Biografia ideii de monografie

Un articol de ALEX CIOROGAR

Claudiu Turcus, Estetica lui Norman Manea, Cartea Româneasca, Bucuresti, 2012

 

Plecând de la recapitularea, reasezarea si sintetizarea celor mai semnificative cronici dedicate debutului editorial („Estetica lui Norman Manea“) al lui Claudiu Turcus, realizez – sper – un efort eficient, chiar daca ironic. Aparut in urma cu câteva luni (2012) la Editura Cartea Româneasca (exceptional realizat sub aspect grafic, mai ales in privinta cromaticii alese – alb, negru, gri si auriu –, definitorie pentru intreaga formula poetica a lui Norman Manea, dar si pentru demersul tânarului critic), volumul atrage atentia, la o prima privire, inclusiv prin evaluarile critice extrem de pozitive aflate pe coperta a IV-a: plina de „formulari sclipitoare“ (Paul Cornea), monografia impresioneaza prin „inteligenta de a pleca de la intrebari incomode“ (Sanda Cordos), factor ce imprima studiului o viziune „coerenta si originala“, lipsita de prejudecati, tradând astfel o puternica vointa „de sistematizare“ (Carmen Musat). Comentariile paratextuale rezoneaza cu cele exterioare volumului, adunând si alte figuri ale exegeticii literare românesti, pe cât de importante, pe atât de flatante: Ion Pop, Daniel-Cristea Enache si altii.
Risti si câstigi
Autorul „Avangardismului poetic românesc“ vorbeste, dupa o minima punere in perspectiva, despre „curajul“ tânarului monograf de a se afunda intr-un proiect de o asemenea anvergura, mai ales ca aura din jurul prozatorului a fost conturata, in epoca, intr-o atmosfera cel putin dubioasa, la fel cum Daniel Cristea-Enache (intr-o cronica in doua episoade!) subliniaza, la rândul lui, aspectul „riscant“ al cercetarii lui Claudiu Turcus, invocând acel episod in care tânarul autor „a mers pâna la consultarea unor documente private, nepublicate, si preluarea unor marturii orale ale lui Norman Manea“. Tot in aceeasi cheie, dar ceva mai neutru, Doru Pop il numeste (in eseul-recenzie) pe cronicarul „Observatorului cultural“ un „huligan“. Segmentarea volumului (unitar, de altfel) in doua mari parti (accentul fiind pus pe cea de-a doua – „Etica“) este, in principal, motivul pentru care acestia asimileaza demersul lui Turcus ca fiind apreciabil in mod exceptional, monograful aruncându-se, in chip existentialist, in proximitatea unor „pericole“ latente ce mocnesc, inca, pe scena dezbaterilor culturale românesti. De pilda, Cristea-Enache remarca si lauda importanta compararii atacurilor din anii ’80 cu cele din anii ’90, remarcând odata cu Turcus „diferenta structurala“ dintre acestea.
In linii mari, tonul laudativ al lui Ion Pop se mentine pe intreg parcursul cronicii, prospetimea sintezei constând, in viziunea lui, in logica fina a procesului de revizuire caracterizat prin nuantari subtile si atentia oferita detaliilor contextuale (istorico-politice, ideologice, cultural-literare si sociale). Recenzia urmareste indeaproape si comenteaza majoritatea punctelor de inflexiune ale prozei autorului, intocmai cum sunt ele descrise de catre Turcus, urmarind nu doar tematic, ci si ritmic structura volumului, fapt ce explica abundenta citatelor.
Naratiune si documentare
Aspect surprins si de Sanda Cordos, Turcus admite ca a incercat sa dea volumului „o forma narativa, epurata de pretiozitati academice“, având in vedere, cel putin, trei aspecte esentiale: onestitatea lucrarii, documentarea direct la sursa si accesibilitatea manuscrisului. Dupa cum s-a observat deja, fostul cronicar al revistei „Vatra“ urmareste firul istoriei, dar si firul povestii, mai exact, al personajelor. Turcus desface un ghem al prozei non-epice, hipercodificate sub forma unor tipuri (dar si tipare) de personaje si modul specific de fiintare al acestora. Una peste alta, volumul lui Turcus pare a fi raspunsul oferit unui numar de intrebari, mai mult sau mai putin comode, sub forma re-formularii premiselor si ipotezelor de lucru, reevaluarea monografului vizând cei doi „re-“ ai revizionismului: recontextualizarea si re-ierarhizarea, registrul fiind acela al unei voci exclusiviste. Cu alte cuvinte, caracterul narativ, semnalat mai sus, si emanciparea auctoriala ce produce si reclama un discurs retoric indreptat inspre conturarea unui anumit ethos profesional – cel al criticului: „criticul are datoria…“, „este regula primordiala pe care criticul… trebuie s-o respecte“ etc. – ofera monografiei o atmosfera specifica documentarului BBC, densitatea scriiturii amintind de stilul lui Simon Schama. In cuvintele monografului, „criticul nu depinde decât de calibrul sau intelectual, de puterea de munca“, adevar confirmat inca din „Introducere“, loc in care Turcus isi expune planul de lucru, obiectivele, instrumentele si conceptele teoretice folosite pe parcursul studiului: aici aflam despre cele trei paliere ale epicului (naratologic, tematic si psiho-stilistic), despre problematizarea autobiograficului (pactul testimonial si biografizarea fictiunii) – elemente idiosincratice de sistematizare – si despre originalitatea universului imaginar al prozatorului „evreu de limba româna“.
Asadar, examinarea si valorificarea tuturor coordonatelor (existentiale, etice si estetice) fac din Turcus un critic principial, subtil, atent la definitii, disocieri si diferente. Voi aminti doar câteva dintre principiile imediat reperabile ale acestuia: principiul obiectivitatii (exactitatii), principiul anti-dogmatismului (Turcus accepta, in momentul dezacordului, faptul ca unele lucruri sunt sau pot fi partial adevarate, recurgând la o preluare creativa a parerii celorlalti si nu la o negare stigmatizanta), principiul traditiei (raportarea critica la parerile precedente) si principiul social (monograful e interesat de implicatiile politice, culturale si sociale ale dinamicii istorice a literaturii). Pe alocuri, naturaletea si organicitatea discursului argumentativ par a fi o transmitere critica a insasi vocii lui Norman Manea si o transpunere (re)contextualizata in chiar miezul problemelor, mai ales ca tânarul cronicar nu absolutizeaza rezultatele si calitatea investigatiilor sale, desi le justifica si legitimeaza.
Norman Manea si
Claudiu Turcus
In consecinta, putem identifica legatura inextricabila, dar organica dintre Turcus si Manea, la fel cum Cristea-Enache semnala profunda compatibilitate dintre cei doi – exeget si istoric literar de o „reala“ perspectiva, pe de o parte, si prozator autentic, pe de alta. Toate aceste dimensiuni si aspecte configureaza un soi de umanitate alternativa, proiectând apartenenta, in persoana lui Claudiu Turcus, la o a doua categorie profesionala, pe lânga cea de critic si istoric literar – cea a sociologului literar-cultural. Extensiv, cealalta consecinta rezida in schitarea unui profil patologic (exista anumite accente psihologice si psihanalitice) al scriitorului Norman Manea, care, prin generalizare, va putea fi privit si asimilat de aici inainte, in interiorul culturii române, ca un mod autentic de a trai, dar si ca un tip de rezistenta – un tip de erou sau, cum il numeste Turcus, un anti-erou. Un „erou“, deci, care refuza orice, un om care se afla intotdeauna pe drum, intr-o situatie liminara, un om digresiv, extra-sistemic, un om spontan lipsit de incorsetarile civilizatiei, dar imbibat de cultura, un Salinger, un Kerouac. Putem vorbi (vizând logica interna a prozei lui Manea) si despre un tip care refuza maturizarea, refuza sa devina un adult. In aceasta acceptiune, psihopatul care, in sensul indicat de Robert M. Lindner, este un om liber, camuflat, disimulat, inadaptat, marginal, reclama, in proza lui Manea, o schimbare de perspectiva: logica „adultului miniatural“ este recalibrata, metamorfozându-se intr-o logica a „copilului batrân“.
Exista, deci, in cuprinzatorul volum al lui Turcus doua aspecte esentiale: unul pragmatic (autorul pare convins de faptul ca arta valoroasa trebuie sa aiba un impact efectiv asupra vietii reale, militând in favoarea unei legaturi dintre scriitor si cititor – si unul recuperativ-compensatoriu (la fel, exista anumite elemente care sugereaza greutatea apasarii vietii asupra productiei de arta – fara supralicitarea genului autobiografic).
Dialog si sinteza
La nivelul scriiturii, Turcus impresioneaza prin dramuirea eficienta a citatelor, prin consecventa, prin simplitate metodologica, dar si prin bogatia descrierilor, remarcabil fiind subcapitolul „Cauza ignorata“. Chiar daca imbina discursul argumentativ cu exemple luate din interiorului operei lui Manea pe care le aduna, le coreleaza, le explica, cronicarul construieste un text unitar, argumentativ si dialectic. Monograful lasa, in plus, oaze de incertitudine sau indeterminare, facând loc unor interpretari ulterioare. Nepartinitor, Turcus invita la dezbatere, la organizare si re-organizare, adica la o forma superioara de dialog. Mai putin fericita este insa folosirea excesiva a sintagmei „simptomatica este…“ in diverse forme (simptomatic, simptomatologic, simptom etc.) si imprejurari (in interiorul textului, la inceputul volumului, la sfârsitul acestuia, in titlul unui subcapitol – „Simptomatologul memoriei“) prin care monograful reda specificitatea operei lui Manea (proza, eseuri sau memorii); astfel incât abuzul invita uneori la o oarecare confuzie terminologica.
Convergenta survenita in urma sintezei realizate de Turcus va polariza, va pulveriza si, intr-o nota optimista, va multiplica discutiile cu privire la opera scriitorului, dar si cele preocupate de incadrarea acestuia in canonul literaturii române. Sa cuprinzi intr-o forma finita (romanul, nuvela etc.) ceva infinit (durerea, trauma, bucuria – viata), iata conditia si scopul celor mai valoroase opere de arta, aspecte de care viata si opera scriitorului Norman Manea nu sunt deloc straine. Odata cu acest volum, Turcus isi leaga, in mod definitiv, numele de cel al prozatorului si vice-versa.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper