O carte de capatai

Un articol de ANDREEA COROIAN

Marta Petreu, O zi din viata mea fara durere, Editura Polirom, Iasi, 2012, 358 p.

 

„Nu exista decat trup simtit/trup gandit. Dar stim prea putin despre asta“. Doua fraze care stau, cumva, in ochii cititorului, la temelia cartii de eseuri „O zi din viata mea fara durere“, ultima aparitie semnata Marta Petreu. O carte care pune sub aceeasi cupola sentimentul fizic de a fi viu, intretinut de durere, si tot ceea ce simte si gandeste un trup –  fie ea literatura, filosofie, psihologie sau religie. Si parca, ai spune, trebuie ca cea care simte si gandeste atat de inalt sa aiba un altfel de trup – cu siguranta, nu unul care doare.
Dincolo de perceperea scriitorului ca desprins din stirpe de ingeri, intretinuta de stilul curat, elegant si precis al autoarei, cititorul poate identifica printre randurile acestor eseuri o femeie care traieste intens ceea ce citeste, capabila sa coreleze viata cu referintele culturale. Totul este circular si toate-s pornite de la aceeasi Carte si de la filosofia antica, pare a spune Marta Petreu. Cu sentimentul culturii originilor in varful penitei, scriitoarea asaza pe hartie o lume pe care a citit-o, vazut-o, trait-o si inteles-o. Daca este vorba despre iubire asa cum o percepe Hegel, atunci personajele lui Camil Petrescu, Anton Holban sau Marin Preda sunt exemple tot atat de clare cum ar fi oricare dintre prietenii nostri, intr-o maniera pe care n-as pune-o numai pe seama psihanalizei bine insusite de autoare, ci mai ales pe seama unei cunoasteri interiorizate a lumii. Daca biografia lui Elias Canetti este pe masa eseistei, evenimentele si trairile acestuia stau nu atat sub umbrela miturilor lui Oedip si Prometeu, cat ca elemente ale vietii unui copil fortat sa descopere limba in sensul ei de comunicare si de comuniune cu parintii. Apoi, Hegel este filosoful predilect al autoarei, dar uman, prin ideile sale, este pus absolut natural in legatura cu textul biblic al „Cantarii Cantarilor“. Inclusiv fundamentul gandirii de tip socialist suporta, in eseul Martei Petreu, o explicatie cu fundamente biblice. „Nu constiinta determina viata, ci viata determina constiinta“ isi gasesc radacini in Biblie si apoi, chiar printr-o apocrifa citata, in chiar tipologicul uman. E uimitor cum Marta Petreu continua sa fie un artist al vietii cotidiene, chiar si atunci cand scrie eseu.
O zi cat ani
Cartea contine o colectie de eseuri grupate in patru categorii si scrise de-a lungul unei vaste perioade de timp. Primul calup, numit inspirat „Afectiuni elective“, reia cateva eseuri de mai mari dimensiuni publicate in 1991 in „Teze neterminate“. Dintre acestea, eseul dedicat enigmei celor nouasprezece trandafiri eliadesti este o lectura obligatorie chiar si pentru un cititor ce-si propune o simpla frunzarire a cartii – procedeu la care este supusa adesea o carte ce este prezentata cu un subtitlu de eseuri. (Nu e oricum o situatie problematica pentru acest volum, caci, la selectia dupa titluri, sunt oricum mai toate extraordinar de tentante. Poate doar „Frica si Foamea“ ar putea pierde ceva cititori, din pacate, pentru ca tratarea „Tiganiadei“ ca mit intemeietor este de o frapanta actualitate). Eseul despre Mircea Eliade dezvaluie profesorul din Marta Petreu, intr-o demonstratie ca la carte, in sensul lipsei de autenticitate umana si literara a scriitorului: „La Eliade, misterul este confectionat pentru a deveni  pretext al operei, iar nu opera este scrisa pentru a exorciza un mister trait in mod insuportabil. Este cred, obiectia cea mai grava care i se poate aduce“. Exemplele de lecturi complementare necesare pentru a intelege constructia eliadesca sunt aduse si explicate in fata cititorului, ba chiar ni se serveste didactic definitia de dictionar a cuvantului „mistagog“: „adica: 1. la vechii greci… 2. cineva care…“. Altadata, partenerul de dialog este ajutat sa urmareasca firul ideilor cu reluari prea insistente: „Paradoxul este, sa ne amintim, un enunt contradictoriu si, in mod obligatoriu, demonstrabil: de fapt, el presupune existenta a doua propozitii contradictorii – A si non-A – care sunt simultan adevarate“. O posibila intrebare ar viza tocmai imaginea autoarei asupra lectorului sau, din moment ce se simte datoare sa ofere pana si definitii. Greu de imaginat totusi un cititor capabil sa cuprinda paralelisme subtile intre domenii diverse, dar caruia ii lipseste un instrumentar specific. Reluand formularea autoarei, aceasta este, cred, obiectia cea mai grava care i se poate aduce.
Apoi, o serie de meditatii stau adesea sub titlu descriptiv „Despre“ (rasfatul estetic, lalele, suprema virtute, conditia poetului s.a.), avand alura de schite pentru posibile eseuri mai complexe sau care raspund pur si simplu unui gand sau eveniment actual. De pilda, tratarea in doar un sfert de pagina a fenomenului modelelor etice romanesti, un subiect despre care, orice cititor al paginilor de pana atunci o stie, Marta Petreu ar fi putut scrie mult si cu numeroase trimiteri. Totusi, ea se rezuma la enuntarea unei fraze cu statut de maxima: „Pentru un popor, caracterele sunt precum gazonul englezesc, au nevoie de sute de ani de ingrijire metodica, de un lung timp linistit, in care plivesti buruienile si cresti iarba… ingrijesti metodic si fara graba pamantul intelenit, pamantul acoperit cu iarba si floricele“.
Frumoase portrete dedicate lui Vlad Mugur sau lui Andrei Serban compun cea de-a treia parte, care castiga in alonja confesiva prin inserarea explicita a unor evenimente sau personalitati clujene usor reperabile, pentru ca ultimele eseuri sa priveasca Franta si Moscova drept momente speciale din viata scriitoarei. O intalnire cu mormantul lui Cioran prilejuieste o doza de umor, ca, de altfel, multe fragmente din acest calup: „Magarule! – l-am salutat – , am scris mult despre tine. Cred ca ti-am facut servicii. Si Doru a scris o carte foarte frumoasa despre tine. Tare te mai iubim!“.  Adancit in prozaicul vietii cotidiene e penultimul eseu, acela al durerii si-al sistemului medical romanesc, descrise cu sentimentul ca „nimic nu moare prin descriere, oricat ar fi aceasta de precisa“. Marta Petreu nu-si pierde imaginarul, limbajul artistic ori umorul nici in atari contexte: „Un spital e un ardei umplut: o cladire, cu materia umana in suferinta drept tocatura“.
Nu oricine isi permite
O inclinatie evidenta spre sine este identificabila inca din titlu: un „mea“ se asaza solemn la un capat de rand pentru a insoti, nimic mai personal, substantivul „viata“. De altfel, promitatorul „O zi din viata mea“ nu numai ca trimite la latura biografica a autoarei, dar, de ce sa nu o spunem, e acolo tocmai ca sa confirme un nume (scris cu litere de-o schioapa, daca tot e sa analizam inclusiv acest aspect) de prima mana care isi poate, asadar, permite un titlu ca „o zi din viata mea“. Suntem departe, insa, de clasicele reportaje frivole care vizeaza expunerea unor aspecte cotidiene din viata unei personalitati culturale, caci biografia autoarei prezentata aici se rezuma la reflectii si sentimente.
Mai mult decat atat, pe randul de jos al titlului, ca si cum nu acesta ar interesa la o prima vedere, e atributul exceptional al acestei zile: fara durere. Un eseu al carui titlu  il reitereaza pe acela al cartii, chiar la finalul tomului, vine sa arate ce inseamna zilele cu durere sub decorul unui sistem medical in fata caruia esti nevoit sa abandonezi demnitatea acceptarii conditiei de om in dureri, pentru a arata personalului medical reactiile cele mai pur omenesti. „Omul este o bucata de carne care doare – imi spun“, iar medicul trebuie sa observe asta pentru a fi implicat, pare a fi concluzia – cat se poate de concreta – a Martei Petreu.
O carte de capatai
De combatut vehement ar fi si ideea conform careia cartea ar fi doar o simpla suita de articole si eseuri ce au fost publicate – unele – anterior. In chiar „Cuvantul inainte“ adresat cititorilor, autoarea marturiseste ca toate textele au fost revazute si adaugite, tocmai pentru, putem presupune, a-i infatisa rotund personalitatea. De altfel, intr-un eseu din chiar a doua parte a volumului, mai biografica, in decorul unui paradis ca biblioteca, e de gasit descrierea unei carti speciale care, asezata pe noptiera de langa pat, are atu-ul de-a nu se termina niciodata. Atat de multe referinte si trimiteri contine cartea, incat lectura o ia adesea pe alte carari, care la randu-le trimit la alte teritorii si tot asa. Descrise in asemenea nuante sunt chiar „Teme“-le lui Nicolae Manolescu, o puzderie de texte mici, cum spune autoarea, „niste minieseuri, ingenioase, destepte, libere cat incape.“ Fara a divulga de la inceput numele cartii, impresia fiind de joc acolo, Marta Petreu pare a face trimitere tocmai la propria constructie.
Cartea vine, asadar, sa demonstreze, daca simtea cineva nevoia sa o perceapa mai clar, ca dincolo de literatura, dincolo de filosofie, referinte culturale ori religioase, sta, cliseizat spus, dar in perfecta sincronizare cu adevarul, Marta Petreu, omul. Si, prin aceasta, „O zi din viata mea fara durere“ ramane, aproape programatic, o carte de capatai: „Dar, la cartile de capatai, scopul nu este sa le termini, ci sa le citesti – exact cum canti pentru tine, chiar si-atunci cand n-ai voce: intr-o incantare deplina si fara sa-ti pese daca te-aude sau nu cineva“.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper