O rascruce în eminescologie

Un articol de SILVIU MIHAILA

Ioana Bot, Eminescu explicat fratelui meu, Bucuresti, Editura Art, 2012

 

Ioana Bot (pe care o consider unul dintre cei mai prestigiosi eminescologi contemporani – cu beneficiu de inventar, daca tinem cont de afirmatia Ioanei
Em. Petrescu: „Dar nu ma consider «eminescolog», ci poetician si critic literar. Asta înseamna ca interesul pentru opera lui Eminescu nu e diminuat, ci sporit printr-o contextualizare ceva mai larga, adica prin interesul pentru o sfera teoretica mai cuprinzatoare, de la cercetarea specificului «poeticitatii» la orientarile gandirii poststructuraliste“) readuce în discutie opera eminesciana dintr-o perspectiva insolita atat din punct de vedere al istoriei ideilor noastre literare, cat si al modelelor hermeneutice propuse.
De la „criza“ eminescologiei la „solutia“ poststructuralista
Este, îndeobste, cunoscuta critica „lenesa“, de monumentalizare a poetului „national“ si a operei sale care (mai mereu) afirma, dar nu si demonstreaza; utilizand un limbaj bombastic, encomiastic, clisee siropoase, trase la indigo – unor astfel de studii le e comuna lipsa judecatii de valoare, dar si intraductibilitatea si opacitatea limbajului critic, înlocuindu-l si ornamentandu-l cu expresii sablon si etichete de lemn. Drept exemplificare, voi invoca doua cazuri, desi lista este mult mai larga, fireste: Nicolae Ciobanu („Structura fantasticului narativ“, Junimea, 1984), care foloseste un limbaj fastuos, cu termeni din registrul „înalt“ si presarat cu adjective la gradul superlativ („univers fantastic de o extraordinara pregnanta“; „fascinant prin acuitatea problemei“; „ne aflam în prezenta unei modalitati a fantasticului atat de inconfundabila“; „povara eruditiei fastidioase“; „privilegiul intransmisibil al valorilor artistice perene“ etc., p. 6); în fapt, e vorba despre un discurs care prea multe nu spune si care poate fi rezumat printr-o singura idee: fantasticul în proza eminesciana tine de o modalitate proprie/ originala de realizare/ manifestare tematico-conceptuala, diferita de „asa-zisele definitii de uz curent în plan universal, menite a statua în chip aproape «imuabil» conditia «geniului»“ (p. 6). În „Veronica Micle“ (Cartea Romaneasca, 1972) de George Sanda, iubirea dintre Eminescu si Veronica Micle este redata printr-un filtru narativ mitizant ce trimite înspre episodul biblic al întalnirii dintre Iisus si Maria Magdalena: „Despre Veronica Micle au scris (cu putine exceptii), mai ales cei care neputand sa-si încalzeasca spiritul la flacara geniului eminescian, s-au multumit sa-si scrijeleze initialele cu unghiile pe soclul iubitei lui: unii acrediteaza ideea ca Eminescu a facut-o poeta, iar altii vorbesc (dureros si înspaimantator de sarcastic) numai despre infidelitatile ei; parafrazandu-l parca pe Hristos care referindu-se la Maria Magdalena spunea: mult i se va ierta, caci mult a iubit. Astfel, «generosi», ne îndeamna s-o iertam si noi pe Veronica Micle: fie-i toate iertate pentru ca mult a iubit si pe Eminescu“ (p. 7).
Prin urmare, studiul autoarei continua, cred, directiile majore de esenta semantica ontologica ale volumului de referinta semnat de Ioana Em. Petrescu („Eminescu. Modele cosmologice si viziune poetica“, Minerva, 1989, publicat postum cu titlul original „Eminescu, poet tragic“, Junimea, 1994), insistand asupra categoriei „existentei tragice“ a filosofiei transindividualului si transcategorialului în lupta poetului cu limbajul si propunand o grila de analiza dezvoltata pe o poetica hermeneutica particulara: „nebunia cuvintelor“ (apud Paul de Man) – lectura retorica – ambiguitate vs. indecidabilitate – „blocaj“ interpretativ – despartirea (lui Eminescu) de romantism.
Eminescu reloaded
La o lectura atenta a volumelor semnate de Ioana Bot, se remarca cu usurinta trei puncte de fuga pe care autoarea îsi centreaza întotdeauna discursul critic si care, totodata, îi completeaza si perfectioneaza profilul critic:
1. Orientarea studiilor „catre concept“ (concept-oriented) în detrimentul celor orientate „catre autor“ (author-oriented). Ioana Bot militeaza pentru o critica interesata de concepte si probleme de po(i)etica, stilistica, hermeneutica s.a. care ar urma sa scurtcircuiteze asteptarile criticului si ale cititorului – ale „fratelui meu lenes“ – care pleaca sa caute în text numai ceea ce textul spune ca face sau lasa sa (se) înteleaga ca face. „Eminescu explicat fratelui meu“ suspenda, în fond, o întreaga mostenire culturala si un întreg arhipelag identitar care vede în Eminescu „poetul national“ devenit „icoana si simbol“ pentru toate necesitatile politice, culturale, economice, istorice etc. prin care poporul nostru a trecut si va mai trece (vezi, de pilda, studiile semnate de Theodor Codreanu, „Dubla sacrificare a lui Eminescu“, editia I, Macarie, 1997; editia a II-a, Serafimus, 1999; Calin Cernaianu, „Recurs Eminescu. Suprimarea gazetarului“, Semnele timpului, 2000, si Nicolae Georgescu, „Moartea antuma a lui Eminescu“, Cartier, 2008): „admit ca nu numai sensurile operei eminesciene ma intereseaza, ci si capacitatile lecturii de a accede la ele.“ (p.13).
2. Miza polemica a discursului critic: Ioana Bot prefera mereu spectaculosul, ineditul, cauta „inexprimabilul“ si promoveaza lectura retorica – ce tradeaza optiuni pasiona(n)te, dar, adesea, incomode – realizata cu „ochi straini“, de unde ruptura ideologica, în calitate de critic literar, de ideile (aproape) oricarui predecesor.
Autoarea porneste de la locurile comune si lecturile cuminti ale textelor eminesciene pentru a ajunge pe taramuri hermeneutice „virgine“, unde libertatea de miscare critica îi permite, în egala masura, sa se avante în perimetrul producerii de text subversiv si alegoric, ironic si conceptualiza(n)t, „deschis“ si „indecidabil“ (în termenii folositi de critica poststructuralista si deconstructivista). În acest sens, multe poeme eminesciene, considerate de critica literara cuminti si nespectaculoase, adica epuizate din punctul de vedere al continutului semantic, sunt reevaluate din perspectiva unor grile noi de lectura, spargand – asemenea unui bumerang – traseele critice „batatorite“, „învechite“, trasate de critica literara de mai bine de un secol. Mizand pe o neîncredere în limbaj si în stabilitatea semnului/ sensului lingvistic, Ioana Bot aplica concepte si grile de lectura teoretizate de Paul de Man si Jacques Derrida pentru a deschide opera eminesciana spre zorii modernitatii.
Este interesant de urmarit cum poeme sau variante de manuscris (multe dintre ele ramase în celebra lada predata lui Maiorescu, considerate de critica de specialitate drept ilizibile, incoerente, ininteligibile si plasate de editia Perpessicius la categoria „moloz“) sunt înfatisate într-o lumina hermeneutica captivanta prin forta de persuasiune si prin aplicarea unor mecanisme critice postmoderniste (nu din ratiuni de moda trendy, ci din afinitate intelectuala) care conduc spre „un alt Eminescu“: „atitudinea ironica a lui Eminescu fata de modelele «instrumentalizate» (modelul popular, ca si modelul romantismului înalt) pune sub semnul întrebarii imaginea de tanar poet obedient fata de ilustrii sai înaintasi. Nici obedient si cu atat mai putin ezitant sau lipsit de originalitate, poetul îsi scrie, cu mana sigura, despartirea de romantism“ (p. 92).
Astfel, „Locul aripelor“ (din submanuscrisul „Marta“), „Odin si poetul“, „Scrisoarea III“, „Calin (file din poveste)“, „Epigonii“, „Sarmis“ („Gemenii“), „Fat-Frumos din lacrima“, „La mijloc de codru des“, „Muresanu“, „Melancolie“ s.a. sunt replasate în circuitul de specialitate din perspectiva traseelor cartografiate de criticii de dinainte, dar al caror limbaj ornant, specific romantismului major european este (polemic) denuntat într-un exercitiu al experimentului limbajului poetic, de unde posibilitatea exegetei de a-l apropia pe Eminescu de o noua paradigma, cea a modernismului timpuriu: „Dar acest experiment nu mai tine de teritoriile romantismului, ci de acelea ale experientelor poetice postromantice, ale limbajului mallarméan despre neant, ale limbajului sinucigas rimbaldian etc. Enumerarea se poate deschide spre poetica secolului urmator, spre poezia romaneasca a blestemelor lui Tudor Arghezi, a descantecelor lui Lucian Blaga, dar si spre poetica orfica a infrarealitatii lui Ion Barbu. Ca sa nu mai vorbim despre replica explicita tocmai la aceste cautari eminesciene din cele «11 Elegii» ale lui Nichita Stanescu“ (p.179).
3. Nu în ultimul rand, Ioanei Bot îi revine meritul de a urmari în critica literara romaneasca problematicile alunecoase ale „practicilor de lectura“ si ale „criticii genetice“ (teritorii critice actuale, de interes stiintific international, însa prea putin cunoscute la noi – operand, de pilda, în „Oda (în metru antic)“ diferenta dintre «zgomot» si «opera»: „nu cred ca distinctia dintre „zgomot“ si „opera“ trebuie sa se faca pe seama coerentei lingvistice, ci pe aceea a semnificatiei formei poetice“, p. 113); ea este interesata, în primul rand, de cum se scrie/ cum se naste/ cum devine un text… text finit, nu atat de ce se petrece în el. Asemenea premise critice îi permit sa gloseze pe necesitatea digitalizarii operei eminesciene la un grad înalt de profesionalism: „Mai putin un text de citit, cat un «film al genezei», o editie electronica profesionista ar evidentia logica optiunilor auctoriale, fie si numai prin dinamizarea succesiunii lor pe pagina (…). O atare noua practica a editarii nu suspenda exegeza, ci, dimpotriva, este de natura sa o îmbogateasca, adaugand parametrilor obiectului o serie dinamica, în progresie continua“ (pp. 114-115).  Desigur, exegeza (eminesciana) va fi îmbogatita, iar nu redusa sau minimalizata, pentru ca odata cu ivirea pe harta criticii genetice a multiplelor labirinturi de lectura, a interesului pentru avantexte, se vor gasi si piste noi de lectura, diversificate ca interpretare, ce ar urma sa redeschida opera scriitorului aflat sub lupa.
Promisiuni eminesciene
Asadar, am certitudinea ca volumul Ioanei Bot marcheaza o rascruce în eminescologie de care critica de specialitate, indubitabil, este nevoita sa tina cont în demersurile sale exegetice viitoare. Studiul „Eminescu explicat fratelui meu“ deschide o noua cale regala în eminescologie, trasand noi directii de cercetare si de hermeneutica literara – asa cum studiile Ioanei Em. Petrescu despre Eminescu cristalizau o voce critica inconfundabila, unica în peisajul culturii romanesti a secolului trecut. Dupa mult timp, Eminescu este reasezat (în sfarsit!) pe un fagas de specialitate coerent, articulat cu suplete si rafinament critic. „Poetul national“ este îmbracat în haine (critice) noi, anticipand, astfel, un nou secol sau – cine stie? – poate chiar mileniu de cercetari eminesciene nebanuite si inovatoare. Un lucru, însa, este limpede: Mihai Eminescu este un poet pentru secolul XXI, iar volumul autoarei se impune, firesc, într-un astfel de orizont exegetic.

Comentariile sunt inchise.