Cu Bond la psihiatru

Un articol de CATALIN OLARU

Intr-una dintre cele mai ambitioase scene ale celui de-al douazeci si treilea 007, unul mai indiferent la nou ca niciodata, Bond-ul lui Daniel Craig e lasat pe un scaun sa astepte cu mâinile legate la spate, ca un elev cuminte, venirea inamicului sau, un geniu informatic, intr-o camera plina de computere. Gadgeturile cu care il cadoriseste Q abia isi justifica denumirea, masina lui e vechiul Aston Martin DB5 din „Goldfinger“, in timp ce infruntarea finala se revendica, cinematografic vorbind, de la un gen care in curând isi va sarbatori centenarul, si anume westernul. „Some men are coming to kill us. We’re going to kill them first“, explica succint eroul.
Dincolo de aspectul acesta tehnologic mai vizibil, Bond-urile au avut dintotdeauna aceeasi calitate cameleonica prin raport cu societatea de consum careia ii datoreaza existenta. Atunci când Beatles-ii erau in voga, Bond-ul lui Connery pomenea despre Beatles (dar de la inaltimea indoielnica a unei instante superioare); când genul blaxploitation era la moda, „Live and Let Die“ ii imprumuta cliseele (dar nu si perspectiva: albul muta si câstiga); când stilul vizual al filmelor de actiune ale lui Paul Greengrass era pe val, „Quantum of Solace“ arata ca si cum ar fi facut parte din seria „Bourne“ s.a.m.d. Acelasi lucru este valabil, de pilda, daca vorbim despre seria „Dirty Harry“ (si in acest caz, nu doar inspectorul Callahan avea un dinte impotriva comunitatii hippie, dupa cum nu doar el era rasist, ci cam asa era America adulta a acelor ani). Ei bine, „Skyfall“ adopta din nou o perspectiva prafuita, care numai politically correct nu e. Una dintre modalitatile de a-l diferentia pe Bond de adversarii sai e data de diformitatile acestora din urma: mâinile lui dr. No, cicatricea lui Blofeld, cel de-al treilea sfârc al lui Scaramanga, dentitia lui Jaws etc. In „Skyfall“, diformitatea lui Silva nu e doar fizica (asupra acesteia se insista foarte putin), ci mai ales sexuala. Hipersexualitatii hetero bondiene i se opune aparenta homosexualitate a villain-ului, in care se cere recunoscuta o marca in plus a deviantei acestuia, iar tupeul cel mai mare al filmului e acela ca le include pe amândoua in acelasi cadru. Pentru a-si salva pielea, Bond insusi avanseaza ipoteza ca teritoriul homoerotic nu i-ar fi intru totul strain (ceea ce nu s-ar fi intâmplat niciodata in anii ‘60). In interiorul unui monument inchinat machismului, nu e deloc putin.
Anacronismul noului Bond e insotit de o serie de similaritati cu caracteristici ale unora dintre cele mai populare ecranizari de benzi desenate, precum si de o mutare neobisnuita de accent asupra psihismului personajelor.
Superbond
Asemeni lui Superman, care trebuie sa infrunte, in „Superman III“, o versiune negativa a sa, Bond are parte de un inamic de forte egale, daca nu superioare, cu aceeasi pregatire, care a desfasurat aceeasi activitate si a dat acelasi randament, sub supravegherea aceleiasi M. Intr-un cuvânt, un dublu al sau cu semn schimbat. Inamicul lui Superman apare ca urmare a expunerii supereroului la kriptonita de sinteza si reprezinta rezultatul scindarii personalitatii acestuia. In chip similar, si Silva apare dupa ce Bond e sacrificat de M si are drept unic scop sa se razbune pe aceasta, adica exact ceea ce Bond insusi ar fi mai mult decât indreptatit sa-si doreasca.
Seria Batman, pe de alta parte, e una fundamental preocupata de chestiunea inceputurilor. Cum a ajuns Bruce Wayne sa fie Batman? Cum a ajuns Joker sa fie Joker? Cine i-a ucis pe parintii lui Bruce Wayne? La aceasta ultima intrebare, avem nu unul, ci doua raspunsuri (in primul „Batman“ al lui Tim Burton si, 16 ani mai târziu, in „Batman Begins“). Intr-un sens mai general, eroul exista datorita obsesiei sale in legatura cu un eveniment din trecut. Indiferent de suport (BD, desen animat sau film), acesta are un scop imediat (a pune capat unei rasturnari intotdeauna temporare a ordinii in orasul Gotham) si un scop mai mare, permanent si imposibil: a-si razbuna parintii. In seria „Bond“, locul parintilor lui Bruce Wayne e luat de Vesper Lynd. Primele doua filme cu Daniel Craig se ocupa pe larg de felul in care Bond a capatat forma pe care o stim cu totii, asa ca lui „Skyfall“ ii ramâne sa desavârseasca tabloul, respectiv sa se ocupe de Moneypenny, de noul Q si de viitorul M. La final, Bond priveste Londra de pe acoperisul cladirii MI6, in aceeasi pozitie in care Batman e deseori filmat sau desenat veghind deasupra Gothamului. In sfârsit, asemeni lui Batman, Bond are conacul sau, cu Alfred-ul aferent, ceea ce se leaga probabil tot de mimetismul deja consacrat al Bond-urilor, cel mai evident in aceea ca „Skyfall“, la patru ani dupa „The Dark Knight“, are Joker-ul lui, mutilat in chip asemanator si cu un discurs similar.
Norma de minim doua partenere trecute in raboj e respectata si in acest film. Bond nu apuca sa se indragosteasca de vreuna din cele doua, asa ca partea sentimentala e asigurata de o idila incipienta intre M si Albert, care indeplinesc rolul de parinti surogat ai eroului. Silva, adica fiul cel rau, sufera de un complex oedipian indreptat impotriva lui M, mama sa de imprumut. Fiul cel bun, adica Bond, are misiunea de a-si proteja mama cu orice pret si de a-l ucide. Confruntarea dintre cei doi are loc in casa parinteasca. Ca in „Straw Dogs“, clasicul lui Peckinpah, familia disfunctionala e atacata pe teren propriu de un adversar mai bine pregatit, a carei tinta e figura feminina (in cazul de fata, materna). Silva incepe prin a-l emascula simbolic pe Bond, distrugându-i masina. Bond si Silva deopotriva se manifesta distructiv fata de trecutul si fata de familia lor: Bond arunca in aer casa in care a crescut, in timp ce Silva o ucide pe M. Lacul in care Bond se lupta cu un adversar la final poate fi interpretat drept o sublimare a lichidului amniotic, in care doua virtualitati (Bond si inamicul sau, un avatar al lui Silva) se lupta sa existe. Desi isi infrânge adversarul, Bond nu mai gaseste iesirea, ceea ce prefigureaza moartea lui M, asa ca isi creeaza propria sa copca – noul Bond nu are nevoie de parinti pentru a renaste.
La intersectia dintre BD, lectie de psihanaliza pe intelesul tuturor si western, „Skyfall“ e original, in peisajul seriei Bond si in universul cultural contemporan, tocmai prin alegerea si imbinarea elementelor care il definesc ca fiind o compilatie.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper