A scrie, a citi, a iubi

Un articol de RODICA GRIGORE

Mihail Siskin, Scrisorar, traducere si note de Antoaneta Olteanu, Bucuresti, Curtea Veche Publishing, 2012.

 

„În cartea existentei, toate sunt scrise, desigur, o singura data.
Dar prind din nou viata când cineva reciteste o anume pagina,
care a mai fost citita cândva.“ (Mihail Siskin)

Comparat pe rând cu Cehov, Nabokov sau James Joyce, scriitorul rus Mihail Siskin s-a declarat mai degraba amuzat de toate aceste filiatii pe care criticii literari au încercat sa le stabileasca între creatiile lui si operele predecesorilor sai. Fara sa ignore traditia marii literaturi (el însusi a afirmat ca proza lui Cehov l-a marcat profund înca din perioada formarii sale intelectuale), Siskin a insistat, însa, mai cu seama pe lectia pe care lectura prozei lui Tolstoi sau a lui Bunin a reprezentat-o pentru el, în primul rând în ceea ce priveste „arta / stiinta de a nu face compromisuri.“ Caci, asa cum a spus în cadrul unui interviu, „daca îti propui sa scrii pentru un anumit public, înclinat sa prefere un anumit gen de text, încetezi sa mai fii un scriitor în adevaratul sens al cuvântului si te transformi, în chiar acea clipa, într-un servitor.“ Secretul unei cariere reale în domeniul adevaratei literaturi este, dupa cum tot Siskin va afirma, „capacitatea de a descoperi coordonatele generale, profund umane, ale existentei caci, daca ceea ce e important pentru tine conteaza si pentru altii, înseamna ca vei fi citit si din motive care exclud simpla curiozitate.“ În fond, acesta e si secretul uriasului succes de care acest scriitor s-a bucurat nu doar în Rusia, ci si în toate tarile unde cartile i-au fost traduse mai cu seama de-a lungul ultimelor doua decenii: anume ca, scriind exact despre acele lucruri care l-au preocupat pe el însusi în cel mai înalt grad, a reusit sa spuna ceva esential despre realitatile lumii contemporane si despre conditia umana marcata de vicisitudinile istoriei ultimului veac.
Astfel ca, dupa excelenta povestire „Lectia de caligrafie“, cu care debuteaza în 1993, Siskin se prezinta în fata cititorilor cu romane precum „Muzicianul orb“ (1994), „Cucerirea Ismailului“ (1999), „Par de fecioara“ (2005), încununate, toate, cu prestigioase premii literare rusesti sau internationale, daca ar fi sa amintim aici doar Prix Du Meilleur Livre Etranger, Premiul Haus der Kulturen der Welt sau Premiul Grinzane Cavour. Interesant este, de asemenea, ca, în contextul în care în perioada care a urmat caderii Cortinei de Fier si încheierii Razboiului Rece, proza rusa a fost dominata de romane politiste scrise în graba, dupa consacratele retete care asigurau o oarecare faima – de scurta durata!… – în rândurile unui anumit public, sau de texte care reluau pâna la exasperare modelele arhicunoscute ale literaturii de consum a lui Paulo Coelho, iar criticii aproape ca încetasera sa mai spere ca lucrurile se vor îmbunatati într-un timp rezonabil, Mihail Siskin se impune rapid. Si cucereste, pe data, nu doar aprecierea unanima a exegetilor – chiar si a celor mai severi dintre acestia – ci si prestigiul în fata unui public despre care nu putini afirmau ca ar fi devenit incapabil sa mai perceapa adevarata valoare. Acest lucru se vede mai cu seama dupa aparitia celui mai recent roman al sau, intitulat „Scrisorar“ (2010), care cucereste nu doar toate premiile literare din Rusia, ci reprezinta si un exceptional succes de librarie.
Titlul cartii, straniu chiar si în limba rusa („Pismovnik“), este preluat dupa cel utilizat înca în secolul al XVIII-lea de autorul rus E. Kurganov, cel care publica nici mai mult, nici mai putin decât un… scrisorar. Adica, o culegere de modele de scrisori care puteau apoi fi folosite si / sau adaptate de cei interesati. Era vorba despre modele de scrisori dintre cele mai diverse, care vizau, asadar, un public foarte eterogen: de la note comerciale sau întelegeri economice, pâna la exemple de scrisori de dragoste. Desigur, o carte de acest fel e greu de imaginat astazi – sau, daca asa ceva ar fi de imaginat, ar avea darul de a stârni zâmbete si de a oferi nenumarate mostre de umor involuntar. Numai ca în ciuda aparentei oarecum demodate a corespondentei clasice, pe hârtie, scrise de mâna, aceasta exercita înca o reala fascinatie în rândul cititorilor, care, oricât de moderni (sau de postmoderni!) ar fi, simt nu o data nevoia sau, dupa caz, nostalgia, textelor aducând în prim plan comunicarea dintre oameni aflati la distanta unul de celalalt. Mihail Siskin intuieste acest mare adevar si, pornind de la sugestia predecesorului sau, pune la cale el însusi un soi de „scrisorar“ – de factura fundamental diferita, însa. Dar care se diferentiaza si de structura altor romane epistolare contemporane, fie ca e vorba despre „Cutia neagra“ a lui Amos Oz, fie de „Se face tot mai târziu“ de Antonio Tabucchi. Caci scrisorarul acesta reprezinta corespondenta purtata de doi îndragostiti, Sasa si Volodia, vreme de ani în sir, cititorul având în fata o uluitoare lectie de virtuozitate stilistica în ceea ce priveste comunicarea scrisa. Nu doar comunicarea, ci de-a dreptul conversatia, câta vreme cei doi par a sti sau a reusi întotdeauna sa faca abstractie de distantele de orice fel si de departari, de deosebirile inerente dintre ei. Numai ca aceasta lectie nu e deloc simpla. Sasa si Volodia nu sunt niste îndragostiti obisnuiti, caci unul dintre amanuntele esentiale ale cartii lui Siskin este ca cei doi nu se întâlnesc niciodata. Dar asta nu-i face nicidecum mai putin îndragostiti, dimpotriva. Cititorul va întelege abia dupa un numar destul de însemnat de pagini ca cei doi nu s-au întâlnit în realitate si intuieste ca nici nu se vor întâlni în viata de fiecare zi, plina, pentru fiecare în parte, de numeroase probleme sau provocari. Însa lectura devine cu atât mai palpitanta, iar discursul – veritabil dialog – rezultat în urma scrisorilor pe care Sasa si Volodia le astern pe hârtie primeste o noua consistenta. Cu atât mai mult cu cât Siskin, care adora doar lucrurile complicate, face ca totul sa fie, cum altfel, decât complicat! O a doua si mult mai atenta lectura va evidentia ca nici macar nu e foarte clar daca respectivele scrisori au fost efectiv asternute pe hârtie sau a fost destul ca acestia doi sa se gândeasca la toate acele lucruri. Înca si mai important, cu toate cã plasarea în timp e vaga în mod deliberat, câteva detalii pe care fiecare dintre cei doi le mentioneaza duc la o concluzie si mai nelinistitoare: epocile în care ei traiesc sunt diferite. Caci, daca Volodia ajunge sa lupte pe front în timpul înabusirii Rascoalei Boxerilor care a marcat China în anul 1900, Sasa relateaza diversele evenimente din viata ei, mai cu seama dupa ce-si finalizeaza studiile medicale, situatia pe care ea o descrie ducând cu gândul spre perioada anilor ’60 ai secolului trecut.
Interesant este ca, daca în romanul anterior, „Par de fecioara“, Siskin prefera complicatele si naucitoarele jocuri de cuvinte si trimiterile livresti ce acopereau o arie extrem de vasta, de la Xenofon la Agatha Christie, în „Scrisorar“ autorul se concentreaza pe evidentierea marii teme careia i-a dat glas în aceasta carte, si anume puterea iubirii de a face ca pâna si cele mai aparent banale fapte sau lucruri sa devina pline de sensuri, dar si sa salveze fiinta umana de risipirea în neant. Caci, daca, de pilda, Sasa intuieste ca, în fond, toate marile carti ale omenirii sunt mai degraba despre moarte, iar Volodia va afirma ca, în comparatie cu fericirea lor, fie ea si epistolara sau mai cu seama pentru ca este epistolara, moartea însasi e o joaca de copii, Mihail Siskin sugereaza la tot pasul ca fundamental ramâne spatiul securizant pe care dragostea celor doi îl creeaza. Si care îi pune la adapost de orice amenintare si mai ales de orice spaima. De aceea, aflat pe front, Volodia nu se teme, si nici chiar dupa moartea sa scrisorile lui nu vor înceta sa ajunga la Sasa. Nici ea nu va înceta, de altfel, sa-i scrie, chiar dupa ce se casatoreste. Si, desigur, scrisorile vor ajunge la el. Cum? Cu acea putere miraculoasa pe care doar dragostea o are de a suprima distante si de a anula departari, de a construi poduri pe deasupra singuratatii si a singuratatilor de orice fel, ori ferestre prin care doar cei care iubesc pot privi si vedea si de a ajuta sufletele sa comunice, chiar si atunci când trupurile ramân departe. În acest fel, Sasa si Volodia îsi spun totul si sunt mai apropiati decât multe cupluri care se vad zi de zi, razboiul si anii care-i despart nu-i împiedica sa fie fericiti si sa se simta împliniti, iar scrisorile lor sunt, de fiecare data, punti pe care pasesc, putând, astfel, sa se atinga în gând sau doar în vis, spunându-si totul despre temerile din copilarie, despre existenta alaturi de parintii lor, despre sperantele de viitor. Ei stiu, astfel, totul despre suferinta pe care, în unele momente, le-o provoaca distanta dintre ei, despre dorul care îi sfâsie. Timpul e, desigur, mai putin important în acest context. El devine un factor relativ, asa cum este, practic, totul, în afara afectiunii pe care ei si-o poarta unul celuilalt. Conteaza, deci, geografia lor interioara, lumea de hârtie – sau doar de cuvinte si de gânduri – pe care o construiesc zi de zi, orele, zilele, anii în care îsi sunt alaturi fara a se vedea, însa cunoscându-se.
Tehnica e întotdeauna perfecta în cazul acestui excelent roman epistolar, o altfel de carte despre dragoste si razboi, despre singuratate si moarte. Ironia postmoderna nu lipseste, însa Siskin stie cum sa o foloseasca de fiecare data pentru a nu rani cu ea delicatele sentimente ale protagonistilor. Sigur, Volodia nu e print, însa comparatiile cu meditativul print al Danemarcei se sustin, câta vreme pentru amândoi timpul si-a iesit din matca iar stelele au calculat gresit anumite date de nastere. Cu toate astea, ce e scris sa se întâmple se întâmpla, el o gaseste pe Sasa, întâlnirea cu ea îl salveaza chiar si dupa moarte, si-l ajuta sa înteleaga ca singura victorie în orice razboi este sa ramâi în viata pentru cei pe care-i iubesti. La rândul ei, Sasa îl asteapta si-i raspunde mereu, viata începând, pentru ea, doar odata cu Volodia. Timpul însusi pare a nu mai trece, iar ceasul ei arata mereu aceeasi ora. Cei doi înving, în acest fel, nu doar distanta si departarea dintre ei, ci si trecerea timpului. Caci, dupa cum citim în ultimele fragmente ale acestui tulburator roman, „ca si trupurile, sufletele se pot atinge, si nu exista nici un fel de spatiu între ele. Iar oamenii ajung ce au fost mereu: trup si lumina“.

 

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper