Nevoia de a fi inteles

Un articol de DANA PÎRVAN-JENARU

Ernesto Sábato, Tunelul, traducere de Tudora Sandru Mehedinti, Bucuresti, Editura Humanitas Fiction, 2012

 

Ernesto Sábato i-a surpris pe multi atunci când, recunoscut ca fizician, a început sa scrie literatura si eseuri în care, culmea, scotea la iveala tocmai dezumanizarea provocata de tehnologizarea societatii. Într-unul din interviurile sale, scriitorul afirma ca prin studiul fizicii si al matematicii a gasit un refugiu ideal, „un paradis platonic“, îndepartat de haosul lumii, dar în timp si-a dat seama ca aceasta încredere a oamenilor de stiinta în lucrurile „pure“, în ratiune si progres, îi determina, din nefericire, sa treaca cu vederea si chiar sa dispretuiasca aspecte esentiale ale naturii umane. Romantismul german, existentialismul si suprarealismul i-au oferit raspunsurile cu care stiinta nu putea face lumina în ascunzisurile firii umane. Ridicându-si ochii din sinusoide si logaritmi, a putut vedea prin literatura adevarata fata a oamenilor. A realizat ca omul nu este doar o rotita dintr-o masinarie gigantica, iar misterul sufletului nu poate fi redus la niste emisii fizic-cuantificabile de radiatii. Ceea ce i-a placut lui Sábato în literatura a fost realismul acesteia, în sensul ca cititorul nu este obligat sa faca o separare neta între rational si irational, între sensibilitate si intelect, între vis si realitate. Visul, mitologia si arta sunt apreciate de Sábato pentru puterea de a releva o lume a subconstientului care nu ar putea avea o forma de expresie „stiintifica“.
Înca de la primele pagini ale romanului „Tunelul“ (cu care a debutat în 1948 Ernesto Sábato si care se bucura acum la Humanitas de o noua traducere semnata de Tudora Sandru Mehedinti), mi-au venit în minte niste rânduri care au staruit îndelung în gândurile mele de când am citit romanul „Frumoasa fara corp“, unde Gheorghe Craciun concentra pregnant nevoia irepresibila de ne simti continuati în alte suflete, de a fi întelesi în ceea ce ne este intim, în mijlocul multimii care ne înconjoara sufocant: „Pentru a exista cu adevarat, este întotdeauna nevoie sa te descopere cineva. Viata ta se scurge între oameni, dar daca nimeni nu stie sa te citeasca, sa te vada, sa-ti împrumute putina caldura din sufletul lui se mai poate oare spune despre tine ca traiesti? Daca cineva nu te aude, nu te întreaba, nu-ti raspunde, daca nimeni nu te alege ca pe un posibil tovaras de dialog din marea amorfa a celorlalti, cine mai esti tu? Mai esti tu cu adevarat?“. Tocmai aceasta stringenta nevoie launtrica de a fi întelesi constituie punctul de plecare al dramei pictorului Castel, înlantuit în tunelul propriei singuratati.
Roman psihologic, narat la persoana I, „Tunelul“ a fost apreciat la momentul aparitiei de scriitori precum A. Camus si T. Mann ca expresie reusita a existentialismului sud-american, în care Sábato îsi conduce cititorii pe culoarele pline de bezna ale mintii unui pictor, motto-ul cartii constituindu-l chiar cuvintele protagonistului: „…În orice caz, exista un singur tunel, întunecat si singuratic: al meu“. Având forma unei confesiuni retrospective, romanul analizeaza, într-un stil concis, rapid si fluent, cauzele care l-au împins pe Juan Pablo Castel s-o omoare pe María Iribarne, singura femeie pe care o iubise si care îi lasase impresia ca poate fi înteles, ca izolarea si lipsa de comunicare sunt relative si ca, la urma urmei, exista posibilitatea ca oamenii sa nu fie niste orbi care ratacesc absurd prin întunericul propriilor fiinte.
„Tunelul“ este povestea frusta a unei crime, scrisa în închisoare de barbatul care îsi regaseste luciditatea sceptica întrerupta de iluzia iubirii împartasite. Viziunea este una pesimista, caci senzatia de singuratate si de inadecvare la mecanismul lumii se accentueaza cu fiecare pagina. Nu dorinta de a-si gasi scuze, nici vanitatea nu îl determina sa-si împarta cu ceilalti povestea. În viziune sa, vanitatea este motorul Progresului, a carui scriere cu majuscula este sugestiva pentru lipsa de încredere a lui Sábato în aceasta unitate de masura a umanitatii la care recurg oamenii de stiinta. Singura dorinta care îl mâna în scrierea acestor pagini este nevoia de a fi înteles. Nu aprobat, nu scuzat, nu condamnat, ci înteles: „cu toate ca nu-mi fac prea multe iluzii despre omenire, în general, si despre cititorii acestor pagini, în particular, ma însufleteste slaba speranta ca vreo fiinta ar putea sa ma înteleaga. CHIAR DE-AR FI UNA SINGURA“.
Povestea barbatului mizantrop (care detesta întreaga lume, dar îndeosebi uraste pictorii si criticii de arta, considerându-si singuratatea aproape olimpiana), înzestrat cu o senzualitate introspectiva, imaginativa, are în centru iubirea maladiv-obsesiva pentru o femeie casatorita cu un barbat orb, în vârsta. Aceasta tânara fusese singura care, în timpul unei expozitii, îsi oprise insistent privirea asupra unui detaliu dintr-un tablou, detaliu ignorat de toti ceilalti, inclusiv de criticii de arta, dar pe care pictorul Castel îl considera esential în întelegerea operei sale: „sus, în stânga, printr-o ferestruica, se vedea o scena minuscula si îndepartata: o plaja solitara si o femeie care privea marea. Era o femeie care privea parca asteptând ceva, poate vreo chemare stinsa de undeva de departe. Scena sugera, dupa parerea mea, o singuratate înfrigurata si absoluta“. Izolata de multimea amorfa o vede Castel pe aceasta tânara cu care tânjeste sa-si aneantizeze singuratatea. Iubirea se transforma în obsesie. Pasiunea roade adânc în straturile întunecate ale mintii. Nevoia de posesiune exclusiva devine distructiva. Iubirile din visele adolescentine se vor împlinite, dar la capatul tunelului Castel gaseste doar monstruozitate. Suspiciuni, cautarea fortata a certitudinilor sub forma unor interogatorii sufocante, furia frustrarii, planuri destramate, dorinta de a controla, gelozia mai mult sau mai putin întemeiata, orgoliul au ca punct final monstruozitatea crimei.
Într-una dintre scrisorile primite de la Maria, cea care reuseste pentru scurt timp sa-l învaluie în iluzia ca-l poate salva de la singuratate, este secretata aceeasi greutate a solitudinii, a imposibilitatii apropierii dintre fiintele umane, sugerata si în tabloul lui Castel: „E ciudat, dar a trai înseamna a dura amintiri viitoare; chiar în clipa asta, aici, în fata marii, stau si-mi durez amintiri, care-mi vor trezi cândva tristete si disperare. (…) Zadarnica mi-e si asteptarea pe plaja solitara, privind cu înversunare marea. Ai ghicit oare si ai pictat amintirea mea sau ai pictat amintirea multor fiinte ca tine si ca mine? Acum însa figura ta se interpune: stai între mare si mine. Ochii mei îi întâlnesc pe ai tai. Esti linistit si putin dezamagit, ma privesti cerându-mi parca ajutor.“ Fiecare îsi cauta un interlocutor mut. Contradictiile firii umane sunt constientizate: „Dumnezeule mare, cât de dezamagit puteam fi de natura omeneasca, la gândul ca între anumite crâmpeie din Brahms si o cloaca exista pasaje tainice si tenebroase“.
Senzatia finala este aceea a certitudinii amare a unor existente paralele duse iremediabil de fiintele care traiesc în spatele unui zid de sticla incasabil. Se pot vedea, dar nu se pot atinge, traind tânjind, coplesiti de melancolie: „în orice caz, exista un singur tunel, întunecat si singuratic: al meu, tunelul unde îmi petrecusem copilaria, tineretea, întreaga viata. Si într-una din portiunile transparente ale zidului de piatra o vazusem pe fata aceasta si crezusem cu naivitate ca venea prin celalalt tunel, paralel cu al meu, când în realitate apartinea lumii necuprinse, lumii fara margini a celor care nu traiesc în tuneluri; poate se apropiase din curiozitate de una dintre ferestrele mele stranii si zarise spectacolul singuratatii mele fara leac sau se simtise intrigata de limbajul mut, cheia tabloului meu. Si atunci, în vreme ce eu înaintam mereu pe culoarul meu, ea îsi traia afara viata ei normala, viata aceea curioasa si absurda în care exista baluri si petreceri, si veselie, si frivolitate… o vedeam în departare zâmbind sau dansând nepasatoare sau, si mai rau, n-o vedeam deloc si mi-o închipuiam în locuri inaccesibile sau mizerabile. Si atunci simteam ca destinul meu era infinit mai solitar decât mi-l imaginasem“.
Acceptarea singuratatii infuze se dovedeste singura solutie în romanul „Tunelul“, însasi iubirea fiind doar o temporara si insidioasa traire care nu reuseste decât sa îngroase peretii tunelurilor prin care oamenii se strecoara jinduind asiduu, în asteptari si chemari stinse, o apropiere totala. Decantata, se dovedeste a fi doar una cavitara, imposibila.

Comentariile sunt inchise.