Beware! Coolness!

Un articol de STEFAN BAGHIU

Lavinia Braniste, Cinci minute pe zi, Editura casa de pariuri literare, Bucuresti, 2011, 164 p.

 

Proza scurta româneasca are categoric o problema. Si nu, nu e vorba de receptare, nu e vorba neaparat de scriitura slaba, ci mai degraba de un adevarat handicap general al începatorului. Spun asta pentru ca, deocamdata, nu am reusit sa întâlnesc un volum în ultimii ani în care vocea naturala a prozei sa bata permanenta senzatie de livresc. Spun livresc pentru ca, desi cei mai bine cotati prozatori tineri reusesc o foarte buna priza a firescului, de fiecare data li se împotmoleste discursul în momentele cele mai nepotrivite. Pe de alta parte, daca nu e de vina distorsiunea pe care o produce propriu-zis actul de a scrie, avem, mai rau, de a face cu o problema de conceptie.
Cazul Laviniei Braniste parea initial ca anuleaza observatia asta. Când am început sa citesc „Cinci minute pe zi“ (dar, din nou, am picat si la Mihai Mateiu în aceleasi capcane de lectura) aveam senzatia ca va fi o carte foarte savuroasa si desteapta, ca va modifica, în fapt, scepticismul meu în legatura cu proza scurta româneasca. Asta pentru ca prima dintre proze, „Paianjen pe tavan“, este una din cele mai reusite ale cartii, tocmai pentru anularea mizelor. Înca din start cititorii fac cunostinta cu o fire simpatica, o voce care nu se teme sa-si devoaleze apucaturile cele mai ciudate si care dispune de un tonus aproape nefiresc literaturii recente. Lucrul poate fi observat în „Anti-greier“, „Masina de taiat lemne“, „Iarna“, unde seria de întâmplari povestite cu aceeasi atitudine vie si aceeasi hiper-analiza a comportamentelor tinde sa fure mintea cititorului de la lipsa evenimentului.
Diversiuni
Si e destul de dificil de observat care e tehnica Laviniei Braniste, pentru ca marea realizare a cartii este capacitatea de a distrage atentia de la aceasta lacuna prin dezvaluirea insistenta a obsesiilor si prejudecatilor. E adevarat, minimalismul mizeaza programatic pe reducerea evenimentului, pe anularea dimensiunilor macro si pe aneantizarea profunzimilor inutile, însa minimalismul românesc nu a învatat înca lectia intrigii discursive (sau, daca a facut-o, a facut-o prost). Astfel, în „Cinci minute pe zi“, Lavinia Braniste produce efectul invers al unei sedinte de terapie la psiholog. Pentru ca ea pregateste decorul, seteaza atmosfera, tensiunile psihice, are curajul sa enunte explicit probleme si obsesii, dar tocmai prin aceasta specificitate a gândirii risca sa piarda simpatia cititorilor: nu numai pentru ca nu atinge punctele nevralgice ale propriilor povesti, ci mai ales pentru ca nici macar nu le indica.
Din aceasta cauza vorbeam despre o diversiune initiala. Sunt transpuse aici expresiv întâmplari incomode, dorinte neîmplinite si aspecte tabú ale relatiilor sociale. O excursie la Bran cu fanii serialului „Lost“, unde colegul de camera cel mai potrivit se dovedeste a fi un pusti de saisprezece ani, câteva „blind-date“-uri de complezenta la initiativa matusii, povesti din perioada studiilor, toate sunt momente reusite ale prozei Laviniei Braniste, însa care, neexploatate pâna la capat, ramân suspendari ale realitatii. E drept, aici se si despart drumurile. Pentru entuziastii hiper-realismului si ai banalului literar, aceste momente pot fi cu adevarat savuroase, ele pot aduce în prim plan o scriitoare care-si surprinde, aparent, bine personajele. Aceiasi vor spune ca punctul forte al prozelor din „Cinci minute pe zi“ este de fapt eschivarea literaritatii, a profunzimii excesive si a dimensiunilor fanteziste. Însa este, oare, de ajuns pentru literatura simplul exercitiu al prezentarii? Pentru ca atâta timp cât experienta de viata care se infiltreaza inevitabil în proza devine un soi de barometru al intensitatii acesteia, putem spune ca Lavinia Braniste rateaza comunicarea prin excesul de „coolness“. Personajul ei nu poate activa firesc în sfera socialului (asta datorita, din nou, a obsesiilor, a impulsivitatii generale si a unei agorafobii concretizate ciudat în caracterul flegmatic), însa e totodata un personaj care nu se cere compatimit (desi ar fi firesc), nu se cere luat în râs (desi, din nou, ar fi firesc), ci reclama agresiv acceptare si superioritate conceptuala: „S-a asezat pe canapea lânga mine si m-a luat de gât, m-a strâns de ceafa, am cheunat ca ma doare si poate chiar ma durea, a început sa ma înghionteasca si dintii si mâinile si restul, pestisorul în actiune, îmi venea sa râd, mereu îmi vine sa râd, dar ma avertizase înca de prima data (dar eu credeam cã trebuie sa fie distractiv, da, dar nu în felul asta, daca e prea distractiv mi se de-scoala, adica mi se culca) asa c-am stat acolo cuminte. Iubitule, s-o facem odata si pe masa din bucatarie. Hmm, cred c-ar trebui sa fiu mai înalt. Mda, poate ca si eu mai slaba“.
Minimalismul
compulsiv
Dupa prima lectura (si o sa insist asupra diversiunii), cititorul poate avea impresia ca nu e iritat de proza Laviniei Braniste. Si, dupa cum se întâmpla adesea, ceea ce nu irita poate fi usor confundat cu ceea ce place. Însa, dupa mai multe ture în jurul prozelor scurte, devine aproape agresiva senzatia incomoda de autoritate. Si aici, recunosc, s-ar putea sa fie pur si simplu rezultatul dorit de autoare. Adica tocmai acest soi de personaj care te incomodeaza prin atitudine oscilanta, nesiguranta si care actioneaza mereu aiurea. Însa pactul cu cititorul înceteaza sa fie unul amical în momentul în care literatura îsi pierde controlul. Asa ca, daca minimalismul (adica proza asta mimetic-minimalista româneasca) vrea sa taie elanul mistic si conceptual, îl accentueaza anevoios pe cel compulsiv. Cred ca acesta este termenul cel mai bun pentru proza scurta a Laviniei Braniste: compulsiva; aparent linistita si cerebrala, dar în substrat una a exagerarilor comportamentale: „Eu îmi butonam mobilul, prietenul cu doctorat îmi trimisese mesaj: l-ai dumped? Mersi c-ai venit. «Cum vrei.»  La masa tot insista sa gust de la el, hai macar un pic de prajitura, hai ca-i dulce. Nu-mi luasem niciodata prajitura la cantina, proful de româna din liceu îmi urase la sfârsit succes în viata, poate cu mâna pe umar, scuturându-ma usor, nu-mi amintesc exact, dar ce urmeaza mi-a zis chiar asa, stiu sigur: sa nu-ti iei prajituri de la cantina, ca-s facute cu praf de ou si faci toxiinfectie. – Hai, tu, ca nu-i dulce. Ia din blat. – Frate, sunt unele la aerobic, si prosopul îl au de firma. Si butelcuta din care beau apa e de firma“. Din nou, critica literara poate accepta usor aceste exercitii de literatura ca pe niste descrieri ale acceptarii compulsivitatii. Însa Lavinia Braniste nu lasa nicaieri spatiul de respiro, de analiza, ci înghesuie aceste stari cu speranta, probabil, ca va câstiga (cu adevarat pare într-un concurs) lupta cu cititorul. Dar cum nu e nicio lupta, ci mai mult un dialog, logica discursiva ramâne suspendata în încercarea de a arata „cool“, în neajunsul comunicarii si în exagerari de atitudine: „C. scria pe blog ca lui i s-ar parea înjositor sa-si plateasca modelele sa-i pozeze, ar fi ca si cum ar plati o prostituata, el nu concepe sa le dea bani, dar daca tipa n-o facea pentru bani, înseamna ca doar pentru hotel si restaurant, ceea ce era si mai rau. Deci mi se facuse rau la stomac, nu mai aveam în minte decât sexul (ca sa ma exprim ca-n traduceri) ras cu lama al tipei, dar jumatate din suma fiind achitata, nu puteam sa dau înapoi“.
Autodesconsiderare, abcese intersociale si fobii de tot felul, cam asa arata de fapt literatura recenta a Laviniei Braniste. Solutia perfecta (pentru ca, în fond, literatura ei nu mizeaza decât pe tehnica minimalista si pe povestirile cautatoare de interesant) ar fi temperarea vocii interioare. Pentru ca pe cât poate fi de simpatic unora, pe atât de tare deranjeaza, de fapt, hiper-autenticismul fortat al volumului. Un drum total diferit de cel al lui Mihai Mateiu care construia fie în zonele de povestire confesiva, fie de „fantasy“ de consum. Daca la Mateiu deranja fortarea tematica, la Braniste irita mai mult permanentul „luat peste picior“ al lucrurilor. E ca si cum, fara sa fie nevoie, Lavinia Braniste ne spune cum sta, de fapt, treaba. Si acesta este categoric un handicap al începatorului.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper