Autori de dictionar

Un articol de COSMIN BORZA

Compendiul intitulat „Dictionarul literaturii romane“ (publicat in doua volume la Editura Univers Enciclopedic Gold) are toate sansele, dar si legitimitatea, de a se identifica – de pe acum – cu evenimentul literar al anului 2012. Nu doar ca DGLR-ul castiga o fata umana, putand fi intr-adevar accesibil si, intr-o proportie consistenta, util „profesorilor, studentilor, elevilor de liceu“ ori unui public mai larg interesat de „valorile si formele originalitatii“ creatiei literare romanesti (cum se specifica in „Cuvant inainte“), dar aceasta editie dedicata „scriitorilor esentiali“ autohtoni, „de la inceputuri pana azi“, raspunde satisfacator asteptarilor mai multor cititori – profesionisti sau nu – care considera ca o istorie colectiva, academica, „obiectiva“, a literaturii romane este necesara pentru a o contrabalansa pe aceea „critica“, idiosincratic-„subiectiva“, finalizata de Nicolae Manolescu in 2008. In fond, majoritatea poetilor, prozatorilor si criticilor nedreptatiti – prin omisiune sau prin rastalmaciri interpretative – de autorul „Lecturilor infidele“ afla in paginile compendiului reechilibrari analitice binevenite. (Pe de alta parte, inechitabil se dovedeste, din pacate, tocmai articolul despre Manolescu, caruia i se ofera un spatiu destul de restrans, in care conceptiile si comentariile sunt pertinent criticate, insa rolul sau pentru evolutia exegezei romanesti este doar partial relevat. Pana si citatul „definitoriu“ ce preceda bibliografia este ales neinspirat de vreme ce vizeaza memorialistica/eseistica manolesciene, iar nu activitatea de critic si istoric literar).
Reusita „Dictionarului literaturii romane“ este justificata, cred, printr-un dublu paradox. Caci acest compendiu infirma cateva dintre prejudecatile tot mai staruitoare din spatiul cultural romanesc al ultimilor ani.
Mai intai, merita pomenit criteriul estetic pe care coordonatorul general, Eugen Simion, il plaseaza in nucleul metodologic al proiectului. Considerat adeseori excesiv de vag si de anacronic, o simpla butaforie pentru perspective provinciale si autohtoniste, marca a inapoierii teoretice fata de cercetarea literara occidentala, principiul axiologiei estetice – oricat de inefabil ar fi – castiga in „Dictionar“ o functie aproape terapeutica. Asaltati de atatea revizionisme (est-etice, ideologice de stanga si de dreapta, generationiste), colaboratorii s-au simtit probabil usurati ca li se „solicita“ o separatie cat mai transanta intre optiunile/cedarile etico-politice ale scriitorilor si analizele retorice, stilistice, contextuale, de imaginar artistic. Un sprijin important in acest sens trebuie sa fi fost constituit si de constrangerile formale si de continut ale articolului de dictionar: in locul unor rasturnari interpretative spectaculare, un astfel de text impune selectarea directiilor (sau chiar cliseelor) analitice pertinente si influente, sistematizate, eventual monumentalizate, prin consensul receptarii anterioare. Exemplare pentru o atare (re)lectura echilibrata, atenta la nuante si la limpezirea sedimentarilor biografico-creatoare, raman mai ales comentariile despre o parte dintre scriitorii „controversati“: Nicolae Breban (N. Barna), Mihail Sadoveanu (Ov. S. Crohmalniceanu), Petru Dumitriu, Mircea Eliade si Marin Preda (E. Simion), Adrian Paunescu
(D. Micu), Mihai Beniuc (R. Sorescu),
G. Calinescu (A. Terian) ori Camil Petrescu (L. Hanganu).
In al doilea rand, in ciuda opiniei comune, „Dictionarul“ nu presupune obligatoriu anularea individualitatii si personalitatii interpretilor. Bineinteles, burtile retorice, narcisismul stilistic ori histrionismul comparatist se cer bine strunite in cadrul acestui tip de discurs analitic, insa nuantarile inedite, contextualizarile relevante si revelatoare ori formularile memorabile (care configureaza, de fapt, vocea particulara a unui critic) isi pastreaza destula libertate de manifestare.
Acest aspect este relativ usor de sesizat in cele mai izbutite sectiuni ale compendiului, semnate nu doar de exegeti consacrati printr-o activitate interpretativa substantiala (care le confera si statutul de personaje ale „Dictionarului“: Constantin Ciopraga, Valeriu Cristea, Ov. S. Crohmalniceanu, Florin Faifer, Dumitru Micu, Eugen Simion, Monica Spiridon), ci si de cercetatori (mai) putin cunoscuti: Cristina Martha Balinte, Stanuta Cretu, Raluca Duna, Laurentiu Hanganu etc.
As retine din prima serie mai ales articolul despre Ion Creanga (scris de Valeriu Cristea), in care autorul „Amintirilor din copilarie“ isi dezvaluie chipul „nocturn“, tragic. Pornind de la papusa descoperita in bojdeuca, dupa inmormantarea prozatorului, in care citeste o punere in abis a intregii lui existente, continuand cu fine disocieri de glosele lui G. Calinescu si ale altor comentatori, sanctionand scaderile artei narative a lui Creanga, dar exultand marile ei reusite, propunand analogii remarcabile, selectand inteligent citatele critice, Valeriu Cristea confirma ca specialistii au nevoie doar de cateva pagini pentru a impune directii interpretative pertinente. Afirmatia se sustine si in cazul micro-studiilor despre Tudor Arghezi (Eugen Simion), Hortensia Papadat-Bengescu (Florin Mihailescu), Marin Sorescu (Monica Spiridon si Mihai Iovanel) ori Ion Heliade-Radulescu (Leon Volovici, care, prin complexitatea si subtilitatea exegezei, il asaza pe creatorul „Zburatorului“ in centrul canonului poetic de dinainte de Eminescu).
Din nefericire, nu aceeasi impresie de lectura o lasa cele mai multe articole despre generatia „optzecista“, realizate de Dan C. Mihailescu, Constantin Harlav si Monica Spiridon. Poate si din cauza unor restrictii de spatiu (care s-ar cere anulate la o noua editie), comentariile referitoare la, de pilda, Mircea Cartarescu, Alexandru Musina, Ion Muresan, Ioan Grosan, Traian T. Cosovei, Ion Bogdan Lefter, Al. Cistelecan, Gheorghe Craciun, Mircea Scarlat sunt vagi, aplatizate de evaluari sablonarde, cu focalizari nepotrivite pe laturile mai putin relevante ale creatiei lor. Nici Geo Dumitrescu (Nicolae Mecu), nici Mircea Ivanescu (Roxana Sorescu) nu beneficiaza de un tratament mult diferit, rolul acestora pentru mutatiile liricii romanesti ori diferenta specifica a poeticii lor fiind pomenite doar in treacat.
In schimb, cea de-a doua categorie de autori ai „Dictionarului literaturii romane“ (cei deocamdata doar partial afirmati in critica autohtona) reprezinta, din punctul meu de vedere, surpriza placuta a proiectului. Abilitatea de a pastra o justa masura intre evidentierea neajunsurilor si a inovatiilor implicate de multiplele fatete ale personalitatii/operei lui Alexandru Macedonski si George Cosbuc, dublata de o claritate conceptuala laudabila, particularizeaza articolele Stanutei Cretu, dupa cum capacitatea de a identifica/dezvolta filtrul interpretativ potrivit prin intermediul caruia se deslusesc tendintele destul de dispersate ale literaturii lui Camil Petrescu si Mateiu Caragiale il plaseaza pe Laurentiu Hanganu printre cele mai creditabile figuri din compendiu. Atat autorul „Ultimii nopti…“, cat si cel al „Crailor…“ sunt convingator contextualizati in campul literar romanesc si european, iar creatia lor plurimorfa este atent radiografiata, chiar daca, uneori, intr-un limbaj prea pretios. Ofer, spre exemplificare, doua citate sugestive: „Daca poezia lui G. Bacovia pune in lumina, de pe coordonate literare si spirituale inrudite, adevarata dimensiune, reverberant-intemeietoare si nonepigonica, a eminescianismului, proza lui C. – incununare a efortului creator al unui secol, in esenta sa romantic (…) – converteste, prin triumful proclamat si desavarsit infaptuit, in monumentalitatea capodoperei, al autonomiei esteticului, o istorie literara febrila, marcata de urgenta cultural-literara a scrisului, in literatura in sensul inalt, modern estetic, al conceptului“; „«Patul lui Procust», salutat la aparitie ca ilustrand triumful revolutiei proustiene in literatura romana, este mai degraba dosarul reconstituirii, cu mijloacele moderne ale psihologismului si ale fenomenologiei, a ceea ce „ar fi trebuit sa fie“, in conceptia scriitorului, romanul realist si literatura in general (…) un roman criticist in sens kantian, o inlantuire savanta de „teze si antiteze“ narative, si, in acelasi timp, un roman al scrierii romanului, cu deosebirea ca, in vreme ce forta motrice a modernismului literar occidental este dedublarea autoreflexiva, manifestata ca distantare si ironie, P. reporneste, adamic, din momentul imediat anterior turnurii „gresite“ adoptate de realism – de la romanul epistolar al secolului al XVIII-lea“.
Acestea raman doar cateva dintre motivele pentru care compendiul publicat in 2012 discrediteaza definitiv prejudecata (emisa constant si de Manolescu) ca „autorii de dictionar“ s-ar integra intr-o clasa inferioara celor impusi prin istoriile literare. Nu e deloc asa, caci diferenta o face intotdeauna nu genul, ci criticul.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper