Auguri!

Un articol de LAURA DUMITRESCU

În parte construita la jumatatea secolului al XIV-lea (Rocca Antica), apoi reconditionata si largita spre sfârsitul secolului al XV-lea în timpul lui Lorenzo Magnificul (Rocca Nuova), fortareata Medici din regiunea italiana Volterra functioneaza în prezent ca închisoare de maxima securitate. În 2006, administratia penitenciara a lansat o campanie de reînnobilare a spatiului, transformând una dintre aripile fortaretei într-un restaurant în care întregul staff, de la bucatari pâna la ospatari, este format din condamnati, cei mai multi, la închisoare pe viata. Pentru aceia care ar avea reticente sa se aventureze în exotisme gastronomice cu iz de Camorra, în prezentarile restaurantului se mentioneaza preventiv ca toate tacâmurile sunt din plastic si ca politisti înarmati supravegheaza vigilent aceasta grande bouffe claustra(n)ta. Heterotopos cu pasiunea sofisticariilor punitive, fortareata Medici gazduieste, pe de alta parte, de douazeci de ani, repetitiile trupei de teatru „Compagnia della Fortezza“, conduse de Armando Punzo. Raspunzând festivalului care se organizeaza în fiecare an în Volterra, Armando Punzo pregateste detinuti pentru rolurile pieselor lui Brecht, Shakespeare, Genet, Peter Weiss. La începutul anilor 2000, grupului de condamnati-actori li s-a alaturat Aniello Arena, arestat în 1991 pentru participarea, alaturi de alti patru membri ai mafiei napolitane, la asa-numitul masacru din piata Crocelle „la stragge di piazza Crocelle“, în care un copil a fost ranit, trei oameni ucisi, iar o batrâna a murit în urma unui infarct în timp ce urmarea întreaga scena de la balcon. Arena, tata a doi copii, a fost descoperit si arestat în ziua de Craciun, când s-a alaturat imprudent mesei de acasa pentru a sarbatori cu ai lui.
Flashback. În acelasi an 2000, Matteo Garrone îsi însotea tatal, critic de teatru, la festivalul de la Volterra. Cu aceasta ocazie, îl surprinde pentru prima oara pe Aniello Arena, iar dupa cinci ani, când Armando Punzo îl invita pe regizorul italian sa participe la repetitiile pieselor sale, Arena îi reapare în rolul unui clovn. Imagine ce-l va predestina pentru cel mai candid si fellinian rol din „Reality“, film distins în mai 2012 cu Marele Premiu al Juriului de la Cannes. În ciuda insistentelor si a petitiilor lui Garrone de a-i permite lui Aniello Arena sa asiste la ceremonia din cadrul festivalului de anul acesta, procurorii nu au acceptat deplasarea lui în sudul Frantei. Într-un interviu acordat publicatiei „Le Monde“, Garrone povesteste savuros, de altfel, dificultatile de a lucra cu Arena, în conditiile în care platourile de filmare erau în permanenta flancate de cordoane de politisti, iar intrarile si iesirile lui la hotel pe timpul noptii pazite cu pustile. De la intimitate la claustrare, visul de „a redeveni copil“ al lui Aniello Arena, asa cum a declarat, s-a împlinit, la modul propriu si imaculat, ca o lustratie fictionala si ca o imersiune paradoxala într-o obsesie a închiderii.
Personajul Luciano pe care îl interpreteaza în „Reality“ este un napolitan sufletist, patron meschin, dar jovial, al unei pescarii din centrul orasului, care participa la un casting pentru varianta italiana a reality showului „Grande Fratello“. Ajuns în etapa a doua de selectie, începe sa spere febril si apoi sa creada mistic în sansele de a intra în casa Big Brother, fortându-si prin tot soiul de superstitii ridicole norocul ce se amâna exasperant. Pentru ca semnul divin, concretizat în apelul producatorilor emisiunii, întârzie, întreagul cartier, de la familie pâna la vecini bagaciosi, intra, pe de alta parte, într-un soi de fibrilatie data de asteptarea neprevazuta. Presat de comunitatea care pândeste oficializarea a ceea ce-i pare o evidenta si frustrat de plutirea în nedefinit, Luciano vinde pescaria, crezând, dincolo de orice pronostic cât de cât rezonabil, în sansa de a se rascumpara cu banii câstigati o data ce va intra în show. Speranta deviaza apoi în delir, iar linistea concurentului ipotetic ia calea competitiei concrete si acerbe cu destinul. Înnebunit de posibilitatea ca showul sa înceapa fara ca participarea lui sa fie anuntata, fostul negutator de peste se avânta prin cele mai ciudate limburi ale infernului pe care singur si-l cladeste. Uneori, în plin spasm al frustrarii, se strecoara prin tevile de canalizare ale unui bar, ajungând pâna la usa camerei lui Enzo, fost participant la Big Brother, pentru a-l întreba, plin de dorinta extatica, ce ar trebui sa faca daca raspunsul întârzie. Replica starului derizoriu este o chintesenta apostolica de filozofie pop : „Never give up!“. Figura lui Enzo bântuie, de altfel, de la început: fals înger, purtat de macarale, urcat si coborât la cer cu un elicopter, care-l duce de la o nunta la alta, anima zgomotos petrecerile unei comunitati în care este adorat si adulat. Atras magnetic de aceasta icoana a succesului, Luciano îl urmareste pâna la hartuire, deghizat hermafrodit si duplicitar-sexual într-o drag queen cu pene albastre gata sa i se arunce în brate. Subtilitatea lui Garrone elimina destul de repede pista univoca a comediei – fitilul filmului are miza metafizic-religioasa si explodeaza, de fapt, în expunerea morbiditatii sperantei, surprinzând totodata procesul dementei obsesive ce face ca nevoia de ascensiune sa se confunde cu transgresiunea. Pentru ca raspunsul echipei „Grande Fratello“ întârzie, explicatia lui Luciano vireaza înspre ipoteze aberante si autodistructive : presupunând martiric ca este supravegheat pentru a se verifica daca a spus sau nu adevarul la casting, Luciano începe sa distribuie cu generozitate franciscana tot ce-i vine la mâna de prin casa. În isteriile unei sotii epuizate de fanteziile vedetiste ale sotului, veioze, haine, canapele încep sa zboare afara pe geam si sa se perinde prin mâinile oportunistilor din cartier. Marinimia crestina se îmbina halucinatoriu cu viziuni panteiste : atunci când un amarât de greiere se rataceste printr-un cotlon de camera si sta priponit pe o teava, întreaga mahala este convocata pentru a vedea promisiunea epifaniei ce va urma. Numai de greieri sa nu vorbesti în casa celui în care toti greierii tiuie ca-ntr-un cor al îngerilor.
Finalul filmului, previzibil si logic pentru psihologia de conquistador al paradisului, aduce o falsa detensionare dupa încrâncenarea zglobie a povestii. Desi prezentat ca o comedie, filmul lui Garrone a fost acuzat, pe drept cuvânt, de cruzime si crearea ex nihilo a unor situatii extreme înspre care este împins nejustificat Luciano, în tratarea sau lipsa tratamentului pentru o obsesie. Patruns într-un patrat de lumina, reluat în forma casei si pe afisul de prezentare al filmului, ultimul cadru dubleaza sarcastic sugestia intrarii într-un soi de eden claustrat, ca o curte interioara de manastire rasturnata.
Manastire rasturnata care în viata de toate zilele devine închisoare. Raspunzând nevoii actorului sau, Matteo Garrone sustine ca „Reality“ este un film despre vis. Replica fastuos-kitschoasa adusa lui Fellini, cu care dialogheaza într-o perpetua jubilatie nonconformista, realitatea lui Garrone se deschide cu un cadru prelung ce urmareste traseul unei calesti roccoco, de un prost gust imperial, pâna ajunge în curtea unei vile ca din Disneyland în care se petrece focos. O trupa de saltimbanci ambulanti se dezlantuie ca-n fauna la o nunta ce aminteste deziluziile lumii Cabiriei si trena umana formata din Arlechini si Colombine derizorii. Petrecerea, care degenereaza în ciorovaiala jemenfichista cum numai italienii o pot crea, se decanteaza lent în imagini care prezinta apoi soiuri de semi-oameni obiditi întorsi / reculesi la casele lor. Camera insista asupra mizeriei de furnicar din cartierele tip stup încropite printre ruine de foste amfiteatre, în care batrâni tâfnosi si babe naive se lasa înselati de bisnita unora lipsiti de scrupule ca Luciano, vânzator ocazional si mic traficant de roboti de bucatarie. Memorabil ramâne episodul invaziei din timpul messei, în care rugaciunile colective se topesc printre amenintarile fanatic-belicoase ale unor interlopi ai vânzarilor subterane. „Reality“ ar fi ramas un film despre gradele de uzura ale religiei si despre diversiunile si diversitatile laicizarii, daca nu ar fi folosit ostentativ recuzita religioasa pentru a sugera slabirea desacralizanta si degenerarea idealurilor umane. Într-un moment de criza, Luciano marturiseste unor batrâne pioase ca îsi doreste cu ardoare sa intre în casa, dar dialogul pastreaza voit ambiguitatea dintre Casa-împaratie celesta si casa-claca Big Brother. Psihoza nu este un caz-mostra (desi Garrone spune, en passant, ca povestea felului în care un napolitan înnebuneste asteptând sa fie primit la „Grande Fratello“ este adevarata), ci emblema blocajului în repere a unei lumi nauce care nu reuseste pe de o parte sa se afirme, pe de alta sa-si recunoasca identitatea sau apartenenta la comunitate. Singura casa si împaratie a lui Dumnezeu este de gasit tot în realitate – tot atât de intriganta, de codificata si de claustranta ca inima unui italiano vero.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper