Blair. Tony Blair

Un articol de IONUT VULPESCU

Este disponibila si in limba româna autobiografia politica a unuia dintre cei mai influenti lideri politici mondiali, la sfârsitul mileniului al doilea si inceputul celui de-al treilea: fostul prim-ministru britanic Tony Blair.
Intitulata „O calatorie. Viata mea in politica“, cartea contine o relatare privilegiata – caci este narata din perspectiva personajului ei principal – a unui traseu politic exemplar pentru tot ceea ce inseamna rolul si responsabilitatea omului politic modern. Chiar daca perspectiva este inerent (si asumat) subiectiva, cititorul nu are parte de obisnuitul discurs politicianist, de „pietre pentru templul meu“, ci de o relatare usor detasata, uneori critica, a deciziilor si alegerilor pe baza carora s-a construit cariera si personalitatea lui Tony Blair.
Marturia fostului premier este cu atât mai necesara, cu cât mandatul sau constituie si obiectul unui voluminos jurnal, al sefului sau de cabinet, Alistair Campbell. Avem, astfel, acces la doua opinii despre cele mai fierbinti evenimente ale istoriei recente, caci Marea Britanie, in temeiul pozitiei ei geostrategice si a fortei ei militare, a fost si este inca implicata in deciziile globale, de o maniera distincta, uneori, de cea a Uniunii Europene din care face parte. Este o imprejurare rara posibilitatea de a putea examina, simultan, marturia liderului si a omului sau de consiliere, imprejurare care ne ofera, de fapt, studii de caz care ar trebui sa faca parte din manualul omului politic modern. In special al celui român, care are de recuperat handicapul celor patru decenii si jumatate de politica totalitara, in care spiritul democratic a fost absent.
Nu am sa povestesc aici cartea si nici nu am sa ma pronunt asupra calitatilor ei literare, a structurii sau a continutului ei de adevar documentar. Nu sunt critic literar, nici istoric de profesie. Cartea, oricum, nu incurajeaza astfel de analize, caci, dupa cum spune autorul ei inca din „Introducere“, nu a fost in intentia sa sa faca o carte de istorie, ci sa consemneze o marturie de lider: adica, de om care a facut niste alegeri si a luat niste decizii, in mijlocul unei echipe si in fruntea unei tari care face parte, de secole intregi, din grupul marilor puteri globale.
In schimb, am sa extrag din „O calatorie“ câteva observatii care, cred eu, ar putea fi de folos politicanului român si, in primul rând, politicianului democrat, indiferent de orientarea lui ideologica.
Tony Blair a reusit sa ajunga la cârma guvernului Majestatii Sale, la 2 mai 1997, si sa ramâna la putere (intr-o perioada extrem de dificila) timp de 10 ani, deoarece a fost animat, inainte de toate, de o credinta puternica in rostul si importanta politicii. Chiar daca, dupa cum singur marturiseste, a fost martorul a numeroase momente in care politica nu a parut a fi cea mai nobila dintre indeletnicirile umane, Blair a crezut intotdeauna ca omul politic este dator moralmente sa creada intr-o politica buna si, mai ales, in posibilitatea ca, printr-o politica buna, sa schimbe in bine destinul unei intregi comunitati nationale si pe al fiecarui individ in parte. Aceasta credinta in moralitatea de fond a politicii l-a insufletit si l-a imbarbatat in toate momentele de cumpana – si nu au fost putine – prin care a trecut.
Apoi, aceasta credinta generala in importanta bunei politici si a bunei guvernari a imbracat, in cazul sau, haina particulara a convingerilor de stânga, laburiste sau (ca sa folosesc termenul generic care denumeste familia politica europeana) socialiste. Laburismul a fost un traseu politic organic, la care l-a predispus atât mediul social in care a crescut si a fost educat, cât si formatia sa culturala. Desi nu da multe detalii asupra formatiei si familiei din care provine – autobiografia incepe, deliberat, cu momentul in care patrunde in Downing Street in calitate de prim-ministru –, este limpede, din descrierea inceputurilor ascensiunii sale in Partidul Laburist, ca Tony Blair a ales socialismul in aceeasi masura in care socialismul l-a ales pe el. Doctrina laburista si partidul nu au reprezentat alegeri intâmplatoare sau facute in numele unor interese mercantile, de promovare personala.
Cheia succesului sau sta, asadar, in coeziunea organica dintre personalitatea sa, partid si electoratul acestuia. Aceasta coeziune organica (implicând insa un imens bagaj de achizitii culturale) i-a permis lui Blair sa nu fie un iepure politic, ci un câstigator. Totodata, i-au facilitat, pe lânga luarea unor decizii grele, cu mare incarcatura strategica, si efectuarea unei decisive cotituri in raport cu orientarea traditionala a social-democratiei europene. O cotitura care a salvat social-democratia, i-a dat un nou orizont, fara a-i altera insa sistemul de valori.
In 1997, când vine la putere, social-democratia europeana era intr-un evident si, aparent, inexorabil declin. In Marea Britanie, o intreaga generatie crescuse fara sa cunoasca alta referinta politica in afara „Doamnei de Fier“ si a mostenitorului ei (gurile rele au spus chiar „clonei“ ei masculine) John Major. In Franta, mandatele lui François Mitterand se apropiau de final, iar succesiunea sa era mai mult decât problematica, intrucât „urmasii“ erau fie stersi si lipsiti de anvergura, fie macinati de scandaluri de coruptie. In Spania, Aznar se pregatea sa ii dea lui Felipe González lovitura de gratie, iar in Germania venea la putere un Gerhard Schröder, care, desi socialist, parea preocupat mai degraba de parteneriatul franco-german, de relatia privilegiata cu Moscova si de problemele interne ale tarii sale. In Italia, in fine, dupa grabita iesire din politica a lui Bettino Craxi, stânga intrase intr-o batalie surda, auto-distructiva, purtata de diferitele factiunui socialiste si ex-comuniste.
Dincolo de liderii insuficienti, socialismul european parea insa ca se scufunda lent, sub povara anacronismului. Prabusirea regimurilor comuniste si scandalurile de coruptie erodasera grav credibilitatea social-democratilor. Era nevoie de altceva. Era nevoie de o adaptare a social-democratiei la provocarile sfârsitului mileniului al doilea si inceputului celui de-al treilea.
Este momentul in care Tony Blair a facut sa apara cel de-al treilea ingredient al liderului: curajul politic. Care nu trebuie confundat – cum se mai intâmpla la noi – cu inconstienta bezmeticilor. Blair nu s-a apucat sa reformeze Partidul Laburist desfiintându-i structurile si lichidându-i liderii. Ci, inainte de toate, a identificat, cu cultura sa politica evidenta (inclusiv in aceasta autobiografie), un nou reper ideologic. Care a fost A Treia Cale. Pornind de la gândirea sociologului Anthony Giddens – de care a stiut sa se apropie cu mult timp inainte de a deveni prim-ministru –, Blair a avut curajul de a proclama sfârsitul „Razboiului Rece“ ideologic si, implicit, necesitatea stângii de a se adapta la profundele transformari economice si sociale care i-au urmat. Enumar câteva: 1) disparitia bazei electorale traditionale a laburistilor (clasa muncitoare) si largirea clasei de mijloc, 2) aparitia economiei si a societatii informatiei, 3) globalizarea competitiei economice prin aparitia marilor economii emergente, 4) problematica mediului si a dezvoltarii durabile. Sistemul de valori al social-democratiei a furnizat si raspunsurile la aceste provocari: disparitia proletariatului traditional, de pilda, a fost insotita de aparitia unei noi „clase“ de defavorizati, alcatuita din persoanele aflate in dificultate – tineri, vârstnici –, din victimele competitiei economice globale si, mai nou, din imigranti. Reforma operata de Tony Blair a constat, asadar, intr-o serie de renuntari inteligente (la traditionalul discurs antisistem) si de decizii la fel de inteligente (cum ar fi denuntarea dogmei participarii directe a statului in economie, prin nationalizari).
Toate acestea au fost posibile si pentru ca Tony Blair a ales, inca de la inceputurile sale de tânar lider, sa mizeze pe echipa. Este inca una dintre calitatile obligatorii ale unui lider modern, in special ale unuia democratic (repet precizarea de mai inainte, intrucât spatiul public românesc mai este inca populat de strania fantasma a liderului nedemocratic). Echipa nu inseamna, insa, in conceptia liderului laburist, gasca. Ea nu se coaguleaza în jurul criteriilor „cumetriei“ si ale intereselor personale, ci pe criteriul convingerii comune intr-un ideal si un set de valori, convingere dublata obligatoriu de competenta politica. Echipa nu este o armata, in care deosebirile de opinie se penalizeaza cu executii mediatice sau penale: Blair insusi a fost parasit de unii colaboratori, de-a lungul timpului, fara ca aceasta sa afecteze solidaritatea echipei si, mai ales, fara ca despartirile sa afecteze spiritul critic si autonomia decizionala a celor ramasi. Liderul nu este un tiran sau un „nas“, ci este un capitan de echipa, care intruchipeaza in cel mai inalt grad spiritul acelei echipe.
Echipa reprezinta elementul pe care se sprijina liderul atunci când are de luat decizii grave, care angajeaza intreaga natiune. In asemenea momente – pacea in Irlanda de Nord, criza din Kosovo, Afganistanul sau invadarea Irakului –, marginile echipei se largesc si ii includ pe toti cei a caror buna-credinta si expertiza poate contribui la luarea celei mai bune decizii. Chiar când decizia este gresita – istoriceste vorbind, majoritatea social-democratilor europeni a fost impotriva bombardarii Serbiei ca mijloc de rezolvare a crizei din Kosovo –, faptul ca ea a fost rodul unei reflectii largi a cercurilor politice si sociale garanteaza buna-credinta si promite indreptarea.
S-a râs mult de afectiunea pe care Tony Blair i-o poarta sotiei sale Cherie si s-au facut chiar scenarii conform carora sotia ar juca un rol disproportionat de mare in deciziile fostului premier britanic. In realitate, Tony Blair a salvat in mare masura valorile familiei in sânul social-democratiei europene, punându-le intr-o relatie dialectica necesara cu drepturile minoritatilor (inclusiv sexuale) si cu cele ale secularismului. In mod evident, liderii care nu au o viata de familie implinita se bucura de o imagine fragila, caci se naste, legitim, intrebarea: cum poate armoniza o natiune cineva care nu poate armoniza nici macar o familie?
Ma opresc aici cu consideratiile pe marginea atât de pasionantei carti autobiografice a lui Tony Blair. Ma marginesc sa constat ca e scrisa de cineva cu o cultura, nu numai politica, atât de profunda, incât omul politic român o poate lua si drept mica enciclopedie la purtator.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper