O marturisire morala, un model intelectual: Ion Ianosi

Un articol de IONUT VULPESCU

Nu am intentia sa fac concurenta cronicarilor literari, scriind acum despre o carte. Ba înca despre una care, prin profilul ei, apartine în mod nemijlocit literaturii.
Este vorba despre volumul de memorii al lui Ion Ianosi, intitulat „Internationala mea“ si subintitulat, modest, „Cronica unei vieti“. Dar nu despre virtutile literare ale cartii ma voi pronunta aici. Ci despre modelul moral si intelectual, ba chiar si despre un model de angajament politic lucid, pe care îl putem decupa din paginile ei.
Mai întâi, câteva cuvinte despre Ion Ianosi si despre genul memorialistic, asa cum îl întelege profesorul.
Ianosi, intelectual de origine evreiasca si de limba maghiara, provenit din burghezia liberala a Brasovului de odinioara, ocupa o pozitie aparte în tipologia intelectualului român. Care intelectual, se stie, are cultul capodoperei, nu debordeaza de harnicie si este mai mereu dispus sa îsi risipeasca – asa cum s-a spus despre multi – geniul în viata, mai degraba decât în opera. Ion Ianosi nu si-a propus sa scrie o capodopera, ci sa edifice o opera, adica un ansamblu de carti care, structurate de câteva idei-cadru, sa configureze un univers de gândire original. Parafrazând o memorabila vorba blagiana, opera, în conceptia lui Ianosi, este menita sa duca aceste idei pâna la capat.
Opera sa, în consecinta, nu impresioneaza prin câte o reusita fulguranta, ci prin constanta valorica, prin masivitate si prin seriozitate. De la „Romanul monumental în secolul XX“, cu care debuteaza în 1963 (spargând cadrele dogmatismului realist-socialist), si pâna la ultimele aparitii, greu de cuantificat datorita abundentei lor, opera profesorului si gânditorului epuizeaza teme si subiecte fundamentale din domeniul esteticii, filosofiei si criticii literare. Cartile sale nu-si propun sa seduca prin mijloace superficiale, ci sa fie utile, în întelesul înalt al termenului: utile savantilor si cercetatorilor, profesorilor si studentilor deopotriva. Fara sa îsi interzica speculatia, Ianosi o asociaza, profilactic, cu o necesara sobrietate, fara de care constructiile de idei nu au o consistenta mai mare decât cea a proverbialului castel din carti de joc.
În acelasi spirit sunt concepute si memoriile sale. Chiar daca memoriile sunt, prin excelenta, texte subiective (cum le spunea Vianu), precizarea din subtitlul cartii lui Ion Ianosi ne avertizeaza ca nici macar în acest text carturarul nu a abandonat raceala programatica care îl caracterizeaza în opera stiintifica. Asa cum a remarcat un comentator, gânditorul îsi priveste viata de la o anumita distanta, ca un privitor ce încearca sa se obiectiveze în raport cu „spectacolul“ unei existente care, desi este a sa, îi pare, cumva, straina.
Aceasta, în ciuda faptului ca biografia lui Ion Ianosi este departe de a fi una comuna.  Înainte de toate, el este un „dublu minoritar“: prin originea etnica si prin limba materna. O conditie dificila si destul de rara, dar care depune marturie despre excelenta personalitatii lui Ianosi. În ciuda discriminarilor si a situatiilor-limita, Ianosi a reusit, totusi, sa se afirme ca gânditor, eseist si critic literar român, construind o opera de referinta în cultura noastra contemporana.
„Internationala mea“ nu este, însa, un repertoriu al acestor discriminari si nici un inventar al succeselor carturarului, care se abtine de la orice judecati de valoare cu privire la opera sa. Cu o probitate care te îngheata, literalmente, Ianosi subliniaza de fiecare data norocul pe care l-a avut în câte o situatie-limita. De exemplu, împrejurarea de a fi locuit în timpul razboiului la Brasov, care l-a ferit atât de deportarea la Auschwitz, careia i-au cazut prada unele rude ramase în Ardealul de Nord cedat Ungariei, cât si de deportarea în Transnistria, la care i-a supus regimul antonescian pe evreii basarabeni si bucovineni. Întâmplarea joaca un rol important în vietile oamenilor, iar gânditorul este filosof (daca-mi e permis un joc de cuvinte) în suficienta masura pentru a nu cauta sensuri si, mai ales, pentru a nu aduna „pietre pentru templul sau“, acolo unde viata, nu propria decizie, i-a oferit solutia salvatoare.
Titlul memoriilor este, fireste, provocator. Nu ma mir ca editura l-a scris, pe coperta, cu litere mai mici decât subtitlul si cu o culoare mai stearsa. Caci provocarea vizeaza câteva dintre cele mai spinoase chestiuni aflate, din 1989 încoace, în dezbaterea publica: 1) în ce mod ne raportam la regimul comunist defunct? 2) care a fost rolul si implicarea intelectualilor în acest regim? 3) care a fost granita între convingere si oportunism, în angajamentul facut de unii intelectuali? si, finalmente, 4) sa iertam?. Toate primesc, în „Internationala mea“, raspunsuri demne de retinut. Cele mai echilibrate si mai bine argumentate din câte s-au dat acestor întrebari, din 1989 încoace.
Marturia lui Ion Ianosi este zguduitoare, înainte de toate, prin simplitate. Nascut în mediul evreiesc brasovean, tânarul Ioan-Maximilian Steinberger devine comunist atât prin convingerile de tinerete, cât si în urma unor împrejurari. Cea decisiva fiind nazismul, care a provocat Holocaustul evreilor europeni. Ianosi spune cu simplitate: cei care ne acuza azi, pe noi, evreii, ca am simpatizat cu URSS si cu comunismul, uita ce ar fi însemnat o victorie finala a Reichului. Ar fi însemnat extinctia tuturor evreilor din Europa. Or, ca sa fim sinceri, nimeni nu poate pretinde altui om sa se sinucida. Lozinca „evreii au adus comunismul“, pe care Ceausescu a lansat-o subteran, spre a-si justifica antisemitismul de stat (dar pe care, din pacate, o auzim si în discursul unor anticomunisti „viscerali“ de azi), este, astfel, denudata în toata falsitatea ei. Nu evreii, ci tancurile sovietice si împarteala de la Yalta, dintre Churchill si Stalin, au adus comunismul. Evreii, ca toti ceilalti europeni, n-au facut altceva decât sa sustina acele puteri – între care rolul decisiv l-a avut URSS – a caror victorie a însemnat, pentru ramasitele poporului lui Israel, supravietuirea.
Viata, se stie, nu seamana cu filmele. Nici cu cele sovietice, în care micimanul Panin extermina de unul singur o divizie germana, nici cu cele hollywoodiene, în care Arnold bate întreaga distributie, spre a restabili, chiar pe deasupra legii, dreptatea imanenta. Trezirea celor care au aderat la utopia comunista nu a fost nici instantanee, nici lipsita de dileme morale. În cazul lui Ion Ianosi, ea a fost accelerata de o alta împrejurare: studiile pe care le efectueaza, în anii ’50, în URSS, la Leningrad. Studii finalizate cu titlul de „candidat în stiinte“, ce-i va fi echivalat, acasa, cu un doctorat în filosofie. Acolo, în îndepartatul Nord sovietic, el va trai, simultan, în doua universuri paralele. Unul, al orasului imperial, cu o cultura si o civilizatie edilitara splendida (si în care, ca student strain, va beneficia de o conditie în mod vizibil mai buna decât cea a localnicilor). Celalalt univers, al regimului sovietic, care parcurgea ultimii ani ai lui Stalin, apoi moartea acestuia si destalinizarea hrusciovista.
Felul în care Ianosi se raporteaza la experienta sovietica este total diferit de închipuirile publicistilor care i-au incriminat, dupa ’89, pe beneficiarii acestor studii în URSS. Pe de-o parte, în starea de entuziasm în care tineretea recepteaza o asemenea experienta „exotica“, tânarul Steinberger, înca netransformat în Ianosi, se lasa cucerit de frumusetea Leningradului imperial si de studii (dintre care unele erau, într-adevar, dogmatice, dar altele erau acceptabile). Cultura clasica a fostului (si actualului) Sankt Petersburg – însemnând muzica, teatru, balet, pictura, muzee, arhitectura, biblioteci – a compensat, în mare masura, neajunsurile învatamântului filosofic sovietic. Pe de alta parte, tot atunci încep si primele semne de îndoiala cu privire la miscarea comunista. Dogmatismul si unele nedreptati, de care încet-încet afla de la sovieticii cu care vine în contact, îi sadesc în cuget îndoieli, ca si lui Panait Istrati, în 1928. Traieste, însa, cu satisfactie destalinizarea, pe care o vede ca pe o restaurare a adevaratului comunism. Înca o iluzie, desigur, dar una care îi va permite, mai târziu, sa evalueze exact gradul de libertate pe care l-au oferit societatii cei care au condus tarile comuniste.
Acasa, va deveni mai întâi cadru didactic la Institutul de Teatru, apoi instructor (ultimul în ierarhie) al CC al PMR, în cele din urma, profesor la Universitatea din Bucuresti, pe care a onorat-o pâna când „reforma“ lui Funeriu i-a interzis sa mai continue. Are cuvinte aspre cu privire la iluziile carora le-a cazut prada sau la compromisurile pe care, în cursurile si în publicistica sa de început (în limba maghiara), le-a facut ideologiei dominante. La care, repet, aderase din convingere. Cu aceeasi raceala, el le livreaza celor dispusi sa arunce primii piatra si lista acestor articole regretabile. Nu-si pune însa cenusa în cap, nu regizeaza un spectacol al regretelor sale.
Si, mai ales, desi este printre primii care se trezesc din cosmarul „comunismului real“, înca înainte ca regimul Ceausescu sa intre în faza nationalista, Ion Ianosi nu se pretinde un disident. Caci, identificând în URSS, în intervalul 1953-1957, semnele destalinizarii, a observat imediat ca, acasa, destalinizarea pur si simplu nu s-a produs. Regimul Dej, dupa ce si-a eliminat adversarii interni, s-a transformat într-un regim autocratic. Ceausescu, în ciuda relativei liberalizari la care a procedat între 1965 si 1971 (spre a-si consolida puterea personala), a continuat neabatut acelasi traseu dictatorial. Chiar si nuanta nationalista, în care s-a colorat ceausismul dupa 1977, n-a facut decât sa o continue pe cea dejista, dintre 1960 si 1964.
Retras, la începutul acestei ultime perioade, din activul de partid si dedicat în exclusivitate catedrei, Ianosi nu s-a salvat imediat din ghearele dogmatismului. Trezirea sa nu a fost brusca, printr-o revelatie, ci prin acumularea, zi de zi, a semnelor care atestau ca între idealul de dreptate sociala, catre care se îndreptase în tinerete, si ceea ce era, de fapt, socialismul mondial se casca o prapastie tot mai mare. Decisiv în desprinderea de utopia comunista – nu si de convingerile marxiste, în filosofie, respectiv, de stânga, în practica politica – a fost, probabil, momentul „Tezelor din iulie“ (1971). Tentativa de restalinizare a culturii române, de retransare a lui Ceausescu în dogmatism si în principii abandonate pâna si în Uniunea Sovietica brejnevista – chiar daca nu se va reusi punerea lor imediata si integrala în aplicare –, va accelera desprinderea carturarului de un regim cu care, fara privilegii si fara servicii rusinoase (exceptând compromisurile ideologice din anii anteriori), fusese totusi solidar. Pe care, fara sa bage oameni la închisoare, fara sa îi evacueze din case sau sa le interzica operele, îl servise.
Astfel încât, în ultimele doua decenii ale comunismului, Ianosi a devenit, prin prestatia sa stiintifica si profesorala, prin modul în care a reactionat, inclusiv public, la absurdul în care ne vârâse regimul ceausist, un reper deopotriva moral si intelectual. Cu atât mai demn de stima, cu cât nu si-a renegat niciodata orientarea filosofica marxista (legitima ca oricare alta) si nici convingerile de stânga. Pozitia sa de model si-a datorat-o, însa, spiritului democratic (pe care, fara ostentatie, l-a promovat atât la catedra, cât si în viata literara, în organismele Uniunii Scriitorilor). În plina nebunie ceausista, marxistul Ion Ianosi s-a comportat mai demn si mai liberal decât multi dintre criticii sai de azi. Nu s-a salvat doar prin cultura, ci si printr-un comportament civic care, fara sa fie insurgent, a fost demn si, repet cuvântul, democratic. Nu a fost suficient, desigur, pentru a face sa cada regimul, însa a fost suficient pentru ca acesta sa esueze în tentativa de a lichida orice urma de rezistenta.
Cine, însa, ia raceala naratiunii drept usurinta de cuget se însala. Ianosi a fost chinuit de fiecare nedreptate care îi jignea convingerile de stânga si de fiecare încalcare a marxismului de catre cei care stapâneau o întreaga societate (ce ironie!), în numele lui Marx si Engels. „Internationala mea“ nu e nicidecum o sfidare, ci o carte, cum spunea Ion D. Sîrbu, suferita. A fost scrisa la o vârsta târzie, sub imperiul unei duble suferinte: fizice si morale.
Ar mai fi extrem de multe alte lucruri de spus despre aceasta carte admirabila si unica în cultura româna. Despre oamenii cu care s-a întâlnit profesorul, de-a lungul vietii, despre cei care i-au iluminat existenta si cei care s-au purtat ingrat si jignitor fata de el. Despre calatoriile sale, atât de greu de realizat înainte de 1989 si atât de obositoare acum. Despre prabusirea idolilor si pastrarea convingerilor. Despre ratiune, într-un veac al iratiunii si absurdului. Despre speranta, când orice speranta este pierduta. Despre estetica, într-o lume a urâtului si uniformizarii. Despre sensibilitate, într-o lume a rinocerilor. Despre fiecare dintre cele aproape 900 de pagini se poate scrie câte un eseu, câte o replica. Uneori polemica, de cele mai multe ori solidara.
Ce ma doare cel mai mult, însa, la sfârsitul lecturii, e ca acest om s-a daruit culturii române (trecând de la limba maghiara la româna), s-a zidit pe sine în raftul de carti pe care le-a scris, s-a salvat moral si intelectual din dezastrul unui angajament politic de tinerete, iar noi, în ciuda manifestarilor de recunoastere, respect si simpatie fata de personalitatea sa, nu reusim, nu stiu de ce, sa îi comunicam cât de mult îl iubim. Câta nevoie am avut si avem de prezenta sa în gândirea româneasca. Si cât bine a facut, miilor de studenti pe care i-a format, sacrificiul sau moral si carturaresc.
În raport cu toate acestea, atacurile de care nu a fost scutit în ultimii ani, pe cât de nedrepte, pe atât de nefondate, sunt mai mult decât dovezi ale cinismului contemporan: sunt semne ale barbariei. Ale spiritului primar agresiv, cum spunea Marin Preda.

Un comentariu pentru “O marturisire morala, un model intelectual: Ion Ianosi”

  1. octombrie 30, 2012 la 11:08 am

    Excelent articol, spre recunoasterea unui mare intelectual si (ceea ce este ignorat in general, drept care ma bucur ca autorul pune aici accentul necesar) a unei constiinte morale active, unice la noi prin problematizarea trecutului recent in stransa impletire cu cel personal (vezi carti ale sale din ultimele decenii – Secolul nostru cel de toate zilele, Optiuni, Idei inoportune, Prejudecati si judecati, Eu – si el s.a.).

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper