Scurt, dar divers (I)

Un articol de CRISTINA RUSIECKI

Incheiat recent, Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea, aflat la a XVIII-a editie, a gazduit premiera lui Radu Afrim de la Teatrul „Regina Maria“ din Oradea, „In curând vine timpul“. Pe textul danezei Line Knutzon (aceeasi autoare ca si la „Mai intâi te nasti“), in traducerea lui Carmen Vioreanu, spectacolul este unul afrimian tipic. Scenografia talentatei Cristina Milea, cu un fabulos copac de lumini si zeci de frunze facute din abajururi – obiect ce ia neincetat ochii -, caruia fundalul plin de vegetatie ii confera perspectiva, se muleaza perfect peste spiritul regizorului. Cei ce iubesc comediile acestuia vor descoperi in montarea oradeana intreaga si alambicata sa recuzita, atât materiala, cât si emotionala: tema familiei, o parodie de dragoste dezvoltata de perechi cam intr-o dunga, cu viata sexuala in piuneze si debuseuri lubrice in momente care surprind spectatorii si (haideti sa intram in conventie!) personajele deopotriva.
In centru stau doua cupluri investigate la vârste diferite (de la tinerete pâna la optzeci si cinci de ani), in trei momente esentiale, prilej pentru actori sa se bucure de deliciile compozitiei, iar pentru public sa le admire performantele. Tipologia este si ea specific afrimiana: o ingenua care ramâne neschimbata la toate vârstele, de la pustoaica blonda cu fundita roz in par la babuta decrepita, amuzanta din cauza capriciilor si a aerului intr-o ureche. Liliana Ghita, una dintre interpretele veterane ale spectacolelor lui Afrim, carora le imprumuta de fiecare data un plus de expresivitate, pare locomotiva care duce inainte aceasta noua jucarie. Pe talentul si statele vechi ale actritei deprinse cu comicul, atitudinile si maniera de joc preferate de regizor, ca si pe frecventele sale ruperi de ritm se sprijina intreg spectacolul. I se alatura un alt arhetip afrimian, semiretardul cu suflet bun, un inocent care ia drept bun tot ce ii spun ceilalti. Indragostit din când in când de fosta sotie si incornorat de cea de-a doua (Elvira Platon Rimbu, cu un farmec discret, dar suta la suta adecvat), naucit de viata si de neputinta de a se asorta cu legile ei, John se bucura, in interpretarea lui Pavel Sirghi, de o aparitie plastica si sensibila.
Toate personajele au, evident, aparente de copii mari, angrenate intr-o mecanica absurda a gesturilor la care Afrim se pricepe atât de bine. Rebekka (Liliana Ghita) taie, de exemplu, carnea cu toporul, pentru ca, apoi, cu gesturi domestice, sa o manânce cruda. Tot ea isi va petrece mai toata viata crosetând o… invelitoare de ou. Asta când nu invârte cheita papusicii pentru a o face sa cânte. Nimic de zis, parodia atinge toate straturile spectacolului. Paradoxal, insa, de data aceasta se vede lipsita de celalalt pandant afrimian obisnuit al sau, poezia. Personajele circula brownian, mimând lucrurile grave, ca niste mimoze lipsite de organul gândirii, care imita dialogul serios al adultilor. De exemplu, despre granite si impozite. Aceasta va fi ipostaza lui Richard Balint, angrenat, spre deliciul publicului, intr-o mecanica plina de sare si piper a comportamentului si dialogurilor erotice. Ca intotdeauna, cuvântul-cheie al retoricii afrimiene este inadaptarea la constrângerile sociale, cu toate efectele sale si caderea in derizoriu. Cuplul comic al fetelor, Micuta (Carina Chereji), o roscata terorizata de parinti, care se pricepe la ghicitul in… ness, virgina la 55 de ani, si prietena ei Oda (Ioana Dagau), o ciumafaie lunga, descinsa din desenele animate, ce alterneaza intre supunere si defulare, vin sa intregeasca tabloul parodic. Care, de data aceasta, nu se opreste numai la lume si personaje, ci pare sa se extinda asupra istoriei insesi a teatrului, de vreme ce prima parte se va juca la fata de cortina.
Pour les connaisseurs, nu vor lipsi nici formulele spumoase ale comicului afrimian de limbaj, ca „voiam sa aspirez“, „Statele Unite ale Americii… de Sud“, „esti bunoaca“ etc., asezonate din când in când cu fraze absurde ca „Noi n-am mâncat de sapte ani“. Dar in spectacolul oradean recuzitei comice obisnuite i se adauga o infuzie considerabil mai mare decât in alte montari de enunturi licentioase, insotite de un jargon usor mitocanesc, a caror vulgaritate dulceata si dragalasenia poantei afrimiene nu mai reusesc, ca de obicei, sa o estompeze.
„In curând vine timpul“ etaleaza un Afrim cu care fanii se vor delecta pe indelete. Cât despre spectatorii mai putin ingaduitori, acestia s-ar putea sa ridice din sprâncene in fata resaparii estetice a binecunoscutelor formule comice de succes care aici tind sa anihileze sensibilitatea teatrului sau. Adica exact ceea ce ii face excelenta.
Un vechi si nou Oedip
Sinonim cu seriozitatea si profunzimea cautarilor, numele lui Szabó K. István se dovedeste, de fiecare data, o garantie a calitatii estetice. Regizorul nu se repeta (cel putin in spectacolele vazute de mine), laboratorul sau presupunând un grad de onestitate teatrala, fara artificii de dragul efectelor rapide si fara pretiozitati. Spectacolele sale sunt coerente si unitare estetic, au tensiune si invita la  reflectie. Asa s-a intâmplat si cu „Oedipus“ de Sofocle, de la Teatrul Szigligeti din Oradea, una dintre cele mai bune montari vazute in festival. Aceasta incepe neconventional, cu un fragment din urmatoarea tragedie a lui Sofocle, „Oedip la Colonos“, in care il gasim pe fostul rege al Tebei orb, petrecându-si batrânetea si penitenta autoimpusa, in timp ce aprofundeaza cu vârf si indesat lectia umilintei. Abordarea aleasa de regizor pentru care finalul nu mai conteaza, de vreme ce parcursul si ideatia suscitate in actant, dar si in privitor se dovedesc mult mai importante – imprumuta din capul locului o tusa de modernitate.
Logica textului antic, pentru care Moira se ridica deasupra tuturor, inclusiv a zeilor, se actualizeaza inteligent, in viziunea lui Szabó K. István, prin accentele contemporane ale tragediei „cu sfârsit anuntat“. Pe scena, troneaza mut un Oedip cu ochelari, martor al vârstei viitoare a personajului principal care se zbuciuma, sufera in cautarea adevarului, etaleaza orgolii regale si isi calmeaza slabiciunile sau anxietatea lipindu-se de trupul mamei-sotii. Prin ipostaza viitoare, permanenta pe tot parcursul existentei celui ce se agita la timpul prezent, intelege Szabó K. István sa dezvolte antica tema a destinului. Pe care o reviziteaza si cu ajutorul unui alt mare semn ce anunta supunerea muritorilor in fata unei vointe superioare: Sfinxul. In montarea aceasta, mitica figura va fi o roscata nostima care, la final, priveste amuzata tribulatiile fostului (si, iata, temporarului) sau invingator. Fortuna labilis este o lectie pe care Sfinxul o stie, pe când omul trebuie sa o deprinda prin invataturi dureroase. Atât Oedip, cât si Iocasta, personaje cu o aparenta moderna, de la mina updatata pâna la coafura de ultima generatie a reginei. Sunt semnele subliminale care demonstreaza perenitatea tragediei sofocliene.
In aceeasi nota se inscriu si costumele semnate de Florina Bellinda Vasilatos, imbinare ingenioasa intre textura si croiala etno a vesmintelor si accesoriile stilizate, usor de imaginat pe orice manechin de pe catwalk. Hotarât, costumele frumoase, cu taietura moderna (cum e cel cambrat al Iocastei, de la care nu-ti poti lua ochii) si cu briz-briz-uri care mai ca le-ar da ghes si spectatorilor tineri sa le poarte, se numara printre marile merite ale spectacolului.
Aparenta moderna a personajelor, capul ras al lui Oedip (Dobos Imre) si tinuta sexi a Iocastei (Firtos Edit, vitala, feminina si mamoasa in acelasi timp), ca si jocul si expresiile lipsite de emfaza si patetism fac cu atât mai credibila intâlnirea cu destinul caruia nimeni nu i se poate sustrage. Este, din nou, modul subtil al lui Szabó K. István de a actualiza tema vointei supramundane de la care personajul fie antic (pe vremea lui Sofocle infricosat de Moira), fie modern (azi, preocupat, de exemplu, de purificarea karmei) nu are decât sorti de… trauma. Rezultatul il stim: unul se automutileaza, cealalta se omoara. Cadrul tragediei moderne este o moara parasita, cu aspect inerent dramatic, taiat de spirale care segmenteaza spatiul de joc. Inceputul, cu fragmentul din „Oedip la Colonos“, se desfasoara la parter, urmând ca spectatorii, parte a parcursului pe care il traverseaza personajele, sa le insoteasca in Teba, adica la etaj.
Combinatia surprinzatoare intre stadiul antropologic, amanuntul etno si tusa actual ludica se intregeste prin coloana sonora a montarii, lipsita de instrumente conventionale, pentru care actorii recurg la te miri ce obiecte, betisoare, mici pocnete et caetera. Cel mai spectaculos element ramâne Corul pe care Szabó K. István il imagineaza scandând ca intr-un performance, in timp ce silabiseste numele lui Oedip pe diferite tonuri, durate, lungimi, cresteri si descresteri ale sunetelor. Performanta actorilor – care reusesc sonoritati atât de expresive, trecându-si silabele de la unul la altul – e mai mult decât laudabila.
Acestea au fost doar doua dintre spectacolele prezentate in Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea. Despre altele si despre nota sa generala veti citi intr-un numar viitor.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper