Prizonierii intolerantei

Un articol de GEORGE APOSTOIU

Când au fost declansate revoltele din decembrie 2010, multi  sperau ca lumea araba se va stabiliza si va trai în pace.
Unii au mers mai departe si au crezut ca a fost deschisa calea spre democratie, libertate si prosperitate.
Actualul val de revolte din statele arabe, al doilea ca amploare si violenta în numai doi ani, impun noi evaluari. Un gest provocator – ma refer la lansarea filmului „Inocenta musulmanilor“ – este contrat disproportionat, cu o violenta care nu se sustine în raport cu pricina. Revoltele confirma înca o data, din pacate, ca violenta poate fi declansata cu uimitoare usurinta. De aici la conflictul armat, drumul este scurt. Cauzele revoltelor sau ale razboaielor sunt diferite. Dintre acestea, resursele subsolului si repozitionarea strategica nu au disparut niciodata. Acum li se adauga o a treia: dificultatea de a impune un model de democratie. Africa va fi în curând teritoriul unor mari bulversari care nu exclud razboiul. Rwanda, Burundi, Coasta de Fildes, Somalia, Ciadul, Sudanul au fost poligoane de încercare. Mali, Republica Democratica Congo, regiunea din sudul Saharei, intrata sub administratie islamica, se afla acum în vâltoarea luptelor fratricide.
Decolonizarea
nu a simplificat istoria
Una dintre prejudecatile colonialismului, afirma recent ministrul francez de Externe Laurent Fabius, a fost ridicarea la rang de principiu a ideii incompatibilitatii aspiratiilor democratice cu  lumea araba. Parerea este bizara dar functioneaza. De la astfel de opinii s-a dezvoltat o dezbatere serioasa în rândul istoricilor, sociologilor, filozofilor, scriitorilor, în general, în mediul academic din Occident. Teza potrivit careia colonialismul a fost inspirat de un ideal generos, de bune sentimente, a cazut de mult, chiar daca în manualele scolare din Occident ea mai strabate în forme sofisticat ambalate. Putini sunt dispusi sa mai accepte ca lupta împotriva sclavagismului ar fi fost o idee salvatore a civilizatiei europene. Adevarul este formulat altfel: aceasta lupta a condus la supunerea generalizata a continentului african. Restul este politica. Istoricul Marc Ferro considera ca bilantul global al colonialismului este negativ. Justificarea mareei coloniale prin civilizare si crestinare este negata de incapacitatea colonizatorilor de a depasi prejudecatile rasiale. De aici si necesitatea revederii istoriei colonialismului. Revenind la întâmplarile prin care trec popoarele islamice, unii considera ca ratiunea rezistentei lor nu trebuie limitata la particularismul credintelor religioase. Cel mult se poate spune ca în acea parte de lume religia a fixat mai solid ostilitatea fata de vechiul stapân. Cu doua mari razboaie neterminate, cel din Irak si Afganistan, cu un conflict cronicizat, cel israelo-palestinian, cu un contencios istoric vechi, cel arabo-israelian, este greu sa se creada ca a sosit timpul libertatii si pacii în lumea islamica. Simpla rasturnarea a dictatorilor arabi, decenii de-a rândul curtati si tolerati de democratiile occidentale, nu putea sa lichideze în timp scurt complicatul destin al acestor state. Lumea araba este înca ostatica a istoriei. Mai mult decât s-au asteptat atunci când au sustinut (au initiat!?) revolutiile arabe, liderii democratiilor occidentale se vad surprinsi de amploarea instabilitatii adusa de acestea. Planurile initiale cad sub privirile celor care doreau schimbarea de regimuri. La reuniunea G-8 de la Deauville, din mai 2011, ca alternativa la rasturnarea dictaturilor, puternicii lumii au promis ajutoare financiare pentru consolidarea regimurilor democratice, drepturilor omului si egalitatii dintre barbati si femei în statele musulmane. Proiect care prinde greu contur. Într-un  recent raport privind situatia din Siria, ONU deplânge violarea drepturilor omului si extinderea acesteia în ritm accelerat.  Se recunoaste, astfel, ca, în ciuda declaratiilor initiale încurajatoare, instalarea în timpul „primaverii arabe“ a unor regimuri noi în statele din Nordul Africii a complicat lucrurile. Cantonarea la respectarea drepturilor omului si a democratiei nu explica pe deplin situatia. Ele au importanta lor, dar problemele cu o greutate mult mai mare sunt înca si mai putin atacate. Adica, cele care se refera la dezvoltare si la eradicarea saraciei.
Democratia nu intra în tipare
La doi ani dupa înlaturarea lui Ben Ali, tunisienii  sunt înca în cautarea democratiei. Cea care parea sa le fi fost destinata în decembrie 2010 s-a dovedit subreda. A fost de ajuns sa fie aruncat provocator pe piata un film stupid în care este blasfemiat Profetul pentru ca încrederea în democratia de tip occidental sa fie zdruncinata. Primul pas înapoi l-au facut demonstrantii iesiti în strada, la 14 septembrie, sa protesteze împotriva filmului „Inocenta musulmanilor“. Pentru un european acest gest este fara ratiune. Pentru musulmani, nu. S-a vazut din rapiditatea cu care revoltele s-au extins în Yemen, Egipt, Sudan, Libia, Pakistan, Afganistan, Liban. În acest ultim stat, gruparea Hesbollah rascoleste patura cea mai radicala a islamicilor, siitii. Unul dintre liderii acestei grupari teroriste a declarat ca filmul amintit, despre care se spune ca ar fi fost turnat în Statele Unite, este mai nociv decât atacul lui Rushdie prin romanul „Versetele satanice“, publicat în 1988, arderea Coranului în timpul razboiului din Afganistan sau caricaturile cu Profetul Mahommed publicate în Danemarca, în 2005. Evident, ne aflam în fata unei supradimensionari a reactiilor în spatele carora vechile porniri de razbunare nu pot fi stapânite. Reporterii ziarului „Le Monde“ au luat interviuri  în timpul protestelor. O tânara manifestanta pretinde ca se revolta pentru ca „americanii s-au atins de islam“ iar un arab crede ca: „ei (americanii) trebuie sa înteleaga ca nu acceptam sa se atinga nici de Allah, nici de profetii nostri; (acolo, n.n.) este linia rosie a musulmanilor.“ Explicatia merita sa fie luata în calcul, dar nu si în serios. Nici gesturile necugetate ale unor islamofobi nu trebuie ignorate. Toleranta face parte si ea din valorile democratiei. Altfel se ajunge la violente, precum cele din statele arabe, unde ambasadele Statelor Unite, Marii Britanii, Germaniei si ale altor tari au fost luate cu asalt. Pe strazile Tunisului un arab striga: „Obama, noi toti suntem Ossama“. Putem sa credem ca este strigatul unui fanatic dar în atentatele teroristilor acestia sunt folositi în prima linie. Desi a condamnat în termenii cei mai fermi atacurile împotriva misiunilor diplomatice occidentale, sefa diplomatiei europene, doamna Catherine Ashton, a cerut autoritatilor statelor lovite de violentele islamicilor sa se retina de la masuri punitive severe.  Este o pozitie concilianta dar greu de acceptat. Ceea ce merita sa analizam cu toata atentia este realitatea ca, deocamdata, fundamentalistii musulmani ramân prizonieri ai intolerantei. Pasii înapoi în istorie sunt posibili si usor de facut.
Un ostatic al ideii de razboi
„Când privim lumea astazi am zice ca suntem mai degraba la mila evenimentelor în loc sa le provocam noi. Or, una dintre calitatile esentiale ale Americii este de a crea evenimente“. Sunt cuvintele candidatului republican la fotoliul prezidential de la Casa Alba, Mitt Romney, pronuntate la un miting electoral din Fairfax, statul Virginia. Nu este nici o surpriza ca, pe masura ce se apropie de data alegerilor, 6 noiembrie, candidatii la presedintia Statelor Unite ridica voltajul declaratiilor politice. Daca acestea s-ar limita la disputa directa si ar privi numai „starea  natiunii americane“, atunci nici un semn de îngrijorare nu avem a ne face. Lucrurile se schimba când batalia indica directii belicoase. Romney l-a criticat pe presedintele Obama ca a diminuat bugetul militar al Statelor Unite cu 500 de miliarde de dolari. Apetitul republicanilor pentru razboi este cunoscut. Oricât de multi ar fi cei îndatorati americanilor pentru lupta lor (din pacate ne-terminata) împotriva terorismului, oricât de mare ar fi impetuozitatea cu care unii vor sa impuna democratia în lume, ramân destui cei care considera ca îi va fi greu candidatului republican sa niveleze admiratia mondiala dupa cum îsi doreste el. Romney crede ca „lumea are nevoie de o conducere americana. Orientul Apropiat are nevoie de o conducere americana si intentionez sa fiu un presedinte care va întrupa acest leadership pe care America îl respecta si care ne va face în continuare admirati în toata lumea“. Poate ca ar fi fost trecuta în contul risipei de ambitii electorale o astfel de declaratie daca ea nu s-ar fi produs chiar în saptamâna când în lumea araba fusesera declansate proteste antiamericane atât de grave încât patru diplomati ai Statelor Unite si-au pierdut viata. Cu logica lui, Romney i-a contrariat pâna si pe republicani. Unul dintre acestia, ambasadorul Nicolas Burns, consilier de politica externa al fostului presedinte G.W. Bush, s-a declarat consternat si a criticat deschis aceasta declaratie.
Ce putem spune când ne trezim în fata unor astfel de opinii? Ramânem cu gustul amar ca Mitt Romney este si el prizonier al intolerantei. Una inoportuna, gratuita si periculoasa.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper