Simt enorm si scriu monstruos

Un articol de Stefan Baghiu

Gelu Vlasin, Ayla, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2011

 

Daca evitarea unei enumerari a slabiciunilor literare devine automat justificarea talentului, atunci, dupa chapeau-urile de pe coperta a patra, putem spune ca „Ayla“ lui Gelu Vlasin este o carte reusita. Pentru ca, desi volumul pare dupa lectura mai mult un exercitiu (dupa vorba veche) care „cum nu strica, nici n-ajuta“, am putea fi usor pacaliti de eschivarile sirete ale lui Nicolae Manolescu, Paul Cernat si Claudiu Komartin. Din constructii ca „cea mai mare calitate a acestei poezii, care nu pare a unui începator, este egalitatea cu sine“ (Nicolae Manolescu), „Gelu Vlasin e un poet deja format, cu o voce distincta si, subliniez, cu o poetica evoluata“ (Paul Cernat), sau „Gelu Vlasin este un autor care si-a mentinut un statut si o reputatie pe care în alte cazuri departarea de tara le erodeaza cu totul“ (Claudiu Komartin), cititorii noului volum al inventatorului „deprimismului“ nu prea au sansa sa înteleaga mare lucru despre nivelul calitativ al poeziei lui Vlasin. Si explicatia pentru aceste constructii sterile vine imediat dupa lectura. Poezia acestuia ramâne la nivelul exercitiilor minore de „scriere artistica“, iar ei se gasesc, astfel, în imposibilitatea de a gasi cuvintele de lauda mult asteptate.
Nehotarât între expansiune liricoida, mimetism minimalist si filosofie înalta, Gelu Vlasin are cu adevarat o voce proprie: melodramatismul. Pentru ca, desi sustine manifest ca „starea despre care unii care scriu texte nici macar n-au auzit, ce sa mai spun de simtit“ si ca „fara suferinta artistica poezia nu exista, fara traire un poem nu poate respira“, el se afla cu adevarat în zonele pe care le acuza programatic. E destul de usor de ghicit ca simpla emotie nu-i poate fi suficienta unui poet pentru ca poezia lui sa se ridice la cotele cele mai înalte. La fel cum e aproape ridicola ipoteza cum ca „abia apoi ( adica abia dupa ce artistul a fost atins de suferinta, subl. mea S.B. ) se transforma la nivel de receptare într-un mai mult sau mai putin instrument afectiv, care-si gaseste cel putin o forma de autentic“, daca nu prin invaliditatea ei, pentru calitatea truistica a expresiei.
De altfel, întregul manifest al lui Gelu Vlasin este, mai mult sau mai putin, un discurs de o ambiguitate rara. Pentru ca (aici ma refer la preambul), de la „incantatii“ maioresciene la discurs epatant, structura ideatica a manifestului creste doar prin intermediul banalitatilor sapientiale. Te simti, ca sa fim în aceleasi tonalitati „arhaice“ pe care le prefera autorul, într-o „betie de cuvinte“ halucinanta: „Daca nu reusesti sa transmiti nimic aproapelui tau, lectorului acela care n-are nimic de-a face cu gasca ta de «initiati», înseamna ca poemul tau este o simpla formula stilistica si nimic mai mult. M-am saturat de toate «constructiile poetice» care-mi dau târcoale, pe care le citesc drept «poezii adevarate». M-am saturat de «poetii verticali» de ipocritii care fabrica poeme ca si cum ar fabrica retete pentru gospodine. M-am saturat sa vad cum valoarea si respectul au disparut cu desavârsire pe toate planurile. Pentru mine, literatura adevarata este literatura care ma sensibilizeaza, pe care-o simt ca rabufneste dintr-o respiratie proaspata, care poate sa ma faca cel putin pentru o clipa sa-mi identific trairile, care stie sa protesteze fara sa-mi zgândareasca auzul, care ma face sa cred ca nimic nu-i zadarnic. Restu-i zgura.“. Zgura sa fie, atunci! Însa nu întelegem absolut deloc cum se face ca poezia poetului „reactionar“ este o concretizare a antimodelului sau literar. Pentru ca, de fiecare data când experimenteaza o noua formula („Ayla“ este mai mult o aruncare de versuri pe hârtie, iar sentimentele sunt cu greu strunite de poetul „deprimist“, care da frâu liber patetismului epatant cu orice ocazie), Gelu Vlasin pare tot mai mult sa fabrice „retetele pentru gospodine“, cum numeste el poezia slaba. În astfel de momente, manifestul „deprimist“ apare mai mult ca o insuficienta conceptuala, iar cititorii ramân suspendati si abandonati în retorica expansiva a discursului.
Iata, deci, alambicul de „poetici ale trairii“ pe care mizeaza volumul: „cu perta./ am baut niste beri./ a doua zi./ în care absenta lui komartin./ era atât de vizibila./ încât nu m-am abtinut./ si l-am sunat./ de data asta./ si-a bagat el picioarele./ si mi-am dat seama/ ca avea un telefon./ aproape lichid./ prin care clipoceau provocatoare./ niste cuvinte./ în forma de peste“. Poemul pe care l-am ales ca exemplu demonstreaza usor maniera artificioasa prin care Vlasin încearca sa insereze „poeticitate“ în discursul biografic minimalist. Încercari care au dat deja în literatura româna câteva momente memorabile, de departe cele mai impresionante fiind cele ale lui Dan Sociu (pe care le si pastiseaza stângaci Vlasin), sunt în ciclul „calendarium“ simple exercitii esuate de poezie: „baga-mi-as picioarele./ azi e a 4-a zi./ de când m-am lasat de fumat./ a zis dobos./ pe forum.“, „înca din prima zi./ mi-am bagat picioarele./ cristinei nici nu-i pasa./ si poate nici manasia./ n-a fost în cea mai buna forma.“. Desigur, poate ca aceste poeme-punte – ar putea spune critica literara – sunt doar formule de detensionare a discursului liric sentimental. Pentru ca (desi este destul de greu pentru cititor sa înteleaga ce/cine  e, de fapt, Ayla), volumul se învârte în jurul acestei invocari permanent lipsite de substanta a numelui si în jurul exceselor expresioniste: „buna ayla/ calatorindu-te/ mi-esti mai aproape/ decât imaginea rasturnata/ a zeului athos/ când artemis/ nici nu stie cum/ frumusetea respira/ simtirea mea este/ gândul suprapus/ peste senzatia de atingere“, „ayla danseaza/ si dansul ei/ seamana/ tot mai mult/ cu o spirala/ portocalie“. Si, pentru ca declinul sa fie irecuperabil, Vlasin pare sa simta nevoia de a mima infantil titanismul: „pe o scara subtire/ cu trepte de purpura/ bunicul aylei/ urca nestingherit/ în balconul etern/ un zâmbet schitat / îl înalta/ înspre apocalipticul/ înspaimântator/ de frumos/ acolo ayla/ îsi ascunde/ tricicleta“.
În urma acestor înaltari grandioase (sau, mai bine spus, grandilocvente), care încarca volumul de o poeticitate a banalului si a artificialului, de fapt, nu mai ramâne absolut nimic. Bombastica scolareasca îi taie din start lui Gelu Vlasin orice sansa de a scrie „poezie înalta“, iar imaturitatea artistica îl îndreapta mereu spre experimente copiate total inexpresiv. Iar acestea nu sunt înca toate problemele pe care le poate întâmpina cititorul volumului „Ayla“. Iata cum, dupa ce reuseste sa-si bata propriile reguli estetice din manifest, mladiind si construind artificial sentimentalisme ieftine, Gelu Vlasin – culmea! –, asemeni unui începator cu toate deficientele la îndemâna, se arunca si în filosofie. Iar aici, „neinitiatii“ trebuie, aparent, sa-si recunoasca limitele. Pentru ca gândirea filosofica a autorului tinde uneori sa fie atât de complexa, încât pierde legatura cu logica discursiva. Sau, daca nu o pierde, o recompune dupa legi proprii, înca neexplorate de autorii „poemelor de idei“. Am crede ca suntem pusi în fata unei secvente de discurs „ne-hegelian“ (ca sa exageram lipsa corespondentelor reale), unde am ratat începutul ideilor. Cel mai bizar lucru este însa faptul ca dincolo de aparentul ermetism se afla bine camuflat „banalul“: „nu pot sa vorbesc. nici eu. din cauza asta folosesc rostirea. pentru ca rostind îti dai seama ca privirea nu înseamna totdeauna ceea ce vezi. ci mai degraba ceea ce simti. asa cum vorbirea nu înseamna mereusi mereu o însiruire de cuvinte care formeaza un cod al comunicarii. ci mai înseamna uneori si rostire – adica magia vibratiei prin folosirea intonatiilor ca o incantatie ancestrala. din cauza asta de cele mai multe ori EU nu stiu sa vorbesc… stiu doar sa rostesc“, „eu privesc mereu înspre si nu dinspre notiunea de liber. particip afectiv în tot ceea ce înseamna eliberare. de sine. de aglomerarile inutile ale cotidianului. de senzatia mediocritatii si a banalului. sunt în constient si nu în afara lui.“.
Pe manseta copertii aflam însa o definitie a conceptului din titlul volumului: „ayla este punctul de reper necesar, este centrul pamântului, alma mater. întruchipând sublimul existential, doza de imaginar luminos, aylareprezinta o incantatie transmisa înspre tot ceea ce adulez în momentele mele de maxima sinceritate: simtirea.“. Nimic gresit, în esenta, însa Gelu Vlasin trebuie sa învete lectia „sfintei simplitati“. Si, de asemenea, faptul ca simtirea, desi tinde sa scape de sub control celor nepriceputi, se poate educa. Pâna atunci, cartile pe care ni le propune spre lectura sunt din start o afacere perdanta pentru ambele parti.

 

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper