America, America…

Un articol de CONSTANTIN STOICIU

Scriu extrem de rar despre sudul continentului pe care locuiesc. Nu-l cunosc, desi Canada nu se deosebeste prea mult. Nici macar Québecul francofon. Vecinatatea e zdrobitoare. Economic, politic, moral. Când Statele Unite stranuta, câteva saptamâni sau luni mai târziu Canada se îmbolnaveste de gripa. În Statele-Unite, în America, pentru a folosi sintagma curenta si reductoare, se întâmpla mereu câte ceva, bun sau mai degraba rau, si lumea întreaga se simte obligata sa ia nota, sa-si puna întrebari, sa fie preocupata. E tara cea mai puternica, se zice, cea mai democrata, cea mai înarmata, jandarmul oficial al planetei. În Canada, cu precadere la apropierea iernii, plictiseala generala politica, sociala, existentiala devine exasperanta, iar de-a lungul celor 5-6 luni care urmeaza, patetica.
Fiecare cu America lui. Românii nu fac exceptie. Ba, mai mult, sunt, ca polonezii, americanofilii cei mai convinsi si agresivi din Europa. O frenezie particulara a reaproprierii, un amestec de admiratie natânga, de entuziasm infantil, de recunostinta stupida, de ameteala eterna se regaseste în comentariile celor care o rup în engleza si poate s-au plimbat putin dincoace de ocean. E democratie, e libertate, lumea e împartita cum e împartita, adoram pe cine vrem si trebuie sa adoram si detestam pe cine vrem si ni se ordona sa detestam. Mai ieri, unul dintre comentatori, figura odioasa a servilismului politic si a atacurilor sub centura, se încumeta sa compare cu un lirism consumat campania electorala americana, vadit democratica, vadit exemplara, cu mahalaua si pomenile campaniei electorale românesti. Cele 6 (sase) miliarde cheltuite de democrati si de republicani pentru a se târâ reciproc în noroi si a racola dezamagitii, indecisii si minoritatile erau trecute pudic sub tacere. America respectivului ramâne o tara de vis cu ochii deschisi, iar România, o tarisoara mizerabila, incapabila sa-si domine pulsiunile primitive.
Cam la fel gândesc, fara s-o marturiseasca, si politicienii nostri. De la mic la mare, în raport cu America, s-au purtat, se poarta si, greu de imaginat o alta atitudine, vor continua sa se poarte ca niste catelusi ascultatori. Se stie, se vehiculeaza de ani de zile pâna la satietate, îsi asuma atâtia mahari politici aceasta disponibilitate de carne de tun româneasca, America a „bagat“ România în NATO si tot ea ne apara de rachetele rusesti, iraniene, nord-coreene si de cele ale dictatorilor de stânga din America de Sud. Se aminteste mai rar sau deloc ca tot America a inspirat pulverizarea sistemului de sanatate si de învatamânt, privatizarile si distrugerea sistematica a ceea ce constituia industria mediocra, dar utila a tarii. La rastimpuri, cum se cuvine cu o tarisoara atât de ascultatoare, atât de servila, atât de neputincioasa, ambasadorul Americii le mai da politicienilor si cârcotasilor ocazionali si timizi peste mâna si peste gura, le mai impune o alegere, o politica, o persoana, de la procurori la un presedinte.
Alegerile americane au fost o noua ocazie pentru comentatorii români specializati sau veleitari în chestiunile de dincoace de ocean de a se entuziasma si a-si reînnoi fascinatia oarba pentru marea democratie. În afara de cazul delirant pomenit mai sus, m-au frapat doua comentarii diametral opuse. Cel dintâi, semnat de un jurnalist sumbru care se pricepe de la cinema la tenis si sufera ca românii nu i-au oferit un presedinte pe masura asteptarilor lui, l-a ales din nou pe Obama presedinte personal pentru ca nu s-ar fi adresat burtii si buzunarului, cum a facut Romney. Cel de al doilea comentator, care semneaza în revista damelor de o anumita vârsta, e profund dezolat ca un socialist pacifist si lipsit de pragmatism ca Obama a putut câstiga un nou mandat care se anunta catastrofal pentru America.
„America, America…“ e titlul unui film al lui Elia Kazan care ar merita vazut si revazut. Sfârsitul e memorabil. O moneda de un dolar, gasita pe strada, ramâne suspendata în aer sub privirea candida a tânarului imigrant grec abia coborât de pe vapor. În America, patria dumnezeului dolar, viata e o loterie, pierzi sau câstigi. Asa a fost dintotdeauna si nimic nu se va schimba niciodata. Hollywood-ul a fost si a ramas o oglinda fidela atât a societatii si a visului american, cât si a politicii americane. În anii Clinton, pentru a nu ma reîntoarce prea departe în trecut, filmele erau lejere, încercau o regasire a optimismului pierdut. În anii Bush junior, criticau razboaiele în care America se angajase. În primul mandat al lui Obama, filmele au devenit pur divertisment. Super-eroii triumfa, personajele sunt inspirate din benzi desenate, candoarea tine loc de reflectie, numai un erou perfect ca Obama, purtator al atâtor sperante, poate pune capat declinului ineluctabil al Americii. N-a reusit si nici nu va reusi.
Ca batrân deja locuitor al continentului nord-american, sfatul pe care as îndrazni sa-l dau comentatorilor care continua sa priveasca fascinati dincoace de ocean si povestesc vrute si nevrute românilor despre ce li se pare ca au vazut ar fi sa învete cât mai repede dialectul chinez modern, mandarina. Nu sunt sigur ca-l vor accepta, dar cum nu ma costa nimic…

12 noiembrie 2012

Un comentariu pentru “America, America…”

  1. decembrie 6, 2012 la 10:16 am

    Felicitari domnule Stoiciu dar va asigur ca nu va vor ” recepta ” cei – aceiasi , dealtfel – care de 20 de ani nu se mai deslipesc de ecranele tv si ne tin in aceleasi ” comentarii ” rasuflate tot de pe atunci . Ne-am saturat de mutrele lor ca de mere padurete dar nu se dau batuti deoarece considera ca la tv este locul lor de munca . Cat priveste America si ambasadorii sai nu este prima oara cand ne pacalesc ; este clar ca am importat din America numai ce nu trebuia .

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper