O barfa despre Stefan Aug. Doinas: de la para la istorie literara

Un articol de GEORGE NEAGOE

În 1982, ajuns la 60 de ani si la apogeul carierei, Stefan Aug. Doinas întruchipa una dintre vocile cele mai constante, autorizate, intransigente, chiar împaciuitoare din spatiul literar. Luarile sale de pozitie stârneau (in)amicitii si îl plasau într-o zona incerta. Echilibristica retorica, dovedita prin îmbinarea loviturilor în plex cu mângâierile, sarjele adresate cenzurii institutionalizate, pseudoliteratilor si temelor nobile rumegate ca produse furajere îl transformasera în interlocutor de neocolit. Interventiile îsi onorau promisiunile. Se descurca atât de bine sa-si spuna punctele de vedere, încât fiecare cititor selecta ceea ce îi convenea. Atare diplomatie permitea atât afilierea (involuntara) la politicile comuniste din România, cât si crearea imaginii de opozant. Echivocul raspunsurilor, generat de sofisme, îi dadea posibilitatea sa îmbrace mantaua potrivita cu orice vreme.
O ancheta literara
Pentru forurile conducatoare, prezenta lui Doinas la actiunile dirijate de publicatiile centrale însemna garantia ca autorii influenti, neintegrati în P.C.R., împartasesc scandarile despre „societatea socialista multilateral dezvoltata“ si nationalismul ceausist, injectat cu hormoni patriotarzi. Printre altele, asa se explica prezenta lui Doinas la sondajul despre „Permanenta actualitate a poeziei patriotice“ (din 1982), cuprinzând urmatoarele trei întrebari, care erau patru:
„1. De ce scrieti poezie patriotica?,
2. Este adevarata opinia ca poezia patriotica este o poezie care si-a pierdut actualitatea?, 3. O poezie buna, în genere, este implicit o poezie patriotica? O poezie patriotica este implicit o poezie buna?“. Ancheta declansata de „Scânteia tineretului: supliment literar-artistic“ a fost deschisa de Mihai Beniuc si Adrian Paunescu (nr. 24), adica liderul de altadata al versificatiei realist-socialiste si initiatorul cultului „tatucului“ comunist („Cântec pentru tovarasul Gh. Gheorghiu-Dej“, 1951), ajuns la senectute, si poetul oficial al momentului, talentat si abil, cu priza la public gratie în special Cenaclului „Flacara“, având capacitatea sa-l concureze pe Nicolae Ceausescu în privinta manevrarii maselor. Au urmat (nr. 26) Dan Verona si Ion Gheorghe,  al doilea fiind revendicat de putere prin extinderea conceptului de „protocronism“ („Cavalerul trac“, 1969) si prin asumarea chestiunilor convenabile din „Elegii politice“ (1980). Conceptia lui Doinas („O necesitate pur interioara“) se afla în nr. 27 (duminica, 28 martie 1982), însotita fiind de cea a lui Ion Iuga. Ultimele participari le apartin lui Ion Crînguleanu (alt favorizat, inevitabil pentru scopurile revistei datorita unor volume ca „Sunt pionier al României socialiste“, 1979 sau „Parintii nostri, comunistii“, 1981), Aurelian Titu Dumitrescu si echinoxistul Nicolae Baciut (nr. 29).
Surprinde astazi adunarea sub aceeasi cauza a unor poeti si versificatori cu origini si formatii distincte. Atunci însa, diversitatea era suprimata prin recursul la idealul unic. Individualitatea pierea înaintea dezideratului oficial. Vom vedea totusi cum doi poeti cu origini rurale se raporteaza divergent la fenomenul discutat. Întâi, Ion Gheorghe („O proba grea, însa indispensabila maturitatii si prestigiului profesional“) s-a legitimat prin descinderea dintr-un grup social care, desi fusese distrus prin colectivizare si dislocare, continua sa se numere printre marotele autoritatilor. Secera de pe flamura P.C.R. obliga la pastrarea agricultorilor în campaniile de dezinformare despre muncile câmpului. În materialul oferit redactiei, repondentul s-a camuflat, deoarece a oferit o serie de fraze prefabricate. Nu convingerile lui au vorbit, ci lozincile din plenare si din presa. Convingerile s-au baricadat îndaratul conformismului. Angajarea lui trezeste suspiciuni si din pricina explicatiilor „ancestrale“, desprinse din festivalul „Cântarea României“: „În ceea ce ma priveste, iarasi, eu scriu poezie cum ziceti, pentru ca am avut fericirea sa ma nasc de catre o clasa patriotica, taranimea, care a fost, mai este si va trebui sa redevina clasa ce era ea – similara cu patria; petrecându-se toata viata insului si a clasei, în mod patriotic“. În schimb, la Doinas, fiu de chiabur (tatal sau, Augustin Popa, activase în P.N.L. si, în aceasta calitate, devenise primar în satul Caporal Alexa), lipseste elementul supraordonator. Ratiunile invocate de Doinas tin, asa cum recunoastem din titlu, de resorturi intime, de o structura livresca, desprinsa de contexte, care aspira la totalitate. În sprijinul lui, Doinas a rearanjat un o replica arhicunoscuta, din piesa lui Terentiu – „Sie însusi calau“ – rostita de Chremes („Homo sum: nihil umani a me alienum puto“): „Scriu poezie patriotica exact din motivele pentru care scriu poezie de oricare alt gen – descriptiva, filozofica, erotica etc. Cu alte cuvinte scriu poezie patriotica, pentru ca nu vreau sa fiu (si sper ca nu sunt) strain de nimic din ceea ce tine de domeniul poeziei“. Asadar, scriitorul si-a revendicat optiunea de la situatia ideala a creatorului, cu pregatire enciclopedica/ „multilaterala“. Desprins de cronologie si de evenimentele de larg interes, izolat ca un pustnic, el nu se supune niciunei vointe alogene. La nivel estetic, ipostaza închide etans gândirea lui despre literatura. Lucrul a fost sesizat, pentru prima oara, de Marin Bucur: „Patria se afla pe tarâmul esentelor si al culorilor pure, al cifrelor si al talismanelor, unde lucrarea este a cuvântului pentru a lumina în padurea necunoasterii. Cuvântul poetului asediaza cetatile otravite ale spiritului, apoi curata pamântul de cetatile moarte. Nimeni nu-i poate da o tara în schimb“ („Poezie – destin – drama: eseuri“, Editura Cartea Româneasca, 1982,
p. 257). Ca un corolar al afirmatiei precedente sta una dintre teoriile insistent promovate de Doinas cu privire la conditia sine qua non a valorii. Presiunile administrative ale comunismului au conotat ideile si cu o dimensiune politica, în masura în care, din pricina absentei pluripartidismului, orice atitudine din intervalul 1948-1989 implica o pozitionare fata de putere. Totodata, si incertitudinea termenilor a sporit referintele: „Poezia adevarata n-a fost niciodata o copie, ci întotdeauna o replica la real, atât în orientarile care manifesta o preferinta fata de obiect (clasicism), cât si în cele care pun accentul pe subiect (romantismul); cu atât mai mult în cele care par a neglija sfera realului obiectiv (simbolism, expresionism)“ („Obiect real si limbaj realist în poezie“, în „Contemporanul“, nr. 5 (1955), vineri, 29 ianuarie 1965, p. 3, reluat în vol. „Lampa lui Diogene“,
Ed. Eminescu, 1970, p. 12).
„Patriotismul – un cal troian“
Revenind la interviul din „Scânteia tineretului: supliment literar-artistic“, nu ar fi deloc dificil sa extragem, cu ajutorul antecedentelor, si un nivel istoric al problematizarilor. Situându-si personalitatea mai presus de mode si timp, de nevoile regimului, de niste presupuse interese comune cu o categorie profesionala, Doinas îsi declama individualismul, adica nesubordonarea. Ceea ce, în planul dezbaterii legate de „Permanenta actualitate a poeziei patriotice“, s-ar traduce prin negarea productiei omagiale (despre 24 Ianuarie, 26 ianuarie,  1 Mai, 8 mai, 23 august, 1 Decembrie sau zilele Congreselor P.C.R.). Deranja, înainte de orice, asocierea unui afect de mare intensitate pozitiva cu un organism politic detestat din rarunchi. Senzatia inoculata de volumele menite sa educe iubirea de tara era aceea ca toate lucrurile bune emanau de la P.C.R., iar nu din cugetul fiecarei persoane. Un exemplu clarificator îl da culegerea „Patrie, partid, popor“ (selectie de Petru Demetru Popescu si Gheorghe Sovu, 1976), cu texte auxiliare pentru gimnaziu.  Dar, asa cum am vazut în alte studii, Doinas nu s-a sustras întotdeauna de la compunerea sabloanelor ocazionale, numarându-se printre contributorii „antologiei“ mentionate, cu poezia „Întrupare“ (p. 65). S-ar infera ca doar constiinta l-ar fi îndemnat sa cedeze în unele circumstante, ca redactarea se cerea ca mostra în combaterea celor care compromiteau notiunea de „patrie“. Nu detinem instrumentele sa cuantificam încrederea cerchistului în profunzimea respectivei idei, întrucât sinceritatea din viata publica si cea din poezie nici nu se confunda, nici nu se despart pe de-a-ntregul. Singura chestiune certa ar fi modul cum Doinas s-a situat de partea puterii, pentru a denunta denigrarea sensurilor (est)etice de catre oportunisti, lipsiti de chemare, mânati sa propuna o perspectiva unilaterala asupra liricii. Concesia se impunea, fiindca suplimenta argumentele, conform proverbului-îndemn „Fa-te frate cu dracul, pâna treci puntea!“: „Ca o poezie patriotica (adica referindu-se la patrie, si atâta tot) nu este, implicit, o poezie buna (adica nu serveste, automat, interesele spirituale ale patriei) se întelege de la sine. Dar nu prea se întelege de la sine, mai ales de catre cei ce-ar trebui sa înteleaga, cât de pernicioasa este o asemenea poezie, cât de mult rau, în cultura poate sa faca! O falsa poezie patriotica, adica o productie în versuri, care se refera într-un fel sau altul la patrie, fara a fi însa o poezie adevarata, ca valoare artistica, este un adevarat «cal troian» în fata portilor neaparate ale Cetatii Culturii“. Aliantele temporare se întemeiau cu minimum de efort. Hibele interveneau când simbiotul se straduia sa-i confere organismului-gazda chipul si asemanarea lui. Doinas proteja ideologia. Ergo, Doinas era confiscat de regim. Doinas proteja poezia valida, manipulând limbajul ideologiei, insinuând importanta simtamintelor veritabile. Ergo, Doinas accepta comandamentele politice, încercând sa previna asaltul asupra evazionismului si a esopismului. Doinas îi blama pe impostori. Ergo, Doinas era si un rezistent prin cultura, si un misionar al consubstantialitatii între sentiment si exprimarea lui în text, ceea ce îl trimitea iar în tabara adversa. Daca politrucii socoteau ca productia patriotica nu poate fi eludata, atunci s-ar fi impus ca redactiile revistelor sa apeleze la poetii rasati, nu la nulitati. Numai ca, rationamentul cadea imediat, deoarece prea putini din cei consacrati acceptau sa se supuna. Situatia aceasta cenusie, asemenea imaginilor TV de pâna în 1989, demonstreaza ca orice victorie se solda cu un armistitiu si ca drumul sigur pentru a obtine dreptul de a negocia ramânea contorsionarea discursului oficial: „Cei ce introduc între zidurile noastre acest «cal troian» sunt, într-adevar, falsi patrioti, deoarece comit o dubla crima nationala: o data, pentru ca promoveaza, drept arta, ceea ce n-are nimic de-a face cu arta, ba dimpotriva: constituie o batjocura la adresa gustului public, la confuzia între valoare si non-valoare, la încurajarea manufacturii de versuri si la compromiterea unei teme majore; a doua oara, pentru ca anuleaza orice efect al propagandei nationale (înlauntrul si în afara tarii): caci o adevarata propaganda româneasca nu se poate realiza decât cu ajutorul valorilor autentice. Lipsa de gust si de cultura, lipsa sentimentului valorilor, la scara nationala, înseamna un atentat (constient sau nu) împotriva culturii“. Scriitorul nu facea altceva decât sa sustina ca reclama favorabila pentru comunism se confunda cu promovarea elitelor. Diatribele îi retrogradau pe servilii rasfatati ai familiei Ceausescu în categoria „dusmanilor poporului“. Printr-o extraordinara capacitate de reinterpretare, Doinas obliga ideologia sa se autodevoreze. Asistam la un fel de rechizitoriu, prin care erau partial razbunati autorii de scrieri subversive, condamnati la puscarie în anii 50. Este si o revansa personala, luata pentru „Sonetele mâniei“. În consecinta, un „sabotor al tarii“ sub Gheorghiu-Dej devenise procurorul sarlatanilor sub Nicolae Ceausescu. Desigur, rolul nu depasea aspectul simbolic, dar conta enorm pentru cota lui Doinas în rândul colegilor de breasla.
Anonime semnate
În acest punct, ambivalenta opiniilor expuse de poet se nuanteaza, mergând în directia individualismului, a sustragerii artei din câmpul magnetic al dispozitiilor presedintelui statului, a disputei contra oricarei forme de îngradire a libertatii de expresie. Or, pentru cititorul de rând asemenea subtilitati nu erau accesibile, dupa cum nu erau nici atacurile îndreptate împotriva acreditarii propozitiei ca poezia slujeste scopurile nationaliste. Dar pentru cititorul versat, posesor si al unor documente mai vechi, raspunsurile lui Doinas constituiau prilejul macularii unui profil. La nici o saptamâna, cineva din preajma „Saptamânii culturale a Capitalei“ (s. n., nr. 591, vineri, 2 aprilie 1982, p. 7, la rubrica „Revista revistelor“, semnând „red.“) aducea la cunostinta câteva detalii în relatie cu simpatiile pentru extrema dreapta, afisate de elevul Stefan Aug. Doinas. Intentia oficiosului consta în probarea faptul ca nu merita sa fie ascultat acela care i-a acuzat de imoralitate pe barzii supusi versificatiei omagiale, pentru ca si el ascunde destule pete reprobabile: „Ciudate afirmatii, venind în contradictie cu niste opinii mai vechi, scrise de  domnia-sa (sic!) prin anul 1940, în „Curentul literar“: „Caracteristicile rasiale se vor stabili examinându-se manifestarile sufletesti ale indivizilor cari apartin aceluiasi neam. Iar pentru biruinta viitoare nu se vor ridica singulare glasuri cu etiche inedite, ci corale melodii, eflorescente orchestrate ale neamului strâns buchet. Se vor nivela asperitatile de caracter, pentru ca iarba neamului sa se îndoaie unitar sub vânturi si sa înalte deodata, odata cu echinoctii“. „Literatura va înfatisa omul care se pierde în neam, care reactioneaza – lucid sau instinctiv – numai conform structurii sufletesti a neamului întreg. Nu va fi deci starea de copilarie – cum o voia modernismul (pentru ca în copilarie înfloresc toate capriciile si actele nelogice, nerationale, spontane) – ci o revenire colectiva la leaganele neamului, la abecedarul vietii de neam. Se vor buchisi, nu literele luminoase, ale existentei individuale primare (buna, dupa mereu actualul Rousseau) – ci slovele uriase ale vietii de trib, de tot unitar. Drumurile toate se vor duce într-unul singur, direct – fara a fi rigid ca linia dreapta a geometricianului: variat – fara a fi refractar cântecului care suie muntii din vaile neamului“ – Stefan Aug. Doinas, „Curentul literar“ (despre literatura viitoare)“. Lipsit de alte specificatii bibliografice (titlu, nr., pag.), s-ar putea banui ca articolul nu este altceva decât o plastografie, o anonima ticluita cu sustinerea Securitatii, care sa readuca în atentie mai vechea disputa despre apropierea scriitorilor de legionari. Era plauzibil ca punerea pe tapet a materialului sa se încadreze în seria ineptiilor promovate în revista diriguita de Comitetul pentru Cultura si Educatie Socialista a Municipiului Bucuresti. Nimeni nu a acordat importanta cuvenita atacului.
Totusi… comentariul lui Doinas din „Curentul literar“ exista, cu titlul „Reveniri si anticipari“. Independent de colaboratorul „Saptamânii“, a fost semnalat de Mircea Popa („Începuturile literare ale lui Stefan Aug. Doinas“, în „Familia“, seria a V-a, anul 41 (141), nr. 3 (472), martie 2005, p. 73), care nu cunostea bârfa din 1982. Drept care nu a decelat nicio semnificatie politica în materialul scos la iveala. Meritul lui sta în a fi corijat informatia despre anul de aparitie – 1941 (nu 1940) – când, în aceeasi publicatie, a fost tiparit si eseul „Despre cameleonism“. Totusi… cercetarea necesita câteva emendari. În primul rând, periodicul figureaza cu numele gresit de „Curierul literar“ (sic!). În al doilea rând, nu se precizeaza alte date relevante (nr., pag.). „Despre cameleonism“ se gaseste în nr. 105, sâmbata, 5 aprilie 1941, p. 4. Din pacate, deocamdata, resursele limitate m-au împiedicat sa ofer completarile în cazul articolului care interesa. Se presupune ca s-a tiparit înainte de celalalt. Colectia din Biblioteca Centrala Universitara din Bucuresti (cota Z 427) începe cu nr. 102 (15 martie 1941), iar fondurile Bibliotecii Academiei Române, filiala Bucuresti (cota P II.III. 17321), nu includ anul 1941.
În afara de completarea precedenta, ar fi util sa stabilim cine se ascunde sub semnatura „red.“ din „Saptamâna“ (nr. 591, 1982). Dupa parerea mea, o ipoteza ar fi acreditarea lui Marian Popa, cronicarul literar al hebdomadarului. Un indiciu îl reprezinta amanuntul ca, în „Istoria literaturii române de azi pe mâine“ (vol. II, Bucuresti, Fundatia Luceafarul, 2001, p. 378; vol. II, ed. a 2-a, Editura Semne, 2009, p. 332), se reitereaza, într-o varianta usor modificata, sintagma „despre literatura viitorului“, prezenta si în notita anonima. Mai mult, se face trimitere explicita la aderenta fascista a scolarului Doinas: „În ianuarie 1941 semna în «Curentul literar» un articol similar celor din presa germana nazificata despre literatura viitorului, pe care o vedea împlinita prin colectivism, natie, neam si rasism, scrisa «cu slovele uriase ale vietii de trib, de tot unitar»“. La reeditare, fraza a cunoscut unele revizuiri nesemnificative: „În ianuarie 1941 semna în «Curentul literar» un articol la genul celor din presa nazista despre literatura viitorului, pe care o vedea împlinita prin colectivism, natie, neam si rasism, scrisa «cu slovele uriase ale vietii de trib, de tot unitar»“. E greu de presupus ca exegetul ar fi plagiat. Poate ca a descoperit textul pe cont propriu. Da de banuit însa naturaletea expunerii, ca si cum materialul ar fi fost reciclat de altundeva.

Coincidentele istoriografice merita retinute mai ales pentru ca ilustreaza un viciu al cercetarii noastre literare: neconsultarea tuturor izvoarelor fundamentale. Cât despre autorul delatiunii din „Saptamâna“, trebuie sa dezambiguizam omonimia de nume. Stim ca Stefan Popa si-a luat pseudonimul Doinas. Sa nu fie Marian Popa acel „red.“?

Comentariile sunt inchise.