuite sau introduse articole. Din ultima categorie, remarc în special studiile ample despre „Cartile populare“ si „Specificul national“ sau noua contributie despre G. Calinescu.  Asadar, operatiunile au pregatit îmbunatatirea acestui instrument de lucru, fundamental si incomod, necesar, dar ocolit, ilustrând parca „arderea etapelor“ despre care vorbea Paul Cornea în legatura cu (post)pasoptistii. Totusi, impresia nu are acoperire. DGLR a aparut când spiritul critic si istorist si-au potolit derapajele nationaliste si marxiste. Un DGLR în perioada când Lovinescu milita pentru europeism ar fi fost acaparat de (neo)samanatoristi si de simpatizanti ai extremei drepte, întrucât criticul sburatorist nu s-a numarat printre membrii Academiei. Un DGLR în vremea realismului socialist ar fi adus a „livre de poche“ (colectia a început în 1953), din pricina epurarilor scriitoricesti. Un DGLR în anii ’70-’80 ne-ar fi pus în fata unui asediu protocronist, în care cel mai obscur copist sau cel mai cuminte versificator ar fi anticipat tendinte mondiale. Asa ca, repet, anii postcomunisti s-au dovedit prolifici pentru cercetarea literara. Dispunem de o sursa inevitabila, demna de încredere, exhaustiva, cu rare si minuscule erori informationale. Asadar, DLR, ca si DGLR, acapareaza locul întâi în categoria operelor fundamentale pentru institutionalizarea literaturii române. As pune un bemol totusi. Am senzatia ca demersul tinde sa apere cultura nationala. As prefera termenul de „patrimoniu“, anulând, totodata, alipirea oricarui adjectiv. În afara de filologi (în sens larg), nimeni nu va avea curiozitatea sa rasfoiasca tomurile. S-ar impune o campanie de promovare, prin trimiterea DLR la toate centrele universitare din tara. Putini studenti ai Facultatii de Litere din Bucuresti cunosc DGLR, desi el se afla în sala de lectura. Cu atât mai putin au auzit de DLR.
Înainte de toate, voi trece în revista câteva trasaturi de structura ale dictionarului academic. Din pacate, recenziile referitoare la DGLR (despre un dictionar se scriu fie recenzii, fie studii, niciodata cronici!) nu le-au inventariat, insistând asupra dezacordului cu situarea unora dintre autori în canon. Era necesara o întelegere a scheletului de organizare. Cu totii avem preferinte si antipatii, dar putini detecteaza mecanismele de baza. Ca atare, articolele au în vizor, alaturi de curente, orientari, reviste, cenacluri, grupari, „ceea ce am putea numi scriitori esentiali ss.m.t ai literaturii române, de la începuturi pâna azi“ (Eugen Simion „Cuvânt înainte“, p. VII). Pastrând limita cronologica impusa de DGLR, nu au intrat autorii care au debutat dupa anul 2003 (inclusiv), precum Filip Florian, sau cei considerati înca nereprezentativi, desi au publicat pâna în 2003. Astfel, generatia douamiista nu îsi afla loc. Cu siguranta, lucrurile se vor schimba în forma amplificata a DGLR. Nota de uniformitate o dau citatele critice asezate la finalul articolului, urmate de sectiunea „Scrieri“ (în care sunt incluse si traducerile realizate) si de „Reperele bibliografice“, abreviate, ultimele doua aranjate în ordine cronologica. Spre deosebire de DGLR, numele responsabililor cu redactarea apar întregi, nu cu initiale, decizie demna pentru o echipa de profesionisti. Contributorii nu se confunda cu niste furnicute harnice. Ei raspund pentru alcatuirea textelor. Nu intra în categoria compilatorilor. Au datoria de a descrie cât mai precis operele, împrospatând, pe cât posibil, opiniile cliseizate. Termenul în aldine poate atrage, simultan, si aprecieri, si contestari. Pe de o parte, absenta verdictelor înlatura umorile si pastreaza o distanta protectoare, utila autorilor de monografii, care vor avea ocazia sa separe faptele expuse si sa le ofere explicatii. Pe de alta, ocolirea polemicilor insinueaza ideea pregatirii inconsistente a cercetatorilor. Numai ca o situare corecta sub aspectul tematicilor, al procedeelor, al schimbarilor de registru, al originalitatii conduce la evaluari canonice. De pilda, asa se reconfigureaza peisajul liricii interbelice. Geo Bogza si Emil Botta sunt repozitionati imediat sub Arghezi, în vreme ce Lucian Blaga, desi ocupa un spatiu mai larg decât ceilalti, se pierde prin raftul al treilea. Aceeasi observatie se întrezareste în poezia postbelica. Leonid Dimov si Stefan Aug. Doinas îl concureaza pe Nichita Stanescu. Iar Cristian Popescu îsi devoaleaza înclinatiile genialoid. Incertitudinea clasificarii se pastreaza în legatura cu
M. Ivanescu. Proza stârneste nedumeriri. Numarul de pagini indica etajul. Dintre contemporani (contemporani cel mult cu generatia saizecista), Marin Preda ocupa spatiul cel mai amplu (vol. II, p. 339-352). Problema ar fi ca, dupa factorul cantitativ, toti potentialii rivali sunt marginalizati. Dintre defuncti – Stefan Banulescu (mai ales el), Sorin Titel, Radu Petrescu sau Mircea Horia Simionescu. Dintre cei activi – Nicolae Breban sau Augustin Buzura. Disparitati cantitative rezulta si din modificarea, de-a lungul secolelor, a notiunii de scriitori. Întemeietori ai literaturii în sens modern, ca Asachi, dar lipsiti de vocatie, primesc un spatiu prea generos. Sau autori importanti cândva pentru canonul didactic, precum George Cosbuc, îl întrec pe Mircea Cartarescu. De fapt, cu exceptia lui Mircea Nedelciu, toti optzecistii pierd competitia („continua“) cu saizecistii.     Sa-mi fie cu iertare ca îndraznesc prea multe, însa macar Cartarescu si Alexandru Musina se afla în linia întâi a poeziei postbelice, evidenta care nu reiese.
În chestiunea citatelor definitorii pentru exegeza, impresiile mele se tulbura. Daca unii scriitori primesc paragrafele care îi îndreptatesc si le scot în relief atuurile, altii se vad defavorizati tocmai prin ascunderea afirmatiilor de maxima acuitate. De pilda, la Bacovia, M. Blecher, G. Calinescu sau Hortensia Papadat-Bengescu nu întâlnim analizele lui Nicolae Manolescu; la Blaga, nimic din mentiunile lui Eugen Simion; la Ion Barbu, nimic din ce a sustinut Ov. S. Crohmalniceanu; la Nichita Stanescu, nimic din punctele de vedere exprimate de Matei Calinescu; la Radu Petrescu, nimic din studiile lui Ion Bogdan Lefter. Trecând acum la bibliografia impunatoare, exagerata prin amanunte, nu ar strica daca s-ar curata izvoarele nerelevante. Nu oricine a scris o cronica, o notita sau un capitolas merita sa fie amintit într-o opera de anvergura, care orienteaza activitatea altor cercetatori. Se impune o discernere a titlurilor. Cele auxiliare risca sa ajunga tesut adipos, care va sufoca musculatura. Daca mi s-ar cere parerea, as elimina din „Scrieri“ si din „Repere bibliografice“ toate editiile de popularizare, aparute în colectia B.P.T. sau „Biblioteca scolarului“, incluzând totusi prima reeditare dupa 1948 a celor suprimati la un moment dat sau manipulati de interesele regimului (Eminescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Arghezi, Blaga, Ion Barbu, Rebreanu, Mateiu Caragiale, Eliade, Eugen Ionescu etc.).
Îmi permit sa atrag atentia asupra inconsecventelor din prescurtarea bibliografiei critice. De obicei, este preferat primul cuvânt al titlului. Însa, chiar la acelasi autor, întâlnim abateri de la principiul precedent. De exemplu, cartile lui Mircea Anghelescu („Lectura operei“, „Scriitori si curente“, „Textul si realitatea“, „Preromantismul românesc“) figureaza ca „Lectura“, „Scriitori“, „Textul“ si „Preromant. rom.“ (!). Un calcul elementar demonstreaza ca „Preromantismul“ ar fi ocupat tot atâtea semne ca si forma aleasa de îngrijitori. Exista si alte inconstante. Daca „Lampa lui Diogene“ (1970, Stefan Aug. Doinas) primeste indicativul „Diogene“, „Lampa lui Aladin“ (1971, I. Negoitescu; intertextul transpare) pastreaza cea dintâi vocabula. O abreviere care deranjeaza si îngreuneaza priveste istoriografia literara: Iorga („Ist. lit.“, „Ist. lit. cont.“, „Ist. lit. relig.“, „Ist. lit. XVIII“, „Ist. lit. XIX“), G. Calinescu („Ist. lit.“), Cioculescu – Vianu – Streinu („Ist. lit.“), Lovinescu („Ist. lit. rom. cont.“) sau tratatul academic („Ist. lit.“, vol. I-III). Cred ca, în majoritatea cazurilor, sigla „Istoria“ ar fi fost suficienta.
Dificultati în depasirea alcatuirii unor simple rezumate întâlnim în secventele biografice. Acolo, prezentarile acumuleaza detalii nesemnificative. Rezulta abateri de la cursul unei fise concludente Un dictionar pastreaza numele si actiunile. Refuza detalierea relatiilor de rudenie. Exclude povestile întemeietoare. Ne confruntam cu doua situatii distincte, dar la fel de nespecifice, provenite din istoriografia pozitivista franceza. Una se suprapune cu metoda narativa realista, care introduce personaje si pasaje secundare: „Este fiul lui Nicolae Theodorescu (initial Nicolae Tudor Cojocaru, nascut la 7 ianuarie 1859, la Craiova). Bunicul pe linie paterna, Tudor Cojocaru, Tudor Cojocaru, se tragea din Târgu Carbunesti si se stabilise la Craiova, luându-si mai târziu patronimicul Carbunescu. Dupa disparitia tatalui, Nae Theodorescu se muta la Bucuresti, în suburbia Cismelei (Soselei Kiseleff), ca ucenic cofetar, apoi va deveni «comersant» cu firma proprie. A., luând numele bunicului, îsi va revendica mereu ascendenta olteneasca (gorjeana) si va lauda mereu spiritul pandur în scrierile sale“ („ARGHEZI, Tudor“, vol. I, p. 63). Cealalta este aducerea în discutie a provenientei dintr-un mediu propice educarii literare/ filozofice sau, dimpotriva, asumarea vocatiei, în ciuda contextului genetic: „Fiu al lui Lazar Blecher, fabricant de portelanuri si ceramica“ („BLECHER, M.saxt“, vol. I, p. 195); „Este fiul Aureliei Dinescu (n. Badea) si a lui Stefan Dinescu, muncitori“ („DINESCU, Mircea“, vol. I, p. 480); „Parintii sai, Floria (n. Laza) si Augustin Popa, erau tarani“ („DOINAS, Stefan Aug.sustint“, vol. I, p. 490); „Este fiul filologului Ioan Maiorescu, înrudindu-se dupa tata cu Petru Maior si cu Timotei Cipariu, iar dupa mama, Maria (n. Popasu), cu episcopul Ioan Popasu“ („MAIORESCU, Titu“, vol. II, p. 8.); „Este fiul Olgutei Panta si a lui Aurel Panta, profesori“ („PANTA, Iustin“, vol. II, p. 204). Exista si cazul când strategiile se îmbina, rezultând microarticole despre rudele celor în cauza. Nevoia de concentrare duce la compuneri alerte, însa iesite din schemele prestabilite ale dictionarului. Sigur, avem datoria de a întelege atractia umana catre povestire. Mintea reactioneaza epic. Dar rigorile lucrarii presupun eliminarea stilului eseistic si a acumularii de fapte din zone eterogene: „A. este primul dintre cei patru copii ai Elenei Asachi (n. Ardeleanu) si ai preotului Lazar (Leon) Asachi, familia având, se pare, o ascendenta transilvaneana. Tatal a desfasurat o bogata cariera ecleziastica, împletita cu misiuni culturale si politice, la Herta, apoi în tinutul Hotinului, la Lvov si, dupa 1803, la Iasi, unde în 1820 ajunge arhimandrit, în urma serviciilor aduse mitropolitului Veniamin Costache. Cleric iluminist, Lazar Asachi îmbogateste literatura româna cu primele transpuneri din preromanticii Young si Bernardin de Saint-Pierre“ („ASACHI, Gheorghe“, vol. I, p. 79).  S-au perpetuat si greseli de logica, doar din mentinerea unor pasaje irelevante despre prezenta/ absenta educatiei instutionalizate: „Mama, Ana (n. Moga), tot dintr-o familie preoteasca, de origine aromâna, compensa putina instructie scolara cu bogate cunostinte folclorice“ („BLAGA, Lucian“, vol. I, p. 183). Eresurile si vorbele din batrâni nu prea suplinesc stiinta de carte.
Pierderea firului conducator în unele articole de dictionar provine din neglijarea incompatibilitatii între portretistica si istoria literara rece, ponderata, neînclinata spre anecdote, sosuri si cancanuri. Din pacate, cea mai frecventa abatere de la sobrietate se concretizeaza în intruziunile în viata amoroasa. Comentariile se complac în voyeurism. Nu formularile în sine deranjeaza, ci bruierea ritmului predefinit. Placerea relatarii câstiga disputa cu înregistrarea neutra a unor evidente dependente de registre publice  (scoli absolvite, functii detinute, publicatii fondate, participari la cenacluri, debut în presa, premii obtinute, mariaje, condamnari la închisoare). Nimic nu necesita suplimente narative, întrucât melanjul de retorici si de atitudini subrezeste autoritatea: „Evolueaza «ca un vultur» în domeniul cuceririlor erotice si le inventariaza apoi scrupulos, nu usor (din cauza numarului lor), dar cu o vizibila satisfactie, în scrisorile catre bunul sau prieten, seriosul si cumintele Tudor Vianu. De dragul acestuia se muta la Göttingen la Tübingen, si aici o întâlneste pe Gerda Hossenfelder. Donjuanul balcanic o cere imediat în casatorie, astfel ca rasa teutona va fi transplantata pe solul românesc: mai întâi la Giurgiu si apoi la Bucuresti, unde freneticul B. este profesor suplinitor de matematica“ („BARBU, Ion“, p. 125). Caracteristice pentru stilul unui dictionar ramân concizia si neutralitatea. Enumerarea activitatii unui scriitor din perioada comunista (posturi de conducere, teme ideologice si premii tendentioase) semnaleaza suficient gradul de compromitere. Din aceasta perspectiva, modalitatea propusa pentru înregistrarea lui Ion Brad devine concludenta: „B. s-a afirmat initial ca poet înscris în noua linie ideologica, versificând, dupa tipicul «baladelor» din anii ’50, teme curente ale epocii. Balada «Cincisutistul» (Premiul revistei «Almanahul literar») este relevanta în acest sens. Spre anii ’60, limbajul poemelor devine mai sobru si tematica se diversifica, ajungând cu timpul sa contrabalanseze temele-standard ale «angajarii» în actualitate, asa încât ceea ce e mai valoros într-un volum precum «Cu timpul meu» (1958; Premiul «G. Cosbuc» al Academiei RPR) consta, paradoxal, în evocari ale trecutului (satului copilariei, strabunii, propria adolescenta)“ (vol. I, p. 222). As adauga doar ca, initial, textul recompensat cu 20.000 de lei de manualul clujean, la concursul „Azi tara ta e casa ta“ (1950), se numea „Cântec despre Gabor cincisutistul“ („Cincisutistul“ fiind volumul tiparit în 1952). Distinctia a fost obtinuta, ex aequo, de „Poemul electrificarii“ (Stefan Aug. Doinas alias Ion Motoarca). Si pentru ca tot l-am invocat pe fostul cerchist, îmi permit sa corijez câteva afirmatii: „Debuteaza în «Jurnalul literar» (1939), primind în 1947 Premiul «E. Lovinescu» pentru manuscrisul «Alfabet poetic», ce nu va fi tiparit decât la debutul în volum“ (vol. I, p. 490). Distinctia purta denominatia „Sburatorul“ si i s-a acordat din partea Asociatiei „Prietenii lui E. Lovinescu“. „Alfabet poetic“ nu aparut în 1964, când Doinas îsi publica prima carte („Cartea mareelor“), deoarece manuscrisul este înca inedit. În 1978, a iesit antologia „Alfabet poetic“, cu versuri elaborate începând cu 1941. La acelasi articol, regasim si asertiunea ca poemul-titular al culegerii „Vânatoare cu soim“ (1985) ar fi „replica la „Poetul cu soimul pe umar“ de Nichita Stanescu“ (p. 493). Sursa mai credibila este totusi „Vânatoare cu soim“ („Falken-Beize“) de R.M. Rilke. Cred ca si poezia pomenita în citat are titlul gresit, imaginea la care se face trimitere provenind din „Orfeu în vechea cetate“ (vol. „Maretia frigului“).
Deficienta DLR consta tocmai în principala lui calitate. Fiind un dictionar, nu va stârni decât interesul specialistilor (în formare). Va fi consultat, niciodata citit. Va fi rasfoit, va fi rareori citat. Îi va ajuta pe multi. Îi va sâcâi pe si mai multi. Asa sunt lucrarile indispensabile. Trebuie sa le fim recunoscatori autorilor. O singura nelamurire persista. Ce înseamna „scriitori esentiali“. În raport cu ce? În raport cu cine? Implicit, canonul se face. Îl discuta cineva? Chiar si în absenta discutiilor între participantii la proiect, D(G)LR impune clasificari.

Saptamâna viitoare puteti citi partea a doua a dosarului dedicat „Dictionarului literaturii române“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper