Sunetul timpurilor noi?

Un articol de Stefan Baghiu

Literatura romana nu se poate lauda ca ar fi abolit deja preconceptiile generale pe care le determina subiectul consumului de droguri. La fel, literatura romana nu se poate lauda ca a exploatat, cu mici exceptii, programatic si fara retineri subiectul acesta incomod si problematic. Si astfel, iata cum se face ca, deja la un deceniu de la intrarea în mileniul trei, scriitorii romani (dar si publicul cititor de carte) nu au înca antrenamentele necesare pentru a construi atmosfera „junky“-ului profesionist. Cu toate ca problema romaneasca tine si de o anume ordine fireasca a parcursului istoric (inaccesibilitatea drogurilor tari în Romania pana dupa ’89), implicatiile morale pe care le presupune înca un asemenea subiect (si, totodata, lipsa capacitatii generale de a izola esteticile junky de judecati etice) transforma orice proiect literar de o astfel de factura într-unul greu de luat în vizor. Argumentele istorice pe care se sprijina automat problema (fara a dori sa devin aparatorul unei literaturi a consumului de droguri) tin de o oarecare traditie europeana (si transatlantica) a literaturii „junky“, de la Baudelaire la Huxley si de la beatnici la Hubert Selby, Hunter S. Thomson sau Irvine Welsh. La fel, argumentele care vin în sprijinul subiectului tin de o renuntare necesara la cenzura ideatica si de o nevoie a cunosterii  întregii societati sau, mai bine spus, a „întregilor societati“. Tocmai pentru ca problema romaneasca a drogurilor a atins în ultimii ani (dupa explozia care începuse înca din anii ’90) proportii de-a dreptul neasteptate si îngrijoratoare prin invazia etnobotanicelor si prin largirea pietelor ilegale. Si unde mai punem interesul cunoasterii subiectului, dovedit de adevarate studii recente, între care cel al lui Andrei Oisteanu, „Narcotice în cultura romana. Istorie, religie si literatura“?
Pe principiul vaselor comunicante, fenomenul se infiltreaza si în zonele muzicii de import. Kazi Ploae si Specii sunt cativa din cei mai importanti reprezentanti actuali ai poeticii „junky“. Bine încadrati în decorul suburbiilor Bucurestiului, ei au vorbit mereu, începand cu primele colaborari, despre structurile sociale dezechilibrate si despre dependente de tot felul. Coincidenta sau nu, odata cu aparitia primelor surse de droguri legale, celebritatea lor a atins proportii nationale. Rap-ul lor se transforma practic într-un mainstream underground (desi termenul e oximoronic) în care a dominat mereu atmosfera substantelor puternice, la confluenta dintre drama si acceptare sociala. Proiectul nu a tinut mai mult de doi-trei ani. Dragonu 47 din Specii, cunoscut pentru ceea ce poate usor fi numit exces de carisma, a continuat sa cante în alte proiecte, schimband însa macazul la o suta optzeci de grade, îmbratisand un fel de „trairism“ îmbibat de ortodoxie „new-age“, Chimie (sau Misu Foarfeca) si-a continuat proiectele „solo“, iar Kazi Ploae a iesit deocamdata din lumea muzicala romaneasca. Foarte interesanta a fost spre final însa atitudinea lui Dragonu care anunta în interviuri situatia grava prin care trec membrii proiectului. Nu numai ca dependenta de droguri tari ajunsese la paroxism, dar noile cuceriri media îi împingea si mai mult catre autodistrugere. Dincolo de aceste probleme însa, pentru ce va însemna de acum înainte cultura romana, proiectele „Imperiul lianelor“, „Amenintarea maimutei“, „Hartie de împaturit muntele“ (proiect solo Kazi Ploae) si „Usile“ (proiect Specii) înseamna de fapt trecerea hip-hop-ului tot mai mult catre zone largi de poeticitate.
Usurinta cu care se face trecerea vine tocmai prin intermediul acestei poetici „junky“ hipercerebrale care are marele noroc estetic de a fi filtrata de experienta directa (la care se adauga, trebuie mentionat, cateva repere clare de gandire filosofica). În cateva puncte concrete, versurile lui Kazi Ploae pot fi confundate usor cu poemele generatiei „douamii“ pentru tematica inspirata din noile tehnologizari la scara mondiala: „omu din gang viseaza la coroana cyborg sempleaza vise si ma pierd într-un colaps cerebral/ aleg ce vreau ca un preot pedofil întrun sat de tigani“, „zambesc în Bucuresti/ port discutii fara sens cu prietenii mei primitivi din Drumu’ Taberei/ prins in orasul groazei din tara ratatilor/ vad copii de bani gata la volanul tatilor/ vezi inscriptii pe zid dar stai linistit/ toate blocurile gri sunt greu de descris“, „unde e biletul tau de intrare? cand nu o sa mai fie apa si robotii nu repara oameni/ pe prieteni îi înveselesti plangand/ nu esti prost informat esti doar prost ca romanii de rand“.
Pe laga astfel de momente se adauga suspendarile autobiografice, încercarile reusite de a surprinde atat banalul, cat si spectacolul apocaliptic în toata splendoarea lui. Marele avantaj al unei astfel de poetici este frazarea hip-hop. Prin intermediul tonului potrivit, toata agresivitatea imperceptibila textual si atitudinea fie superioara, fie blazata lovesc la cote înalte. Însa acesta este totodata pericolul principal. Pentru ca pe cat de greu ar putea fi pentru poezie sa functioneze dincolo de rigiditatea textului care cenzureaza automat inutilul, pe atat de usor îi este muzicii sa creeze diversiunea valorii. Textele obosite, manieriste, pot parea adevarate acte de splendoare estetica prin jocul teatral potrivit, însa proportiile acestor diversiuni la cei mentionati sunt destul de reduse. Kazi Ploae are ceva din siguranta covarsitoare a unui profet, dar si ceva din nebunia narcotica brutala (el însusi fiind un aparator al suprarealismului): „2020/ te prinde impotent într-un bordel islamic cu o fetita de noua ani stimulandu-te mecanic/ oamenii-s vinovati de viata pana la extinctie/ natural e reîncarnarea unui releu de transmisie/ stop/ bun venit in sistemul nervos central“.  E unul din singurii MC care se revendica dintr-un curent cultural de impact si care chiar respecta forta combinatoricii suprarealiste. El îsi numeste criteriul estetic principal „suprarealism logistic“ si se foloseste mereu de imagini si alaturari imagistice tipatoare. Asta nu pentru ca îi este strain realismul acut (hiperrealismul e unul dintre punctele forte ale pesimismului general caracteristic), ci pentru ca astfel forta cu care comunica piesele creste considerabil. De altfel, pana si beat-urile construite pe ultimul album („Hartie de împaturit muntele“) au cateva elemente psihedelice în compozitie.
Însa totul se concretizeaza mai mereu într-o stare de abandon general justificat de o copilarie si o tinerete tulburate mereu si de frustrarea în fata incapacitatii de a fi ascultat ca profet (de ce nu, aproape de un romantism transmutat în suburbiile Bucurestiului?): „radeti de mine pentru ca sunt diferit, eu rad de voi pentru ca sunteti toti la fel“, „copil moralizat la modul „Dumnezeii ma-tii, spune! „în zile insorite meriti tot raul din lume / cotidianul ma sugruma, iau o distanta voita fata de-un sine pe care-l detest“, „suspans sceptic, sarcasm ieftin,/si ma surprind timpuri noi tusind fum, fara antiseptic“. Mai mult, ce e cel mai interesant la Kazi Ploae este ca si-a procesat chiar disparitia din hip-hop. Vorbind mereu, pe buna dreptate, despre superficialitatea rap-ului romanesc, el ramane distant în fata accesibilitatii, dar îsi povesteste în „real-time“ intentiile. Si automat intervine si campania antidrog, tocmai în momentele de declin spiritual si de glorie mizerabilista: „ce fac eu acum se cheama, de fapt, malpraxis,/ nu mai vreau sa vand droguri ca sa scot albume gratis.“, „hei, tu, mai stii cand ne-am tras vreo doua ceasuri?/ da, si pe mine ma durea, dar heroina-ti face asta./ degeaba vrei s-ajungi erou, nu exista,/ sunt doar reprimari si dorinte de recunostinta“. Toate aceste treceri ciudate de la starea de siguranta absoluta pe puterea fals salvatoare a narcoticelor si a opiaceelor la starea de greva limfatica patologica si saturatie descriu, de fapt, adevaratele oscilatii ale dependentelor de droguri. Si echilibrul e mai mereu cheia catre o poetica autentica.
Descrierile lui Dragonu sunt efectiv analize ale trip-urilor. El fiind un excentric „Goa“ al limbajului si al termenilor stiintifici, într-un fel cunoscatorul tuturor procedeelor chimice de obtinere a substantelor halucinogene, experimenteaza mereu frazarea transanta si mecanismele lingvistice cu efect verbal puternic, în detrimentul micilor clisee conceptuale: „Ketamina îsi face efectu’, vad negru alfabetu’, mi se dizolva septu’ de’a dreptu’ printre lecturi, într-un insectar social, dealer local de fortran si praf stelar, miros a spital militar, apostol dopat, gnostic sociopat care umbla mascat, cu cearcane mari si late emit in retina, am pori pe splina, domol cu-o bormasina, matol fara control, vomit vapori de fenol, derivati de clor si fotoni îmbibati în alcool, asta-i hip-hop de chimicale, sinapse arse, combinate cu contraste, în oase laser, paste groase scriu în pase proaste, kazimire da-le la oase, frecvente joase“.
O poetica sincera a schimbarilor si cateva dintre cele mai interesante momente ale muzicii romanesti, la intersectarea directa cu literatura. Colaborarile artistilor au fost atat expresii brutale ale existentelor suburbane, cat si acte estetice ale literaturii „junky“. Nu stiu înca daca vor conta vreodata pentru istoria literara numele baietilor din Specii sau al lui Kazi Ploae, însa pare ca ei au pornit cu adevarat o revolutie conceptuala. Libertatea Goa pe care a avut-o underground-ul vestic mereu, impactul breakbeat-urilor si abandonul într-o lume a subculturii, acestea sunt actele majore pe care le-au propulsat proiectele. Si ca orice manifest, acesta si-a luat libertatea unei atitudini revolutionare dramatice si a ridicat pretentia de originalitate în afara oricarei gestionari morale: „suntem alta generatie, poti s-o-ntrebi pe ma-ta, cu viata-n ritm de Minimal si linii mari de Coca“ (Chimie). Cam asa suna, se vede, timpurile noi.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper