Toamna „Copacului din campie“

Un articol de CONSTANTIN COROIU

Criticul, eseistul, jurnalistul Gelu Ionescu a împlinit în luna iunie 75 de ani. Când l-am cunoscut – parca a fost ieri! – la o editie a „Zilelor Culturii Calinesciene“ de la Onesti, din anii ’70, era un barbat foarte tânar. Discipol eminent al lui Tudor Vianu, universitar la Catedra de Literatura comparata a Facultatii de Filologie din Bucuresti, debutase editorial cu volumul „Romanul lecturii“ si semna în cele mai importante reviste literare si culturale ale vremii. Eu, si mai tânar, eram redactor realizator de emisiuni literare la Radio Iasi, un post cu mare audienta în epoca. De atunci nu l-am mai vazut. Pâna în 1990, l-am ascultat la Radio Europa Libera, cu un sentiment de satisfactie ca, iata, un intelectual si un scriitor de tinuta sa era acum colegul meu de breasla, chiar daca se afla dincolo de „cortina“, dar si cu regretul ca învatamântul universitar, critica, teoria si eseistica literara de la noi pierdusera o personalitate în plina forta. Încât sentimentul de satisfactie era însotit de unul de frustrare. Atunci n-aveam cum sa intuiesc ca va veni un timp „revolutionar“ când eminentele cenusii din diverse domenii de creatie, atâtia profesionisti de elita ai acestei tari vor pleca in corpore ca într-un refugiu din calea cotropitorilor… Nevoit sa se exileze sau, cum se spunea atunci, sa aleaga libertatea, Gelu Ionescu, ca si alti intelectuali români aflati în aceeasi situatie, a trait o trauma care – asa cum o atesta cele doua admirabile carti de „scrieri“ si „fragmente memorialistice“ ale sale – „Copacul din câmpie“ si „Covorul cu scorpioni“ – i-a modificat, asa-zicând, metabolismul, nu doar cel biologic, de vreme ce „experienta exilului se poate compara cu aceea a agoniei sau a mortii“, o experienta greu, chiar imposibil de definit în toata complexitatea ei. De altfel, în volumul „Covorul cu scorpioni“ scriitorul recurge la o anecdota plina de miez în încercarea de a defini cumva, în acest mod indirect, „indefinita“ notiune de exil: „…un rabi pleaca în desert ca sa mediteze, sa afle ce este viata. Dupa 20 de ani se întoarce, aduna toata comunitatea, se urca pe o piatra, ca sa poata fi vazut si auzit de toti, si spune: «Viata e o fântâna adânca!». Se asterne o liniste respectuoasa peste cei adunati, ce se tot gândesc, murmurând câte ceva, la adâncimea vorbelor lui rabi. Deodata, un tânar aflat în primele rânduri întreaba: «De ce o fântâna adânca?». Se lasa din nou tacerea si toti ochii sunt îndreptati spre rabi. Care se gândeste, se gândeste si, într-un târziu, spune de pe piatra lui: «Atunci, nu e o fântâna adânca…»“.
Gelu Ionescu se considera exilat si dupa 1990, asumându-si aceasta conditie pâna la capat. Locuieste în Germania, unde s-a nascut fiica sa, Domnica, o autentica bavareza, dar de obârsie si limba româneasca, careia îi sunt dedicate cele doua carti amintite. În ceea ce-l priveste, parintele sau marturiseste: „Nu voi fi niciodata altceva decât un intelectual – un scriitor – de origine si de limba româna, care a optat, din disperare, pentru exil. Aceasta evidenta mi-o asum fara exaltari de entuziasm sau auto-admiratie, dar si fara lamentatie sau nostalgii lacrimogene; fara a ma putea consola pentru nesansa de a nu ma fi nascut în Occidentul european, într-o limba, tara si cultura de mare circulatie“.
Fiu de mosier de prin partea de sud a Moldovei, lui Gelu Ionescu si alor sai li s-au furat averea, privilegiile si libertatea deplina. La vârsta de 45 de ani, exilându-se, i s-a oferit sansa libertatii si posibilitatea de a trai într-o Europa neprovinciala… Un câstig dobândit cu durere: „Un indicibil sentiment de durere, care este, cred eu, durerea exilatului; aceasta ruptura pe care am simtit-o, as spune chiar visceral, mi-a marcat restul vietii si mi-a adus cosmarul depresivitatii. Eram acum un om liber – si eu nu ma bucuram de nici unul din avantajele locului meu. Nu puteam, pur si simplu, fara a sti de ce. Se rupsese în mine o coarda, nu stiu care. Este în «Livada de visini» a lui Cehov, catre finalul actului al doilea, o scena în care, în plin realism al intrigii si desfasurarii, se aude un zgomot vibrant, asemanator unei corzi care se rupe – nimeni nu stie ce e si care e explicatia acelui sunet prelung. Un mister, un simbol, o ruptura în ordinea realului. Evoc scena pentru ca si în mine s-a rupt atunci acea misterioasa coarda, ruptura care m-a facut sa nu mai fiu „întreg“ de atunci încoace, oricâte momente de bucurie, satisfactie sau entuziasm am avut“.
„Doisprezece ani la Europa libera“ sunt evocati de Gelu Ionescu, în memorialistica sa, nu fara o unda de nostalgie, dar mai înainte de toate cu judecata rece, as zice necrutatoare, si cu remarcabilul sau talent epic si portretistic. În atmosfera de acolo pe care o descrie criticul si eseistul am descoperit multe similitudini, oricât de ciudat ar parea, cu cea din redactia postului de radio în care eu însumi lucram chiar în acei ani. Deosebirile, e drept importante, sunt putine. Una dintre ele este ca noi aveam sefi autohtoni si nu „sefi americani“, ca sa redau întocmai sintagma memorialistului. (Asa-zisa revolutie a rezolvat însa si aceasta pro blema. Acum si la noi sefi sunt tot americanii!). O alta ar fi – mai e nevoie sa amintesc? – ca noi nu puteam critica Puterea comunista. Altminteri, si aici, si acolo, talentati si multi nechemati, oameni oarecum instruiti, dar si semidocti, inclusiv cu o cunoastere precara a limbii române, e drept nu atât de „riguros agramati“ (cu formula lui Emil Hurezeanu) precum cei de la posturile de radio si televiziune românesti de astazi. Pentru Gelu Ionescu, adaptarea la o asemenea lume si la o profesie dificila, mult mai dificila decât presa scrisa, aceea de gazetar radio, a trebuit sa se produca dupa o activitate de profesor, cercetator si eseist preocupat de literatura comparata, de exegeza operei lui Eugen Ionescu etc. si dupa socul devastator al „rupturii“. Un impact puternic cu pierderi mari si cu câstiguri nu pe masura: „Am învatat sa scriu mai simplu, mai direct, mai repede – mai «gazetareste». Am pierdut însa din subtilitatea stilului «artist», din capacitatea de nuantare a ideii si din bagajul lexical, desi am citit si citesc în permanenta carti si reviste din tara. Schimbând meseria, am pierdut si contactul cu o seama întreaga de preocupari, cum ar fi cele de teorie literara. Citesc azi literatura multa, dar critica mai greu si cu mai putina curiozitate – am pierdut deci ceva din «profesionalismul» lecturii“. Remarcabil este faptul ca Gelu Ionescu a avut forta si vointa de a se integra într-o meserie în care, cum obisnuiam sa zicem noi, radiofonistii, se traieste repede. Una dintre cele patru convorbiri pe care Gelu Ionescu le grupeaza într-un capitol din volumul „Copacul din câmpie“, este cea cu Dan C. Mihailescu. La întrebarea lui Dan C. Mihailescu: „Cum se face ca Dvs. – un profesor bun, iubit de studenti, si un bun cunoscator de limba franceza – nu ati ajuns în mediul universitar occidental, ci la Europa libera?“, raspunsul e de o sinceritate as zice dezarmanta: „Poate ca am fost profesor bun si, cred, iubit de studenti – în orice caz eu mi-am dat multa silinta. Daca duc dorul a ceva, din 1982 încoace, atunci acel ceva se numeste catedra. Cunoscator bun al limbii franceze nu sunt. Si nici n-am încercat sa ocup o catedra de româna în Occident pentru ca oferta de a lucra la Europa libera pe care mi-a facut-o Vlad Georgescu, cu care eram prieten din tara, mi-a venit chiar înainte de a cere azil politic. Este probabil ca daca nu aveam aceasta oferta, urmata imediat de o alta la Radio France International, care tocmai îsi refacea sectia româna, as fi încercat sa gasesc ceva la vreo universitate – dar tot pentru româna, caci la 45 de ani nu mai poti spera la altceva decât daca esti cineva foarte cunoscut. Însa mi-ar fi placut sa fiu profesor aici – chiar daca a fi profesor de româna în Occident este mai putin decât a fi profesor de literatura comparata în România – vorbesc, fireste, din punct de vedere profesional. Cel putin asa mi se pare… As fi avut mai mult timp, mi-as fi continuat unele preocupari, as fi avut timp de scris. Apoi, oferta Europei libere mi s-a parut a fi ca un fel de… «comanda» a destinului meu…“.
Lui Gelu Ionescu „îi place foarte mult“ ca traieste în Germania, are „o mare admiratie“ pentru tara lui Goethe si a lui Beethoven, ca si pentru poporul german – „un mare popor“. Observatiile profunde sunt dublate de opinii nu o data critice si chiar vizionare: „Germania este trunchiul civilizatiei europene, înca de multe veacuri; si cine a spus ca Germania e moarta din punct de vedere spiritual si cultural, ca e numai „tara untului“, acela e pur si simplu un ignorant. Chiar si geniile pot fi uneori ignorante, pot avea zone de întuneric în mintea lor extraordinara. Este adevarat ca tot Occidentul traieste o epoca de consum aberant, la care va fi silit sa renunte, într-o buna zi, caci sunt semne ca si cornul acestei abundente debordante si chiar indecente va seca. Occidentul are nevoie sa-si re-gândeasca viata – si-i va fi greu – va fi o criza de mari proportii si de toate naturile – are nevoie de o alta filozofie de viata“.
Dar cine sa i-o furnizeze? Ma îndoiesc ca s-ar putea învrednici de o asemenea isprava functionarii de la Bruxelles si Strasbourg. Si cu atât mai putin lideri ca doamna Merkel sau ca alte „doamne de fier“…

Comentariile sunt inchise.