Singurul liberal…

Un articol de C. STANESCU

Într-un editorial plin de atasament intelectual, Nicolae Manolescu îi evoca în „România literara“ pe „mortii nostri“: „Au disparut zilele trecute dintre noi marele romancier si memorialist Constantin Toiu (1923-2012) si stralucitul eseist, prozator si traducator Alexandru George (1930-2012). Întâmplarea face ca între cei doi sa existe mai multe puncte comune. În primul rând, amândoi au fost niste bucuresteni ireductibili. De la Mateiu Caragiale, pe care amândoi l-au admirat si despre care au scris, nimeni n-a evocat Bucurestiul istoric dintre Cismigiu, Calea Victoriei si Lipscani mai bine decât ei. Plimbarile personajelor lui Toiu printr-o capitala, care mai avea înca parfumul de altadata în anii 1950, în care generatia mea o descoperea, reprezinta un ghid perfect si fermecator. Alexandru George iubea Bucurestiul atât de mult, încât, rugat o data sa se adreseze Conferintei Asociatiei Scriitorilor din Capitala, spre a-si sustine candidatura în Comitetul de conducere, le-a tras un strasnic perdaf participantilor, majoritatea „vinituri“, sub cuvânt ca „nu cunosc nici macar locurile de veci ale scriitorilor din Cimitirul Bellu“. Atinse rau în onoarea lor de „mateini“ recenti, „viniturile“ l-au sanctionat sever acordându-i doar cinci voturi cu care a izbutit sa ocupe ultimul loc la acele alegeri, la „balotaj“ cu Eugen Barbu, „pe care îl detestau cei mai multi“ observa N. Manolescu. E greu de spus câti erau cei mai multi, ce e sigur este ca detestatul Eugen Barbu, mare prozator, ca si mortii nostri recenti, era si el, în felul sau, un bucurestean ireductibil: un „matein“ însa din Groapa lui Ouatu, de unde a iesit una dintre capodoperele literaturii române scrise pe la începutul anilor ’50. În contextul epocii, „Groapa“ poate fi socotit cu usurinta un roman „dizident“ si chiar „decadent“, ca si „Craii…“ lui Mateiu pe care si el i-a iubit în felul sau. Unul dintre cei doi „bucuresteni ireductibili“, Constantin Toiu, venea din provincie, de la Urziceni, din preajma unei comune numite Patrufrati si a unui târg cu nume rusinos, pe unde legenda spune ca ar fi trecut si Mihai Viteazul. Era asadar un om „vechi“ Constantin Toiu, ca si parintele lui Mateiu, „grecul“ nostru national pe care autorul „Galeriei cu vita salbatica“ îl va fi iubit la fel de mult ca si pe închipuitul creator al „Crailor…“. În mai toate romanele lui, „însotitorii“ naratorului sunt si ei oameni vechi si nocturni, care-l instruiau în „misterele Bucurestilor“. La rându-i, stralucitul Alexandru George facea si el parte, dar ca o aripa dizidenta, din celebrul „club matein“ al marilor noctambuli bucuresteni. Fiu al unui ofiter de cariera apoi functionar la Banca Nationala, acestui „matein“ atipic îi placea enorm sa aduca vorba despre descendenta lui militara. Avea un mers de cavalerist Alexandru George, când îl zareai, din departare, parea ca merge calare, abia stergând cu privirea aruncata de sus oastea pietonilor marunti de pe Calea Victoriei. Ajuns la destinatie, facea figura de morocanos si trecea drept „ciufut“, cum scrie cu simpatie retinuta
N. Manolescu. „Morocanosul“ si „ciufutul“ acesta detinea un fond omenesc de o candoare sfâsietoare, a carei expresie te facea sa râzi plângând cu lacrimi. Nimeni nu a surprins mai bine candoarea nesfârsita a lui Alexandru George decât bucuresteanul ireductibil, bonom si sarcastic Constantin Toiu, într-o pagina antologica din „Memorii din când în când“: poposind cu celebra-i traista încarcata cu de toate într-un birou al „Luceafarului“ de pe vremuri autorul „Clepsidrei cu venin“ rastoarna pe masa celor doua tinere si frumoase scriitoare de acolo, Gabriela Melinescu si Sânziana Pop, o întreaga garnitura de vase de bucatarie în chip de daruri! În loc de flori de o zi, le daruia obiecte utile si trainice pentru o viata. O viata petrecuta de Alexandru George într-o saracie daca nu lucie, de o mare discretie, cu decenta aristocratica de acest burghez asezat si liberal „convins ca e singurul liberal adevarat din tara“. Dupa douazeci si ceva de ani de „pluralism“, putem sa-l creditam total pe acest mare liberal tainuit din timpul comunismului si convins ca e „singurul“, mai apoi. Un liberal neafiliat si consecvent, care privea cu simpatie si-mi vorbea cu mare însufletire despre „buticurile“ ivite ca ciupercile pe strada Dristorului, aceeasi strada din care celalalt liberal desprinsese ca o insula casa cu „galeria cu vita salbatica“ din capodopera lui romanesca dedicata Bucurestiului iubit. Liberalul Alexandru George privea cu ochii viitorului amarâtele cosmelii, „buticuri“ si bazaruri care umplusera strazile bucurestene în anii ’90. Le socotea „semintele“ liberalismului capitalist, ale liberei initiative si ale noii burghezii nascute în societatea româneasca iesita pe brânci din dictatura jumatatii de secol precedente. Era un liberal, poate „singurul“ autentic în aceasta privinta, dar si marele naiv dezis de ceea ce a urmat de atunci si pâna azi: un capitalism salbatic si primitiv, rapid prefacut într-un capitalism bancar care însoteste, cum vedem din ce în ce mai bine, aplicarea pas cu pas în România a celebrului plan Valev din CAER pritocit în laboratorul comunitatii statelor socialiste din Tratatul de la Varsovia de pe vremuri. În raport cu acest curs al istoriei care i-a dezis asteptarile, Alexandru George ramâne „ singurul liberal adevarat din tara“. El însusi practicase în regimul trecut „libera initiativa“ liberala strecurându-se, ca un privat incorigibil, în muncitor constructor necalificat la Întreprinderea mecanica 2 Bucuresti, apoi desenator si referent tehnic la un Institut de cercetari, unde devine si „inovator“,  trece prin munca de tehnoredactor la revista „Metalurgia si constructia de masini“, bibliotecar la Biblioteca Academiei: în general, posturi marginale si neangajate – toate configurând „cariera“ unui veritabil liber profesionist burghez si, politic, neafiliat sub forma îndatinata a „fripturistilor“ vechi si noi. Acestia din urma, o armata, înainte si dupa 1989, fac marea diferenta, plasându-l pe Alexandru George în incomoda postura sociala ideologica si intelectuala de „singurul liberal“, dar si în aceea nefericita si tragica existential, de mare însingurat al acestei lumi. Caci a fost un om singur Alexandru George, a carui însingurare, atât de productiva sub raport literar si intelectual, i se citea în privirea lui mândra de cavalerist cu care abia stergea oastea pietonilor marunti si cu fruntile asudate de pe Calea Victoriei. Un bucurestean ireductibil a carui silueta mândra si cu traista la oblânc mai tine treaza speranta în triumful artei asupra vietii, caci, asa cum spune undeva („Stilul nu mai e omul“), „În lumea asta, atâta cât o cunoastem si asa cum e ea facuta, nimica nu se poate realiza fara literatura“. Adica fara „stilul“ acesteia: viata literara a „cavaleristului“ singur si însingurat a învins omul a carui viata s-a sfârsit.

Un comentariu pentru “Singurul liberal…”

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper