Pe-o gură de rai…

Un articol de AUGUSTIN BUZURA

Prima lectie despre aceasta veche si statornica obsesie nationala – imaginea României –  am primit-o, demult, într-un tren de noapte ce venea din Cluj spre Bucuresti, de la un ziarist american. Îl cunoscusem cu câteva zile în urma, într-un „cadru organizat“, pentru a folosi sintagma vremii, la Asociatia Scriitorilor. Aceasta, împreuna cu „Tribuna“,  revista la care lucram, îsi aveau sediul chiar în centrul orasului si, nu de putine ori, strainii care vizitau Clujul, de obicei ziaristi, universitari si diplomati marunti,  se opreau si pe la noi. Eram tânar, fara prejudecati si mai ales fara spaime si retineri, asa încât seful de atunci al revistei, Dumnezeu sa-l odihneasca, tinea de fiecare data sa ma avertizeze: „Baga de seama ce vorbesti. Ei pleaca, iar noi ramânem cu astia pe cap!“ „Astia“ fiind securistii si activistii care aveau o grija: „sa nu le facem probleme“. „Decât sa plânga copiii mei, mai bine sa plângi tu si ai tai!“ era principiul de la care nu se abateau niciodata. Sigur, multa vreme nu i-am dezamagit, stiam cu totii ca sala mare a Asociatiei era bine pregatita pentru asemenea întâlniri, în  plus, seful meu, obsedat de microfoane, nu uita sa ne aminteasca mereu unde ne aflam: „De aici comunici direct cu Vaticanul!“ Se spunea despre el ca,  la o vizita oficiala la Moscova, înainte de a-si despacheta lucrurile, a trecut la cautarea microfoanelor din camera ce i se repartizase la un hotel celebru unde erau cazati românii. Ca întotdeauna,  îsi luase cu el câteva oglinzi de dimensiuni diferite si, dupa ce cu mare atentie verifica becurile, candelabrele, îsi ascundea farfuriile, vazele cu flori si canile undeva pe coridor, caci acestea erau certitudini. Apoi, lua oglinda potrivita si cu ea, asezata pe un pantof, cerceta pe sub calorifere cu speranta ca le va da o lectie kaghebistilor. Si, asa cum se asteptase, rabdarea  i-a fost, în cele din urma, rasplatita: sub un calorifer a descoperit un cablu suspect care împreuna cu teava caloriferului strabateau peretele.  Si pentru ca nu putea fi decât cablul microfoanelor, a scos brisca si l-a taiat, si-a securizat, adica, încaperea! Fericit ca le-a tras-o kaghebistilor, s-a îmbracat cu grija si a coborât în holul hotelului, unde avea întâlnire cu restul delegatiei si cu gazdele. Aici, o galagie si o agitatie nemaipomenite: uriasul candelabru ce dadea personalitate holului cazuse, se facuse praf si nimeni nu întelegea cum a fost posibil. „Vreun tâmpit i-o fi taiat cablul ce-l sustinea!“ si-a dat cu parerea si seful delegatiei române, dupa care s-au dus cu totii la Uniunea Scriitorilor sa se informeze reciproc despre stadiul construirii socialismului si comunismului în cele doua tari fratesti. Mult timp n-am aflat cum s-a sfârsit povestea si care au fost concluziile vizitei în Uniunea Sovietica, dar mai târziu, când relatiile fratesti nu mai erau chiar atât de fierbinti, la un pahar, avea sa marturiseasca sincer: „N-am recunoscut nimic,  ca doar am mers cu gânduri bune, sa învatam din experienta lor, iar cutitul l-am aruncat în râu fara sa ma fi observat cineva. Mai mult, s-a vazut ca si la microfoane erau mult mai priceputi“.
Sigur, nici ziaristul american n-a fost lasat de capul lui.  Se întelege, însa, ca  la rândul sau nu i-a scapat din ochi pe  însotitorii de vagon, care erau cam agitati si din timp în timp,  spre hazul nostru, se interesau daca nu mi-e somn. „Foarte politicosi,“ a  remarcat el. „Tâmpiti, am spus. Ei stiu prea bine ca nu detin nici un secret, ca sunt un biet scriitoras care înca nu însemn mare lucru!“ „Dar poti ajunge celebru peste noapte, caci ai o arma de care se tem: cuvântul. Îmi poti da vreun articol împotriva lor, un manuscris, o carte refuzata de cenzura, de exemplu. Altminteri, un ziarist experimentat nu are nevoie sa discute cu nimeni pentru a-si face o imagine exacta despre o tara. Nu trebuie decât sa vada vitrinele, trotuarele pline de scuipati si de hârtii, chipurile oamenilor, felul în care sunt îmbracati. Este suficient sa-i studieze  cum manânca si ce manânca. Sau sa urmareasca doar câteva ore programele televiziunii, sa cerceteze ce carti sunt în librarii, ce autori…  Nu vreau sa te jignesc, dar vagonul acesta, asa cum este el, tradeaza mai bine ca orice imaginea tarii tale. Ai vazut cum arata toaleta? Dar cearsafurile?  Ma tem sa pun capul pe perna… E destul sa privesti  matura! Iar ei se uita la noi, fumeaza, arunca mucurile de tigara lânga. Din pacate, asta este tara ta. Oricine se  poate apleca sa puna o hârtie la cos. De ce nu o fac? Asemenea lucruri poti vedea si la noi, nu neg. Dar tarile puternice sunt magnetul, voi, pilitura de fier. Noi scriem istoria, voi o învatati asa cum am scris-o.“ Fireste, discutia a fost mult mai lunga si mai complicata. Vorbeam amândoi fara nici o retinere, trenul mergea încet, mai încet decât acele ceasornicului pe care-l consultam din ce în ce mai rar. Însotitorii´s-au culcat înaintea noastra. Nu-l vorbisem de rau pe „cel mai iubit fiu al poporului“, ci ne limitaseram la mizerie, la firele de par de pe perne, la geamurile care nu se închideau, la absenta apei de la toaleta, cum, de altfel, îi atrasesem atentia unuia dintre ei. „Dar ce, suntem la Washington?, mi-a ripostat unul. Sa stea, dracului, la ei acasa!“ „Caci, la noi, poti sa faci pipi oriunde, nu?“, m-am interesat, si el mi-a raspuns fara sa ezite: „Ca-i fi vreun grangure de care n-am auzit? Uite-asa sunt trenurile noastre, asa ca data viitoare sa iei avionul!“ Cât despre ziarist, trebuie sa recunosc  cu toata sinceritatea ca atunci, pe loc, l-am urât din toata inima, si el si-a dat imediat seama ca ma situasem pe o nefireasca pozitie de aparare. „România nu e numai…“ am încercat sa întretin dialogul, si el m-a întrerupt obosit: „Vrei sa vorbim despre hotii de la aeroport? Despre fetele care se dau pe o pereche de ciorapi?  Cu astia te întâlnesti înainte de a ajunge la Manastiri, în Moldova, unde, de altfel, te calca pe picioare cersetorii“.
Cu sau fara argumentele mele, pentru cei ca el, România era asa cum mi-o descrisese,  desi, multa vreme, am refuzat sa accept ca avea dreptate. Dincolo de tot ce stiam si simteam,  mai era o alta Românie, a mea si, mai târziu, peste ani, am gasit, cred, cuvintele potrivite pentru a spune ce cred si ce simt despre ea.  În aceasta tara, asa cum era si este ea, mi-am facut studiile, si nu orice studii, si sunt deplin constient ca, fara ajutorul ei, probabil ca n-as fi trecut de cele patru clase obligatorii. Mai mult, aceasta tara mi-a pus la dispozitie aproape toate cartile necesare, dorite sau numai visate  si, se întelege, chiar si dascalii care, la timpul potrivit, în ciuda nesfârsitelor interdictii, m-au învatat ce sa aleg. În România, cu toti securistii, activistii si turnatorii ei, mi-am publicat romanele si am învatat ca nimic nu se obtine fara lupta si ca fiecare înfruntare sau clipa îti poate hotarî destinul pe termen lung. Asadar, sunt, atâta cât sunt, pentru ca am învatat sa lupt pe acest teren accidentat unde,  dincolo de multe altele, se afla mormintele parintilor si ale tuturor celor ce i-au precedat de vreo sapte veacuri. Aici mi s-au nascut copiii si tot aici mi s-a parut ca ar fi  locul cel mai bun sa traiesc. Ca medic, as fi avut posibilitatea sa lucrez oriunde, ba chiar – contaminat de Aldous Huxley, de cercetarile facute împreuna cu dr. Osmond – sa-mi continui aprofundarea acestor studii care ma fascinasera în tinerete. Dar, oricât ar parea de ciudat sau de nechibzuit, nu am parasit tara, pentru ca m-am simtit obligat sa-mi platesc o datorie pe care nu mi-a cerut-o nimeni. Si pentru care m-am pregatit cum am stiut mai bine. Am facut tot posibilul sa-i cunosc pe câtiva dintre performerii acestui timp pentru a verifica daca ma aflu pe o pozitie morala corecta, daca simt cu adevarat pulsul vremii în care traiam. Dar l-am simtit doar pentru mine, caci peste ceea ce am construit într-un deceniu si jumatate – o institutie complexa, cum nu au în lume decât câteva tari – se întinde coplesitor sentimentul zadarniciei. Cu banii ICR-ului, presedintele si-a platit laudatorii, ca doar nu dadea din leafa domniei sale, mai ales ca nu raspunde nici macar  „în fata Marii Adunari Nationale“. De altfel, cu mult înaintea ambasadorului american, a descoperit un amanunt esential pe care-l stiau doar comunistii: ca „tirania majoritatii trebuie sa fie controlata de catre ratiune“, iar la noi numele ratiunii îl stie oricine, caci are sediul la Cotroceni.  Daca tot nu a aflat ca literatura româna este mult mai mult decât ce stie domnia sa,   cu miliardele  cheltuite pe gloria unui candidat putea sa-si cumpere de-a dreptul un laureat Nobel, o celebritate mondiala incontestabila.  În fotbal, se practica de mult astfel de tranzactii, la fel si în politica, unde antrenorii ne sunt foarte bine cunoscuti: Barroso, Merkel, Reding etc. O tara pentru o strângere de mâna si o poza în grup nu e de lepadat. Caci înainte de a iubi Europa, presedintele nostru ar fi fost obligat sa iubeasca România  care, pâna  nu demult, pâna la referendum, adica, a fost ignorata.  O tara careia, vorba lui Daniel Morar, „i-ar fi putut face si mai multe daca nu l-ar fi împiedicat Constitutia“. Dar, pentru ca am pomenit  de cresa prezidentiala, trebuie sa spun ca, parcurgând blogul domnului Victor  Ponta, m-a uimit identitatea de gusturi presedinte – premier: Cartarescu! Nici nu se putea altfel. Unde se însala amândoi, este ca nici macar ideologia nu-i desparte. La noi, dreapta si stânga sunt în realitate simple speculatii teoretice.  Pentru multi dintre cei care fac parte din gruparea cunoscutului scriitor, a fi de dreapta tine de mâna cu care iau banii. Doar atât. Textul premierului, asa cum l-am priceput eu, este semnul  ca intelectualii lui Basescu ar putea avea viitorul asigurat. Sper din toata inima ca aceste coincidente sa se opreasca aici.  Desi, în câteva pozitii importante, am vazut ca prostii lor sunt înlocuiti cu si mai prostii nostri. O democratie veritabila nu se poate consolida cu smecheri, inculti, bisnitari si gargaragii. Cu paraziti aflati mereu în cautarea unui câine care sa-i treaca strada. Am o rezerva nesfârsita de admiratie pentru cineva care ar învata în sfârsit sa întrebe, sa spuna nu când este cazul si sa stie ca, înaintea  guvernantilor de azi, pe scaunele lor, au stat nu numai javre si lichele, ci si niste sfinti care au facut România Mare. Si carora nu le-a fost rusine sa spuna ca sunt români… Ma simt anacronic într-o lume sarita din balamale careia nu-i pasa de propriul ei viitor: s-a încredintat prostilor si acum nu mai are puterea sa scape de ei si de putoii galagiosi care au descoperit ca drumul spre… Tipperarry, daca faci galagie, se poate scurta.  Cândva, nu-mi amintesc  exact unde anume, Gramsci pomenise un proverb african: „Daca mori, îti mai ramâne o sansa. Daca esti prost, nu îti mai ramâne niciuna“. Treaba valabila în Africa, dar nu si la noi. M-am gândit deseori la ziaristul american. România mea a ramas aceeasi. Dar România lui arata mult mai rau: o taraba de pe care s-a furat tot.  Pâna si trenul bicisnic în care ne gaseam, în comparatie cu unele dintre cele care circula azi, pare un adevarat tgv!

Un comentariu pentru “Pe-o gură de rai…”

  1. octombrie 30, 2012 la 12:07 pm

    Povestea cu cablul ce sustinea candelabrul nu poate fi decat o gluma. Numai un prost putea confunda un cablu de sustinere cu un minuscul cablu pentru microfon. Desi adevarate,lungile povesti cu „securitatea” au inceput sa devina plictisitoare. Mai bine sa insistam asupra securistilor ramasi, ce n-au murit. Doar un pic s-au odihnit…Care conduc si au furat averile Romaniei.
    Apropo’ de prosti, Romania are prostii ei, de tot felul. Dar, O.Paler zicea: „Prostul de familie buna, adica educat, nu rade zgomotos, nu „hahaie”…Sa te feresti de „hahaitori”!
    Intr-un articol al lui A.Plesu, „Punctul pe i”,face un „inventar” al mizeriilor din Romania. Dar, spune domnia sa, „Inventarul” pare infinit. Cred ca nu ne vom schimba niciodata”
    Ma tem ca „lauda” este o boala nationala. Nu-mi mai amintesc daca ICR-ul de pe vremea patronajului d-lui Buzura aducea laude lui Iliescu. Oricum, ma bucur ca Basescu si-a pierdut jucaria…Nu stiu cat de bogat a ajuns Cartarescu de la „dreapta cu bani”, dar as dori sa citesc o analiza literara a operei lui, facuta de maestrul Buzura.
    Un amic roman din Germania, s-a simtit sifonat („s” cu codita jos”) cand i-am scris ca majoritatea poporului roman este suparata pentru dragostea „prea interesata” a Angelei pentru „Guvernatorul Romaniei(cum il denumeste Ghise)…Sunt destui care nu inteleg ce se intampla.
    Si, domnule Buzura, sa vorbiti frumos despre batrani. Sar putea sa aveti o surpriza: sa traiti inca multi ani!. Eu va doresc! Pe cand continuarea la „Raport asupra singuratatii”?

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper