O stransura de lume

Un articol de C. STANESCU

Am lasat sa treaca „plebicistul“ si ecourile lui prea fierbinti spre a ne întoarce cât de cât linistiti si cu cugetul împacat si netulburat la acest numar antologic al „Dilemei“ din 2-8 august 2012 intitulat chiar asa: „Dupa plebicist. 1001 Dileme sub regimul Caragiale (editiune antologica)“. În argumentul editiunii, dl Mircea Vasilescu informeaza onoratul public asupra unui eveniment important si putem ca sa zicem istoric din zbuciumata existenta a revistei: „numaratoarea saptamânilor cu «Dileme» a ajuns, pe 26 iulie, la o mie… Cu numele «Dilema» au aparut, sub egida Fundatiei Culturale Române, 559 de editii, iar cu numele «Dilema veche» au aparut 441. Total – o mie. Într-o asa «atmosfera încarcata» nu prea era loc sa ne sarbatorim sau sa marcam cumva ocaziunea. Am lasat-o pentru «Dilema» cu numarul 1001. Am asteptat sa treaca referendumul…“. E remarcabil ca în toate cele 559 de numere dinainte ale ei, ca si în toate cele 441 de numere mai noi, dar „vechi“, „Dilema“ a izbutit sa-si pastreze firea, adica bruma de echilibru si independenta a opiniilor si optiunilor asigurata de calitatea colaboratorilor ei. Din rândul acestora remarcam în primul rând simtul extraordinar al actualitatii eterne vadit în articolele analistului cu numele din ce în ce mai anonim ca si folclorul si indatabil ca Homer, din care se si trage grecul nostru national: I.L. Caragiale. Piesele alese din opera acestui homerid al comédiei românesti sunt: „Politica si cultura“, „Prostia în viata noastra publica“, „Gramatici si mascarici“, „Cuvântul «colectivitate»“, „Politica si literatura“, „Obligativitatea opiniilor“, „Rromânca“, „Principii si vaccina“. Nu se poate aprecia si lauda îndeajuns ideea fericita a revistei de a merge pe mâna lui Caragiale. Cel mai stralucit analist român din toate timpurile continua sa detina suprematia absoluta în „topul“ miilor de „analisti“ care au umplut si umplu de la el încoace paginile publicatiunilor românesti. Si nu e nicio îndoiala ca va continua sa ocupe acelasi loc înca vreo câteva sute de ani prin care ochiul mintii lui stralucite va continua sa priveasca printr-un ochean miraculos starea natiunii române si a civilizatiunii spre care întruna ne îndreptam opintindu-ne cu entuziasm inepuizabil. Are dreptate Mircea Vasilescu atunci când constata, privind din avion, consecventa extraordinara a starii pe loc de care s-au învrednicit înaintasii si urmasii stralucitului analist si diagnostician pe care „Dilema“ de azi si-l face patron si „colaborator“: „La sfârsitul secolului al XIX-lea, marile teme erau cam aceleasi: de ce avem un Stat, si nu avem o societate, care e relatia între cultura si politica, libertatea opiniilor, cum ne vede Europa etc., etc. …“. În privinta Statului, inclusiv a statului de drept, deselat de cât e de calarit astazi de jocheii politicii românesti, stam binisor, „cam“ cum spunea Caragiale acum mai bine de o suta de ani: „Se poate deci o societate mareata fara stat puternic; dar stat fara societate – mai greu…“. Si da exemplu statul lui Alexandru Machedon: „Într-o vreme, Alexandru Machedon, pornind din dreapta Adriaticei catre rasarit si înaintând ca un vârtej luminos, bate pe mintosii greci, nimiceste pe trufasul Darie al persilor, îngenunche la supunere pe marele Por-împarat de la Indii si strabate triumfator Asia si Africa, poruncind sa se ridice de la Indus, pe drumu-i, si pâna la templul lui Amon din intrarea pustiului Saharei, saptezeci de cetati. Tot în aceeasi vreme, de-a stânga Adriaticei, spre Apus, mica republica a Romei începe a cuceri cu îndaratnicie peninsula italica. De o parte, catre rasarit, un om cu câtiva soti, fara o societate, facea, în cincisprezece ani, o împaratie uriasa; pe de alta parte, catre apus, o societate întemeia încet-încet un stat. Praful nu s-a ales de împaratia lui Alexandru în câtiva ani; iar mica republica a crescut mereu pâna ce a ajuns cea mai formidabila si mai durabila împaratie din câte au statut si poate vor mai sta vreodata pe pamânt“. Unde ne gasim noi? „Noi, cestia chemati grabnic la viata de stat prin instaurarea principiului nationalitatilor“ – spune Caragiale – „ne gasim astazi, si fireste trebuie sa fim mândri de aceasta, cam în situatia lui Alexandru Machedon – am zis cam, fiindca este o mica deosebire: pe câta vreme vârtejul produs de acesta a fost extensiv, vârtejul nostru este intensiv; cum am zice, Alexandru a ametit lumea cu trombele si ciclonii calatori, iar noi ne ametim singuri ca dervisii învârtitori.“ Intrând în miezul filozofiei istorice pe care o dezvolta aici, Caragiale adopta, ca un veritabil maiorescian, teoria grea ca un blestem a „formelor fara fond“ si constata o lume neasezata si rasturnata, cu picioarele în sus si cu capul în jos: „Statul improvizat, în loc de a fi forma de echilibru al fortelor sociale la un moment dat, cauta sa fie fondul si izvorul nascator al acelor forte. De unde statul ar trebui sa fie rezultatul natural al societatii, ne pomenim ca societatea trebuie sa fie produsul artificial al statului“. Avem un stat „improvizat“, forma fara fond, cu o „societate“ fragila, neasezata, non-indentitara, practic, nu avem o „societate care sa-i ceara (statului) ceva dupa nevoile ei“. O „imitare metodica“ a modelelor din lumea civilizata sau o contrafacere mai mult sau mai putin dibace a statului („aparatul material“) poate duce la anumite rezultate „destul de fericite“. Asa credea, în treacat fie spus, si Cioran în celebra lui „Schimbarea la fata a României“. Acolo, acest bun urmas al lui Caragiale lauda în cuvinte entuziaste „maimutareala“ de catre pasoptisti, oamenii începutului de drum, a formelor avansate ale civilizatiei europene, a caror simulare, conform sperantei lovinesciene, ar fi sfârsit prin stimularea fondului absent. Însa, atrage maiorescianul Caragiale atentia, „unde sârguinta statului de a înfiinta în pripa o societate devine nu imposibila, ci chiar de-a dreptul absurda, este pe terenul moral si intelectual. Statul poate decreta si face sa se execute înca trei poduri pe Dunare, treizeci de vapoare pe mare, trei sute de mii de armata si asa mai departe; asta se poate; dar arta, literatura, filozofie!… Pentru aceste productiuni ale spiritului omenesc trebuie – ceva mai mult decât un stat politic – o societate asezata de pe vremuri“. Scepticul incurabil nu se poate opri de a denunta tragicomedia formelor fara fond: „O asa societate, în urma prefacerilor din Europa în secolul acesta, nu o avem“. Dar ce „avem“? „La noi“ – reia bisturiul în mâna acest chirurg al organismului social autohton – „n-avem azi decât o strânsura de lume din ce în ce mai mare, mai împestritata si mai eterogena. Aceasta strânsura de navala, care-si schimba fizionomia în fiece zi, care n-are nicio nevoie mai presus de cele individuale, care nu poate avea o traditie si, prin urmare, în nicio împrejurare unitate de gândire si simtire, este departe de a fi ce se întelege prin cuvintele «societate asezata». Lumea aceasta seamana cu un vast bâlci, în care totul e improvizat, totul trecator, nimic înfiintat de-a binele, nimic durabil.“ O asemenea aparenta si falsa societate, „ca o strânsura de lume“ semanând cu „un vast bâlci“, a fost si ramâne eterna vaca de muls nationala pe care o sleiesc regizorii isteti ai „statului improvizat“: cu cât mai neasezata, mai împestritata, mai centrifuga si mai dezbinata, incapabila de „o nevoie mai presus de cele individuale“, cu atât este si va fi o asemenea „societate“ mai lesne de manipulat de „politicii“ care se închipuie oameni de stat… Pâna în acest punct al radiografiei lui, a vorbit si a scris analistul Caragiale, înarmat cu o solida filozofie a istoriei si cu o clara teorie a statului si societatii. Mai încolo, scepticul filozof si sociolog îi lasa locul lui… Mitica, intra în haina stilistica a antifrazei parodice delegându-i nemuritorului personaj placerea de a vorbi în numele si pe gustul unui presupus auditoriu. Constatând ca acum o suta de ani, ca si azi, principala plângere nationala si cauza tuturor relelor consta în „imixtiunea“ politicului (nu „merge“ o institutie, nu functioneaza un stabiliment, de vina e politica si vinovati sunt politicienii etc.). Caragiale îl împinge în fata pe Mitica sa raspunda el tânguirii nationale pricinuite de amestecul politicii în toate socotelile si afacerile statului: „Eu crez ca, zice analistul cu vocea lui Mitica, în loc sa ne învinuim si sa regretam ca facem în toate si oriunde politica, din contra, ar trebui sa ne para bine si sa ne aplaudam ca o putem face asa de bine oriunde si în toate. Ce folos ar fi, neputând face stiinta si arta, sa stam cu mâinile în sân fara sa facem nimic? Încai sa facem politica! Si, slava Domnului, cred ca nu o facem rau“. „Dilema“ pretinde ca articolul a aparut în „Epoca“ la 18 octombrie 1896. Reproducerea lui în revista si recitirea articolului pun datarea sub un foarte serios semn de întrebare: cerneala atât de proaspata, actualitatea lui atât de stringenta sunt indiscutabile, încât, cu siguranta e scris chiar azi în zori, cu putin înainte de 18 octombrie 2012.

P.S. cu Radu Cosasu
De la sarbatoarea „Dilemei“ nu lipseste, constat cu bucurie, un mare si neînlocuibil punct de echilibru al revistei, „extremistul de centru“, dl Radu Cosasu, care, înteleg dintr-o notita explicativa a redactiei, îsi ia o vacanta, pâna la aparitia urmatorului volum din „Supravietuiri“. În ultima sa corespondenta dinaintea vacantei anuntate, autorul „Maimutelor personale“, al „Fictionarilor“, al „Sonatinelor“ si „Matusilor din Tel Aviv“, al, în fine, „Supravietuirilor“ de-a lungul „adevarului integral“ – trage niste concluzii, învataminte cum le spuneam pe vremuri si ar trebui sa le mai zicem si azi, desprinse din aprecierea lucida si nediscriminatorie a evenimentelor si vorbelor prin care trecuram cu ocazia referendumului, a „plebicistului“, cum îi zic eroii colegului sau de pagina, I.L. Caragiale, acestui moment crucial din istoria unei societati care nu exista dar natiuni europene si mai mult decât atâta.
Concluziile sau învatamintele pe care Radu Cosasu le extrage si le însira cu nesfârsita uimire (candoare) admirativa (contrastiva) sunt urmatoarele: „De-a lungul lunii iulie 2012, fiinta noastra audio-vizuala a fost supusa unor grele încercari: ni s-a spus ca, desi Satana e de stânga, ea lucreaza acum si la dreapta; ni s-a spus ca presedintele suspendat a fost un «mahalagiu cu viziune»; ni s-a spus ca prim-ministrul nu a plagiat, ci a transcris cu placere tot ce a citit cu placere la altii; ni s-a spus ca a face declaratii grave nu-i totuna cu a comite fapte grave; ni s-a spus ca a plagia e un furt intelectual, incomparabil mai mic decât un furt din bugetul statului, fiind presant sa nuantam delictele; ni s-a spus ca recunoasterea, de catre un presedinte ca a avut iesiri xenofobe nu are nicio importanta si nu constituie o problema din care nu putem iesi; ni s-a spus ca initiatorul unei miscari de dreapta poarta, vara, sub camasa, un maieu, ceea ce este inadmisibil la un om din elita; ni s-a spus ca la noi au loc procese staliniste, fara a se lua în seama ca, într-un proces stalinist, condamnatii îsi recunosteau vinovatia si, în niciun caz, nu apareau seara, la televizor, sa-si înfiereze judecatorii…“. Radu Cosasu scoate si ideile principale, doua la numar, care „au circulat insistent si frenetic“ în timpul plebicistului: „1) presedintele suspendat a fost si este un dictator; 2) referendumul, prin care Parlamentul întreaba, constitutional, daca presedintele tarii trebuie sau nu demis, constituie apogeul unei lovituri de stat“. În acest context, „de balamuc, de sminteala si de mare neglijenta“, ne informeaza el, a ridicat de la Oficiul postal din bd. Ion Mihalache un colet cu volumul „Nouvelles de Roumanie“ aparut în colectia „Brèves“, specializata în antologii ale nuvelelor din toata lumea. Citeste în introducerea traducatoarei, Fanny Chartres, aceste vorbe frumoase la adresa unei alte Românii decât acea Românie intrata în delir cu ocazia numitului referendum. Cuvintele traducatoarei, crude dar iubitoare, sunt acestea: „Dar România este o tara care merita sa fie vizitata, vazuta, ascultata, citita, caci e o tara a ambivalentelor, a extremelor, a pasiunilor, a puterii de îndurare – o tara pe care unii o urasc, iar altii o adora. În ce ma priveste iubesc Bucurestii, capitala «la mal aimée», iubesc acest popor generos si curajos, iubesc arhitectura, viata culturala eclectica, iubesc nebunia lui («j’aime sa folie»)“. Îmi închipui ca vorbele care i-au placut cel mai mult destinatarului bucurestean sunt cele cu „tara ambivalentelor, a extremelor, a pasiunilor“, tara care merita sa fie vizitata si citita. Nu înteleg bine cine sunt „unii“ care urasc, si cine sunt „altii“ care adora, dar înclin sa cred ca si „unii“ si „altii“ sunt tot români, dar români diferiti. La urma, Radu Cosasu propune un pacific si exemplar „pupat Piata Independentii“ sub semnul concordiei si al iubirii pe care atât de frumos si magulitor pentru noi le exprima traducatoarea volumului aparut în Franta: „Nu mai citisem – în aceasta perioada fixata mai sus – un text aflat în exactitatea si patetismul lui, într-un contrast mai straniu cu violenta limbajului cotidian“, si propune entuziast „un serviciu de monitorizare a tuturor contradictiilor aparute în tot ce e coincidenta“, angajându-se, generos, sa lucreze voluntar, „ca simplu functionar“ în respectivul serviciu de monitorizare: nu vad nicio incompatibilitate, din contra, între patriotismul si voluntariatul, între simtirea si luciditatea, înfratite, ale unui „extremism de centru“, si „contradictiile aparute în tot ce e coincidenta“. E în aceasta optiune o profesiune de credinta si, totodata, arta poetica a marelui fictionar al „Supravietuirilor“ într-o „strânsura de lume“ a formelor fara fond.    n

Comentariile sunt inchise.