Cabaret din pix

Un articol de PAUL BOCA

Este o amintire care-mi vine pe o filiera aproape atavica, din nu stiu ce vremuri adâncite în ceturi groase si muzici mormântale: o femeie batrâna, îmbracata într-un halat negru, stând lânga niste scari de piatra, undeva, cândva, spunând ca scriitorul e, dintre toti ceilalti oameni, cel care scrie cel mai greu. E, poate, problema esentiala pe care o propune textul lui Matei Visniec, „Cabaretul cuvintelor“, subintitulat „Exercitii de muzicalitate pura pentru actorii debutanti“, text interpretat acum scenic de Stefan Iordanescu împreuna cu echipele Teatrului Municipal din Turda si a Teatrului National din Timisoara si prezentat, în premiera, în prima seara a Festivalului „Teatru pe Drumul Sarii“, derulat la Turda între 16 si 18 octombrie. Adicatelea scriitorul, adevaratul scriitor, cel care scrie nu pentru ca are de respectat un contract si nu pentru ca vrea sa-si vada chipul photoshop-uit în vitrinele librariilor, cel care scrie pentru ca asta e, pentru el, o necesitate, o urgenta, are o oaresicare lupta de dus. Cu el însusi sau cu agenti exteriori, desigur. Dar daca acceptam ca obiectul bataliei sale, forta pe care încearca s-o îmblânzeasca e reprezentata de însusi vârtejul salbatic al cuvintelor pe care, într-un context sau altul, le-a auzit, carora le-a explorat sonoritatea, cu al caror sens s-a jucat sau, pur si simplu, pe care le-a învatat mecanic, atunci împotriva cui e dusa lupta? Cuvintele sunt parte din mine, scriitorul, sunt subiecte ale experientei mele sau sunt organisme independente care se revolta, se atrag, se resping, se saruta, se iubesc, se ucid, se mint între ele?
Pariul lui Visniec din „Cabaretul cuvintelor“ e acela ca scriitorul nu poate niciodata sa-si supuna cuvintele, sa le ia frumusel, ca dintr-un insectar, si sa le arunce în pagina ori de câte ori are nevoie de ele. Cuvintele functioneaza, în ele însele, dincolo de existenta îmblânzitorului de la celalalt capat al pixului, ca o societate în adevaratul sens al cuvântului, ca un organism viu aflat în permanent conflict cu el însusi, o fiinta compusa din celule si spatii interstitiale, din vene si sânge, din nervi si sperma. Un univers care te poate zdrobi în orice moment, un vertij salbatic continuu care aduce a Zona fratilor Strugatki: e fascinant, dar inexplicabil, e tentant, dar de multe ori fatal, îsi are micile comori preschimbabile-n bani sau basamac la bufetul din colt, îsi are doza de inefabil la fiecare pas si, înainte de toate, ofera, în punctul ei ultim, un spatiu de trecere mereu inaccesibil înspre lumina care dezintegreaza, proiectând în sacralitate.
Cine e scriitorul din „Cabaretul cuvintelor“? E cel care, gol de orice cuvânt, de orice lege a frazei sau a oricarei alte forme de flux verbal, intra în Zona (a se citi „în scena“) tacut, neînsotit de vreo Calauza, incapabil sa articuleze vreun sunet. Începe sa observe cuvintele: fiecare îsi are corporalitatea lui distincta, caracteristicile sale inconfundabile, aspiratiile si frustrarile proprii. Se organizeaza grupuri si grupulete: cuvintele considerate, în mod obisnuit, otravitoare, taioase, murdare, ajung sa se revolte împotriva preferintelor lexicale ale scriitorului, nemultumite fiind de conditia mizerabila la care sunt reduse de el: cu ce îi e superior „dragoste“ lui „târfa“, cu ce îi e superior „tandrete“ lui „scârna“? Cer egalitate, cer dreptul de a fi folosite în aceleasi contexte în care sunt folosite cuvintele înalte. „Razboiul este pace. Libertatea este sclavie. Ignoranta este putere“. N-o zic eu, o scria pe fatada Ministerului Adevarului din „1984“ a lui Orwell. Egalitatea obtinuta, însa, este una absurda: nu-si vor mai ascunde pudicii fetele-n palme la auzul cuvântului „curva“? Nu vor mai face matanii maicutele mai-mai sa sparga podelele cu fruntea când vor auzi de „ura“? Pierderea sensului, indiferent daca este prezentata într-o forma agresiva sau nu, drumul continuu înspre o comunicare din care n-au mai ramas altceva decât coji de cuvinte si, prin asta, coji de oameni, e miza reala a spectacolului, care gliseaza fin, printr-o diferenta de nuanta, dinspre dictionarul personal, interior al lui Visniec, un text oarecum intimist-ludic, fara pretentii prea mari de angoasare a cititorului.
În spectacol, problema imposibilitatii comunicarii reale dintre oameni e pusa mult mai acut, cu prelungiri spatiale si temporale care ne gâdila nu tocmai usurel si pe noi, europeni ai secolului XXI. Într-un spatiu care capata deseori puternice nuante postindustriale, cu panourile albe, pe sine, ale Velicai Panduru, care închipuie, pe rând, spatii celulare, limite alienante între oameni sau simple ecrane pentru videoproiectiile venite din aceeasi zona ideatica, egalitatea obtinuta de cuvinte prin revolta lor se transforma într-un carnaval grotesc al pierderii sensului. Scriitorul e obligat de vocea unui Big Brother care apare sub semnul „fericirii“, sa renunte etapizat la cuvintele pe care nu le foloseste prea des, pâna când va ajunge sa nu mai poata îndruga altceva decât asocieri impersonale de litere specifice netlingo-ului: OMG, WTF, PLM. Absurdul este maximizat în momentul în care acelasi scriitor ajunge sa verbalizeze un discurs format din nimic altceva decât din cifre în baza 2: 10 101 0111. Ideea pierderii axei prin despartirea de cuvinte e sustinuta si de discursurile politice cu aer ultra-caragialesc: din ele nu ramân decât cochilii, spirale infinite care se-nvârt, bidirectional, în ele însele: ceea ce vreau sa va spun e ca vreau sa va spun ceea ce vreau etc. Începând cu personajul central – Catalin Ursu –, cel care curge, fusiform, dinspre siguranta de sine a tacerii si a teatrului gestual primar înspre înstrainarea completa si iremediabila a noii renuntari, de data aceasta una violenta si absurda, la limbajul articulat, si continuând cu Paula Frunzetti – aliena(n)ta pâna peste poate, dar avându-si supapele ludice – sau Madalina Ghitescu – în rolul asumat organic al omului ultimelor zbateri în fata mecanicizarii complete –, Stefan Iordanescu lucreaza cu o echipa de actori compacta, care are în ea forta necesara unui traseu conceptual dificil, dar si pe cea a unor refluxuri comice, ca acelea care trimit direct la situatia cât se poate de palpabila a societatii românesti de astazi.
„Cabaretul…“ de la Turda are meritul de a aduce în fata publicului un text nu tocmai usor, poate nici tocmai placut pentru multi, dar un text care are potential scenic cât cuprinde. Asta, poate, tocmai din cauza faptului ca Visniec, un scriitor care, personal, mi-e tare drag, nu scrie nici în baza 2 si nici închipuindu-si ca vreun cuvânt ar putea deveni vreodata simplu balast.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper