Romania si sfarsitul istoriei

Un articol de HORIA STEFAN

Drept sa spun, mereu am fost frustrat de gândul ca generatia mea, a adolescentilor anilor 2000, nu o sa aiba posibilitatea sa cunoasca propriul ei moment „Piata Universitatii“. Am crezut cu înversunare în faptul ca noi, tinerii, reprezentam cu adevarat sfârsitul istoriei românilor, ca am reusit sa ne atrofiem sistematic orice fel de emotie spirituala de apartenenta si ca ne-am decis sa înghitim tot ce ni se da, pentru ca oricum „vom pleca“. Ignoranta a fost mai mereu unicul nostru crez, iar libertatea nimic mai mult decât un prilej de teribilism pentru o generatie ratacita, de boemi si de exploratori neîntrecuti ai adâncimilor prea placutului nostru cinism autodizolvant. Intrarea în anul „sfârsitului lumii“ se pare ca ne-a facut sa ne dam seama ca nu prea mai avem timp si ca daca ceva trebuie schimbat, acum este momentul. Iar de schimbat, trebuie schimbat totul.
România arata la începutul lunii ianuarie ca un purgatoriu perfect. Spatiul unde coexista sublimul cu grotescul, unde totul pare a fi înghitit de un Timp necrutator si ignorant, în care cei mai multi oameni se afla într-o inconstienta stare de încremenire. Societatea româneasca evolueaza cu pasi repezi, desigur, dar sta pe loc, nu? În România trebuie sa rezisti! Cam asa suna cea mai „importanta“ lectie pe care am învatat-o, înca de la o vârsta frageda, de la politicienii nostri. Rezisti pâna nu mai poti, de fapt, pentru ca despre asta a fost vorba pâna acum în România lui Ion Iliescu, a lui Emil Constantinescu si Traian Basescu. Noi nu ne vindem tara, putem reusi doar împreuna, sa traiti bine! Ce ironic suna totul pus cap la cap dupa douazeci si doi de ani, nu-i asa?
F.S.N.-ul salvator, cu toate numele sale mai numeroase decât cele ale diavolului, ne-a promis tuturor ca nu ne va vinde tara. A dat dovada de acest lucru din plin, mai ales ca a luptat efectiv pâna la moarte cu toate elementele „fasciste“, „incitate“ si „drogate“, care amenintau democratia fragila, dar originala, a României libere. Tipul de politica pe care Frontul l-a propus pentru construirea democratiei în tara noastra a însemnat transformarea cetateanului român într-un Sisif degradat timp de douazeci si doi de ani. Noul Sisif român a fost învatat ca singura arma politica a cetateanului este votul, în vreme ce societatea civila a fost eliminata sistematic, protestul catalogat drept un lucru rusinos, iar reforma statului român servita tuturor „pe pâine“.
Toate guvernele postcomuniste au adoptat aceasta atitudine fata de cetatean, fapt pentru care putem afirma, cu tristete, ca F.S.N.-ul nu a disparut niciodata de pe scena politica româneasca. Dimpotriva, Frontul merge înainte si astazi cu Ion Iliescu, dar si cu „masti“ mai tinere precum Victor Ponta sau fratele vitreg al acestuia, Crin Antonescu. Fesenismul nu mai este doar o latura a vietii politice românesti, adica neocomunismul împotriva caruia luptau partidele istorice, ci a ajuns chiar coloana vertebrala a vietii politice românesti. Liberali, democrat-liberali, nationalisti, taranisti sau socialisti, cu totii au ajuns vertebre ale aceleiasi spinari. Ce ironie! Ce nedreptate! Pai, putem sa-i mai acuzam acum pe politicieni de lipsa coloanei vertebrale?
Pâna în luna ianuarie a anului curent, poporul român aparea ca fiind total apatic si schizoid, satul pâna peste cap de politica, dar tintuit ca un smintit în fata televizorului-goarna. Dincolo de manipulare, ceva bun a reusit sa iasa la suprafata. Avem o criza a datoriilor publice, o criza spirituala, poate chiar si o criza alimentara în viitor, dar criza cea mai grava din România este criza de încredere a oamenilor în propria lor putere, în propria lor voce. Mai presus decât actul votului, simbolul unei democratii este vocea oamenilor, avertismentul vocal pe care ei îl transmit politicienilor. Din acest punct de vedere, Piata Universitatii din aprilie-iunie 1990 a fost probabil unicul moment de democratie adevarata pe care l-a avut România pâna în acest moment.
Toate alegerile care s-au desfasurat la noi în tara, din 20 mai 1990 si pâna în noiembrie 2009, au reprezentat manifestari ale democratiei; manifestari surdo-mute, ca si cum pumnul în gura primit pe 13-15 iunie 1990 nu a încetat sa ameninte lumea. Violenta a reusit, pentru ca odata ce s-a instalat tacerea, guvernantii au fost pregatiti sa mimeze viata politica democratica. Nu degeaba au avut loc privatizarile dezastruoase din anii ’90, nu degeaba România era în situatia intrarii în incapacitate de plata în anul 1999 si nu degeaba veniturile populatiei au fost taiate cu 25% în 2010. Probabil ca acum doi ani, când Nicolae Ceausescu a fost deshumat, guvernantii i-au cerut acestuia sfaturi despre modul în care ar putea sa scape de datoria externa a României, ca doar el a reusit acest lucru, nu?
România traieste relamente ca un om traumatizat, tulburat, care nu se poate ierta pe sine pentru ceva ce a facut în trecutul sau, fapt care ne ofera aceasta senzatie de încremenire spirituala în istorie. Strigatele multimii din 13-15 iunie 1990, care acuzau asasinii, ne-au ramas întiparite în memorie precum imaginea unei inocente pierdute sau a unui accident nefericit în care am pierdut tot ceea ce aveam mai de pret. De pilda, la protestele din ianuarie am vazut oameni care strigau „armata e cu noi“, precum si alte lozinci din decembrie 1989, ca si cum România nu ar fi parasit niciodata acel moment. Chiar si asa, cea mai mare greseala pe care o poate comite o comunitate de oameni este sa-si ignore istoria, pentru ca ea revine în timp, într-o forma sau alta. Aveti grija! Fenomenul este deja vizibil pe la colturi sinistre de televizor.

Comentariile sunt inchise.