Preliminarii la sorescianism

Un articol de COSMIN BORZA

Precedând cu aproximativ un deceniu debutul editorial, un Sorescu deloc „singur printre poeti“ isi fundamenteaza primele proiecte literare. Prea putin cunoscute, mai deloc analizate, poemele scrise in anii ’50 de tânarul elev al Scolii Militare din Predeal ori de studentul Facultatii de Litere din Iasi sunt intrigante prin configuratia lor paradoxala (macar din perspectiva contextului politic si „cultural“): pe de o parte, textele nu sunt afectate de presiunea realismului socialist; pe de alta parte, in paralel sau chiar in interiorul unor poeme hiperconformiste artistic se insinueaza impulsuri parodice ori doar ludico-burlesti menite sa submineze – uneori chiar cu o anume gesticulatie persiflanta – modelele poetice imitate.
„Sfânta-nfiorare“ a inceputului
Astfel, multe poezii din volumele „Versuri inedite“ (creatiile „folclorice“, eroticele, pastelurile) si „Incoronare“ (in special textele incluse in sectiunea intitulata inspirat – caci atât de atipic pentru Sorescu – „Lirice“) par scrise de un Eminescu „pasoptist“ sau de un Labis fara entuziasme sociale. Primii fiori ai iubirii arunca „strai de purpura si aur“ peste o lume oricum deloc „grea“ de materialitate, ci aproape evanescenta, incât indragostitul realizeaza nu doar ca are acces la misterioasa muzica a sferelor, dar isi descopera si un nebanuit preaplin spiritual: „Cu dor ca prima oara, indragostit ca Dante,/ In linistea gradinii eu o astept sa vie…/ Amurgul imi arunca pe umeri o mantie/ De purpura si aur cu flori si diamante.// Si-a teilor coroana cu flori galbui, o mare/ In care, luminoase, se vad aprinse stele/ Coboara peste visuri, pe pragul fruntii mele/ Si-mi cere-un chip aievea cu ochii de cicoare.// Un zvon incet strabate, l-ascult printre castani/ E-un imn pierdut. Ce sfânta-nfiorare!/ Sarbatoreste firea divina-ncoronare./ Sunt imparatul lumii: am douazeci de ani!“ („Incoronare“). Chiar atunci când sunt „din lacrimi nazarite“ ori „scornite“ din durerea unei „inimi intristate“, versurile ramân „mici boabe de cristal“ care sustin inaltarea sentimentala a iubitei: „Tu le citesti pe gânduri, te-ncânta epitetul/ Si simti fiorii lirici vibrând in pieptu-ti cald/ Ca un fluid de unde la tarmul de smarald“ („Sonet sonetului“).
Inclusiv tropii susceptibili a fi semne ale travestirii burlesti ori ale cenzurarii „registrului inalt“ („snop de soare“, „nor plutind, ca o batista uda“, „luna picoteste sus pe claie,/ Cu stele bagate sub aripa“) constituie mai degraba investiri hermeneutice datorate unei lecturi critice inverse, dinspre parodiile deceniului sapte. Pentru ca, in universul imaginar sorescian de la mijlocul anilor ’50, astfel de sintagme numesc o lume ce preceda transfigurarea revelatorie generata de literatura. Odata filtrat artistic, realul se imbraca intr-o aura magica, purificatoare: un Pastel garanteaza prezentificari naive ale personajelor de basm („Parca-ar fi un licurici,/ Sau un lac de-argint poiana./ Eu ma intâlnesc aici/ Cu Ileana Cosânzeana…“); in alt poem, aerul de munte vitalizeaza cliseistic cugetul si sufletul („Alint radacinile tale/ Infipte in vânturi.. Tu faci/ Sa-mi creasca gândirea vânjoasa/ Sa-mi creasca in suflet copaci.“); pâna si aglomeratia urbana se umple de un ritm armonios („I-auzi pasii… in oras/ E o muzica de pasi: Cânta in lumina noua/ Trotuarele – amândoua,/ Strazile se infioara:/ Fiecare – o vioara“) etc.
Si mai programatic ramâne un exercitiu liric din 1954 ce identifica de-a dreptul iubirea cu poezia: „Stârnita de un vânt de vara/ Preface viata-n poezie,/ Iti pune-aripi la subsuoara/ Si-n mâna-ti pune o faclie.// In suflet, pe stralimpezi file,/ S-apleaca si isi scrie dorul,/ Iti da putere ca prin zile/ Curat sa luneci ca izvorul.// Da gândului avânt de basme,/ Te face sa tii ochii-n soare/ Si raza lui ti-o prinde-n plete.// E vraja primelor miresme./ E apa vie-mbatatoare/ Ce-o sorbi mereu si tot ti-e sete“ („Iubirea“). Iata cum tânarul scriitor ofera, indirect, o definitie pe cât de naiva, pe atât de clasica a creatiei literare. Cu acces direct la spatii transcendente, poezia ar impune providentiale iluminari interioare, dar, mai ales, ar garanta nasterea universurilor compensatorii fata de trecerea timpului ori in raport cu banalul existential.
Singularizari deloc fanteziste
Cu totul alta e viziunea din „Cronici fanteziste“ (cea mai extinsa sectiune a „Incoronarii“) ori din majoritatea rondelurilor antologate in „Versuri inedite“. Tânarul filolog cu aspiratii de poet incepe sa constientizeze limitarile expresive si de imaginar implicate de conventiile poetice canonice sau doar influente. De pilda, in „Ursitoarele“, mitul creatorului inspirat isi pierde treptat valentele demonico-tragice pentru a cunoaste fenomenalizari exclusiv burlesti.
Harazit cu o viata spirituala tumultoasa („Sa-i bata-n suflet vântul ca pe-un intins de mare,/ Stârnind talazuri negre de mare-nfuriata“) si cu pasiunea supraumana pentru zonele de dincolo de perceptia comuna („Indragostit de muze, de flori cu-arome tari“), scriitorul imaginat de Sorescu va avea de indurat – pe lânga „blestemul“ propriei genialitati – consecintele meschine ale conditiei de simplu om. Nu doar ca societatea va profita de lipsa lui de apetenta pentru principii existentiale pragmatice, dar insasi „opera“ va cunoaste intrebuintari degradante: „La masa totdeauna sa-i bombane nevasta (…) Când a plecat la piata iubitu-i autor/ Ea prin hârtii sa-i umble ca un cercetator,/ Ne-ntelegându-si sotul, sa creada ca e cazul/ Cu opera-i completa a sterge aragazul“. Desi surprins in travesti burlesc, chipul creatorului revelat din poezia citata, „Ursitoarele“, nu este cu adevarat afectat. Vina tuselor depreciative apartine lumii obtuze, iar gloria – cum il anunta cea de-a treia „zâna rea“ – va fi „târzie si postuma“.
In alte „cronici“ insa, chiar fundamentele „Poetului“ si „Poeziei“ sunt vizate de discursul parodic. Mai intâi, „Contributie la valorificarea marii“ devoaleaza – prin implicarea unui registru prozaic – artificialitatea retoricii si imaginarului hiperbolic de factura romantica: raspunsul dat de subiectul poetic chemarilor ademenitoare ale sirenelor e de-a dreptul „sorescian“ – „Ramâi la noi…/ Gradinile din mare, scufundate,/ Te-asteapta cu o mie de palate/ Ce tremura pe-al valurilor tiv…/ – S-ocup atâta spatiu locativ?“. Iar intr-o replica parodica la „Luceafarul“ eminescian, intitulata „Primavara dragoste…“, destule dintre particularitatile inscenarii sentimentului erotic amintesc de autorul „Descântotecii“. Deschis de o cvasi feerie cu accente rudimentar intertextuale (personajul sorescian se „da jos din univers“ pe o „funie de vers“, dupa ce suise in spatii cosmice „ca-n ciresul Mariucai“), poemul pare a prelua clasicul pattern eminescian, caci preaumanul calator in stele o vede (la „doi kilometri departare“) pe tânara fata. Desi nicio interdictie metafizica nu sta in calea iubirii, personajul sorescian se confrunta cu un blocaj discursiv. Caci sentimentele nu se pot rosti singure, iar apelul la clisee retorice nu mai multumeste. In consecinta, de la cautarea formei care sa le incapa emotia erotica („Incruntat catam la ea…/ Si ma-ndragosteam lulea./ Ce lulea? E prea banal:/ Ma indragosteam mortal!“), subiectul poetic trece la dezicerea de configurarile canonice ale iubirii. Luceafarul ce ii „vegheaza“ pe indragostiti e „nou nout“ si „mare cât un ou de strut“, iar „scrierea“ povestii de iubire este conditionata de o delimitare marcata in raport cu paradigma artistica modelatoare: „Nu in luna nu in soare,/ Nici in stele calatoare,/ Ci-n iubirea pura, vie,/ Mare cât o galacsie.“.
Tot astfel, rondelurile scrise in jurul vârstei de 18 ani (dupa cum specifica George Sorescu) constituie repere de neocolit pentru intelegerea fundamentelor perspectivei demitizante soresciene. Cu toate ca sunt imposibil de stabilit temeiurile certe care l-au determinat pe licean sa asume aceasta poezie cu forma fixa, se prea poate ca tocmai „constrângerile“ speciei poetice sa-l fi atras. Mai precis, compozitia sa modesta si aparent saracacioasa tehnico-retoric (trei strofe, doua rime, un refren in tripla ipostaza, circularitatea tematica), prin care se rosteste ceea ce poeticienii numesc „densitatea semantica“. O atare interpretare e sustinuta inclusiv de problematica centrala a ciclului de rondeluri soresciene: caricaturizarea moravurilor social culturale. Nu intâmplator, arta poetica (in raspar) a ciclului ramâne „Rondelul rondelului meu“, in care literatura se ipostaziaza intr-un veritabil agent al purificarii morale si al autentificarii existentei: „Rondelul meu e vârf de ac/ Si câteodata maturoi (…) Smulge ce-i masca, ce-i capac/ Peste paiata si noroi./ Inteapa unde e gunoi./ Rondelul meu e vârf de ac.“. Reticenta in raport cu grandilocventa, parvenirea si afectarile (auto)mitologizante apropie rondelurile soresciene de pattern-urile discursive ale fabulei si satirei. Vizati sunt propagandistii (in „Rondelul cucului“, „Rondelul talangii“), slugarnicii (in „Rondelul manechinului“, „Unui slugarnic“), fanfaronii („Balonul“, „Si dumnealui, pe cal…“), dar mai ales veleitarii ce se viseaza poeti (categoria ce le include – fara mai eforturi speculative – pe toate celelalte). In „Rondelul unui poet“, caricaturizata e tipologia asa-zisilor creatori de succes, dar mai ales fetisizarea talentului (subiect al multor sageti parodice si in cartile soresciene din deceniile urmatoare): „A pescuit talent pe balta/ Si-ndata s-a facut poet/ Toti criticii in slavi il salta: „Traiasca marele… (secret)!“ (…) Shakespeare cioplea mult… in dalta/ Pâna sa scoata un sonet,/ Dar asta-i geniu get-beget:/ A pescuit talent in balta.“
„Geniu“ si „talent“, iata cei doi termeni recuzati de Sorescu inca de la primele incercari poetice din deceniul sase. Nici „cronicile fanteziste“, nici rondelurile polemice nu se definesc prin sferele „preainalte“ ale poeziei, dimpotriva, ele constituie tentative de eliberare de sub presiunea cliseelor sale retorice ori de imaginar. Totodata, aceste poeme implica, in subsidiar, o pledoarie salutara (nu doar strict contextual) pentru relativizarea mitizarilor de orice fel, incât inclusiv relevanta lor pentru evolutia poeticii soresciene trebuie evaluata printr-un filtru interpretativ echilibrat.

Comentariile sunt inchise.