Portretul artistului înaintea nasterii

Un articol de GIANINA DRUTA

Mihail Galatanu, Douasprezece cantece inaintea nasterii, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2012, 77 p.

Pentru Mihail Galatanu al celor „Douasprezece cântece înaintea nasterii“, din durerosul drog al existentei în care nasterea si moartea împart aceeasi baricada izvoraste o fioroasa metafizica pura de care sunt spânzurate toate avatarurile în care omul ar fi putut salaslui vreodata. Sfârsit al unei „trilogii“ poetice, asa cum e anuntat, cu o definitie de respiratie mitica, înca din prima pagina, volumul subliniaza o latura aproape mistica a scriiturii, în masura în care textele stau sub zodia visatorului din „burta înstelata“, pentru care poezia devine lichidul amniotic prin excelenta. E o revendicare profund si sfidator materna, de un lirism aproape ermetic, ce apeleaza la simboluri clasice, batute în filigran cu piatra zdruncinarilor launtrice fara de care nicio fiinta nu se (poate) naste.
Cele „douasprezece cântece“ conoteaza perfect ideea unei epopei interioare, acolo unde numarul îsi pastreaza semnificatia unei pretinse perfectiuni, marcând un început subtil de discurs ironic, ce nu va fi însa depasit totalmente prin de-constructie, caci „Treimea“ personala a lui Mihail Galatanu face proba unei apostazii mascate, a unei implozii cu iz de revolta, fiind, în acelasi timp, demonica si suava. De altfel, ritualitatea cu care autorul îsi sudeaza discursul poetic face parte dintr-o strategie cu miza multipla, însasi „motivatia“ declarata a cartii lasând cititorul sa-si puna întrebari despre autenticitatea religiei pe care acesta îsi fondeaza „nasterea“.
Toteme
Din capul locului, existenta revoltatului care semneaza un pact nu cu diavolul, ci cu sine însusi, se transforma în semn al unei excentricitati ce functioneaza, paradoxal, pe post de egocentrism. Nu întâmplator, aceasta bizara dedublare descrie neputinta de hotarnicire a individului care se tocmeste sluj propriei sale patimi, labilul eu contractant al functiei de „scribalau în cetate“ consemnând despre sine însusi, despre (im)posibilitatea de a numi sau de a fi numit: „Am fost de acord sa ma nasc. Gata, m-am pus de acord, am/ cazut la învoiala/ Cu mine însumi (…)/ Ademenit./ Convins. Momit. Înselat. Plin de sperante. Gata de iubit. (…) O sa ma îndeletnicesc cu anevoioasa/ treaba a scrisului. (…) / Voi/ consemna tot ce e de consemnat. Ori numai ceea ce e de numit“. Acest presupus Mesia teluric, scriptural, chemat sa vina în lume, îsi asuma nestingherit rolul de damnat prins între hotare, având constiinta unei autopredestinari. El e deopotriva demiurgul si pacatosul, calaul si victima.
De altfel, textele au alura unor izbucniri de moment, aproape vizionare, creând o poezie cu forma umana, pasibila sa fie crucificata, batjocorita, profanata, asemenea unui profet al timpurilor de dinaintea Facerii. O asemenea întrupare legitimeaza tocmai puritatea si inefabilul unui construct care traieste din tentatia umana catre absolut, catre o transcendenta al carei destin a fost dintotdeauna martiriul.
Lepadarea de piele si metamorfozele succesive sustin o filiatie angelica al carei ADN simbolic e lumina. În aceasta pseudo-Biblie, care îsi reinventeaza si reconfigureaza permanent povestile, dupa bunul plac, nasterea, melanj de trecut si viitor, pare guvernata de o Maria (Magdalena), ca izvor deopotriva al iubirii materne si al erosului, fiind valorificate, astfel, ipostazieri matriarhale aflate sub semnul unui mister arhaic interpretat în cheie moderna. Mai mult, toate ritualurile genezice sunt date peste cap, cu scopul precis al redesenarii lor. Un
nou-(ne)nascut vrea sa creeze Lumea. Si daca nu se poate, cel putin sa îi stâlceasca poetic contururile esentiale.
De aceea, chiar sirul de pseudo-“învataminte“ atribuite vocii mamei în discursul poetic face din textele lui Mihail Galatanu un dialog bine condus cu propriile sale avataruri de dincolo si de dincoace de nastere: „Unul dintre cele mai tandre lucruri pe care poti sa le îmbraci,/ fiule,/ pe lumea asta/ este pielea de nou-nascut (…)/ Într-un fel, e ca pielea de fata morgana/ E o piele de raze / O tesatura /cum n-ai mai vazut/ O piele de iubire. De ibovnica.// (…) Oho, e aproape ca pielea de înger,/ când napârleste de raze.“ În consecinta, imaginea materna e de o importanta covârsitoare  prin reconstituirea artistica a unei cautari disperate si tragice, acolo unde împartasirea cu „carnea mamei“ exalta bucuria patimii si organicitatea transcendentala. Veritabil totem uman, în ea subzista un întreg univers, o metafizica ultra-pura în care îngerii si strigoii/ moroii vietuiesc laolalta dupa legile erosului prenatal. Cautarea ei prin lumea mortilor, scrisoarea de iertaciune a celui nascut „cu primejdie de moarte“, recuperarea imagistica a femeii-biserica, alta decât Ana lui Manole, si tainuirea împreuna a unui secret cosmic sunt toate urmele acelei mitologii intrinseci, calde si superstitioase, a durerii: „Din ceturi amniotice/ vine sufletul meu sa se culce pe carnea ta, mama./ Dintre întâmplari de neadus aminte, de dincolo de viata ta. (…)// Dintre firidele/ întunecoase/ ale unor nostalgii fara trup/ vine sufletul meu catre tine, mama, sa-ti ceara îndelung si cu/ umilinta iertare/ ca trebuie sa ma nasti(…)// Iarta-ma, mama, ca te-am pus la încercare,/(…) la greaua încercare a vietii mele“. Totodata, mastile printre care eul se învârte în cautarea sonului ideal se configureaza mai ales la nivel de limbaj, astfel ca pendularile armonioase între stilistica neomodernista a „viziunii sentimentelor“ (care „trage cu ochiul“ spre Nichita Stanescu, dupa cum afirma însusi autorul) si elementele de postmodernism fac aici casa buna cu o poetica a dreptului la (ne)timp si la (non)identitate.
Într-un asemenea imaginar, stramosii par toti „colete de inim-albastra./ Melancolii. Hematoame. Înclinatii. Prozodii. Maladii. Atele“ pentru sufletul prea gol si nesatul de sine, un pretext pentru un construct artificial. Ei, acesti atipici colectionari de întâmplari la a caror arhiva accesul oricum este interzis, furnizeaza, cuminti si „simbolici“, informatii codificate catre individul rupt de sacru, cu membrul poeziei fracturat. O asemenea recuperare a trecutului întru nastere, bolnavicioasa si patimasa as spune, caci se face cu „frisoane de dor“ si cu „calupuri de lingoare“, agraveaza sentimentul ratacirii nesatioase întru moartea ca viata.
Fara îndoiala, autorul practica o mistica a cotidianului, ce se descotoroseste, usor-usor, de simboluri, ca de o haina uzata, fie le accepta doar ca preambul. Abandonat de masina timpului la marginea unor ne-lumi, nenascutul le filmeaza iscoditor dimensiunile si sentimentele. Iar straniul acestui time-travelling pe care îl practica eul fara teama încarcerarii, libertatea aproape abuziva cu care declara, fara rezerve, ca „înregistresatzsat totul“, îl transforma într-o prezenta promiscua si totusi necesara. De aceea, în poezia lui Mihail Galatanu, „frumoasa“ devine sinonimul lui „fioroasa“, într-un loc al carui sens nu e nicidecum fericirea, ci o mereu reiterata scurgere dinspre nastere înspre moartea hotarâta de Parcele nestramutate ale poeziei. Însa aici, „sub luna“, „privirea spre-înauntru-ntoarsa“ devine expresia scindarii ca problematica nu doar de identificare, ci si de vietuire întru celalalt ca simbol al extinctiei.
Pe de alta parte, textele marcheaza obsesia retrairilor si a neputintei conservarii unicitatii. La antipodul lui Iona care cerea sa se mai nasca odata, eul din aceste poeme cere sa nu se nasca decât o data, încercând o permanent esuata amânare a re-nasterii, perceputa ca blestem: „Nu de nastere mi-e frica, ci de despartirea,/ de marea mea/ desprindere/ din mama (…) //Cum sa accepti, cum sa poti accepta/ sa cobori/ din lumea de sus ?“. Mecanismele „reluarii“, ale „filmarii“ nu fac decât sa falsifice o existenta circulara, agasanta, un nedorit ecou în Celalalt, care nu mai potenteaza comuniunea si alteritatea generatoare de (re)cunoasteri ontologice, ci pur si simplu e însemnul stagnarii si al uniformizarii, al recuperarii unui timp golit în mod voit de semnificatie.
Euharistii scriptice
Naturaletea frazei poetice e completata de acuratetea simpla a revoltei, fara întortocheri sofisticate si fara pretentii megalomane, în ciuda cadrului poetic. Astfel ca nu mai mira cum un asemenea calator-inventator, redimensioneaza lumea prin stranietatea cuvintelor ce au un aer profetic tocmai din întocmirea cu un limbaj frust a unui proces-verbal de revertebrare a spatiului si a timpului. Moartea si viata, în ecuatia (anti)organicului, devin un mod de resuscitare a fantasmelor întru revitalizare, o maniera halucinanta de a întelege lumea de dincolo de caldura lichidului amniotic, dintr-o raceala cosmica ce e capabila sa devoreze un întreg univers cu un singur cuvânt. De aceea, nasterea nu e o aplecare catre lume, ci o viziune macabra în care nenascutul apare ca seva regeneranta a mormântului.
Cu alte cuvinte, Mihail Galatanu face dovada unei poetici bine conduse, a carei forta deriva din tonul ritualic, incantatoriu, de descântec îngânat chiar pe hotarele universului. Însa aceasta componenta tematica nu e nicidecum compromisa printr-o abordare pretioasa ce încearca sa mentina cu tot dinadinsul semnificatiile originare, ci e deschisa reasezarilor, contorsionarilor neîncetate, desemnând un vers nemultumit de sine care se-ncearca în toate ipostazele, prin toate „cele oglinzi mastere“. Din teme clasice e creata o poezie cu ritmicitate proprie, care prinde cititorul de la prima pâna la ultima pagina, tocmai prin afirmarile si negatiile identitare, prin fuga catre o noua „piele“. Aflat sub chipul mamei, al lui Hrist, al timpului dual, cosmosul dezlânat al acestei identitati elastice pare de necontrolat, iar ereticul, posedat de poezia care a devenit Dumnezeu, e marcat de un permanent delir, de o permanenta fuga aparent fara directie.
Mai mult, ca în ecuatiile cosmogonice, un punct din univers alege sa (se) scrie si sa se întrupeze. Un simplu punct de lumina care vorbeste, asemenea profetilor, unui ascultator-cititor si care poate fi, la fel de bine, cel cu care se încheie o poveste sau cel care precede creatia: „Când ma nasteam, ma/ nasteam deja scriind. Ma nasteam/ gata scris. /Proscris. Lumii acesteia (…)/ Scriam tablele legii./ (…)în toate pliurile, cutele, intersectiile./ Scriam/amintirile/ lumii de dincolo /Scriam mijind/ cu ochii întredeschisi./(…) Ma nasteam/ gata sa scriu/ istoria lumii/ de la început.“ De aici senzatia unei lirici deopotriva centrifuge si centripete, care jongleaza cu doi poli interdependenti, suprapusi, într-o lume care, în adevar, nu tine cont de fizica si de mecanica, ci, autosuficienta, îsi re-creeaza permanent sistemica si teoriile. Dintr-o cuanta de poezie, Mihail Galatanu a scos un volum în care vorbeste un singur glas în mai multe, ca într-o Treime ce sfideaza orice fel de credinta. Dar cel mai important e ca acesta îsi anticipeaza fractura, sângerarea în care va avea nevoie de Celalalt, de un sprijin în cautarea si alinarea pacatului.
Asa se naste aceasta trama însângerata, aproape dantesca, a unui avorton care a gasit Paradisul de dinaintea nasterii si, odata cu el, durerea care razbate din pagina tocmai în mistica si în melancolia bizara a cautarii si a încercarii de a regasi: viata, poezia, iubirea, maternul. Un privilegiat muribund care poate sa-si aleaga soarta, tocmai prin asta fiind un permanent respins, uitat, îngropat, dar si un fericit descoperitor al Absolutului: „Trebuie sa aleg un pântec. (…) Am ajuns. Am/ ajuns/ pe axa lumii. Si acum, trebuie sa ma las/ sa alunec/ usor,/ impersonal,/ imponderabil./ De sus,/ pamântul se vede tesut cu puzderii de pântece.“

La urma urmei, în poezia lui Mihail Galatanu ajung sa nu mai conteze cu adevarat viata si moartea, ci doar, sadic, paginile pe care au fost sacrificate, pe rând, toate alteritatile, pentru arta. Iata o poveste despre poezia de dinainte de poezie si despre ritualurile azvârlite în mâzga timpului. Caci numai în aceasta stare de transa un eu „proscris“, ostracizatul cetatii si în acelasi timp legiuitorul ei, se va angaja într-o scriitura cu pliurile pielii, cu ochii întredeschisi, cu istoria în palma si cu tocul de mult pierdut.

2 comentarii pentru “Portretul artistului înaintea nasterii”

  1. octombrie 8, 2012 la 12:54 pm

    cine e Gianina DRUTA?
    cum arata ea?
    in afara de ce se poate vedea pe internet…

  2. octombrie 9, 2012 la 9:26 pm

    Felicitări autoarei! Dincolo de faptul că a intrat ca un profesionist care se respectă în poezia ta şi a scris ca atare, G.Druta este un foarte bun hermeneut. Atât de bun încât te-a “citit” şi pe tine printre cuvinte, poete. O şi spune din titlu:”Portretul artistului (aşa cum reiese din Douăsprezece cântece) înaintea naşterii”. Aş înclina să cred că nu numai din cele Douăsprezece cântece ţi-a extras un “portret” atât de… al tău. Bucură-te; poezia ta poartă la vedere amprenta originalului (parcă ai veni din maşscriişti!), şi unii, buni cititori, ajung să o şi pipăie la adânc!