Muzica, dragostea mea!

Un articol de ION BOGDAN STEFANESCU

CORNELIA TAUTU in dialog cu ION BOGDAN STEFANESCU (1)

Cornelia Tautu este o compozitoare de mare discretie care, in coconul de liniste in care s-a retras de bunavoie, compune o muzica de un rafinament si o plasticitate cu totul speciale.

Ion Bogdan Stefanescu: Cum ati ales acest drum al muzicii?
Cornelia Tautu: El m-a ales. Intâlnirea mea cu muzica a fost destul de ciudata. Bietii mei parinti, cu cinci copii, duceau o viata ingrozitor de dura, obligati fiind de imprejurarile de dupa razboi sa tot umble de colo, colo. Singurele momente in care ascultam putina muzica erau de Paste si de Craciun, când tata cânta la chitara si mama la vioara. Ne stabiliseram, in sfârsit, la Fagaras. Eram ingrozitor de saraci. Nu aveam aparat de radio. Tot timpul mi-l petreceam pe malul râului, prin parcuri, fiindca eram de-a dreptul indragostita de natura. Intr-o zi, m-am asezat pe o banca, in parc, ca sa ma uit la flori; pe stâlpul din apropiere era agatat un difuzor prin care se transmitea un program de radio. Brusc, am ramas inmarmurita de ce am auzit…

I.B.S.: Ce putea fi atât de socant?
C.T.: Si acum ma trec fiorii acelui moment. Nu e usor sa vorbesti despre asa ceva la vârsta mea. Am auzit o simfonie de Beethoven si din clipa aceea nu am mai putut trai fara muzica.

I.B.S.: Ce vârsta aveati?
C.T.: Zece ani.

I.B.S.: La zece ani, o simfonie de Beethoven v-a marcat viata!?
C.T.: Nu m-am putut desprinde de acea banca. Imi dadusera lacrimile de atâta frumusete si trecatorii ma priveau cu o oarecare ingrijorare, dar era un plâns de fericire, se aratase acel drum de care m-ati intrebat.

I.B.S.: Le-ati marturisit parintilor prin ce ati trecut?
C.T.: Nu aveau timp de mine. Am inceput sa merg pe la colegele de scoala care aveau pian acasa, doar ca sa „zdrangan“ si eu ceva. Daca nu atingeam pianul, eram, pur si simplu, bolnava. Exista un pian si la scoala la care invatam, numai ca era tot timpul incuiat cu un lacat enorm. Ma rugam de femeia de serviciu, pe care o ajutam uneori sa mature clasele, sa descuie pianul. Dar asta te rog sa nu consemnezi…

I.B.S.: Dar e un lucru exceptional…
C.T.: E melodramatic.

I.B.S.: E fascinant sa afli cum un copil de zece ani nu putea trai fara sa cânte la pian.
C.T.: Pentru mine era vital. Culmea este ca n-am deschis nici macar o data cutia de vioara a mamei. Pianul m-a subjugat ca intr-o transa. La paisprezece ani am primit in contul bursei bani in loc de mâncare, cum primisem pâna atunci; m-am dus imediat la o profesoara de pian si am inceput sa iau lectii sistematic, dar nu la un nivel prea grozav.

I.B.S.: Aveati profesor de muzica si la scoala?
C.T.: Aveam si i-am atras si lui atentia. La un moment dat, mi-a dat o partitura si mi-a cerut s-o invat pe dinafara pâna a doua zi. Asa l-am descoperit pe Bach. Era o „Inventiune la doua voci“, in la minor.

I.B.S.: Inseamna ca aveati o disponibilitate fantastica.
C.T.: Am fost atât de exaltata incât am invatat-o in doua ore, pe pianul unei prietene. Cred ca nu as fi putut trai fara muzica. Colegii mei de scoala isi aduc aminte si astazi cum, in ’53, când a murit Stalin…

I.B.S.: „Tatuca“…
C.T.: Da, când a murit „Tatuca“ Stalin, am fost scutiti de cursuri trei zile, ca sa-l plângem.

I.B.S.: Doliu national. Mana cereasca, se transmitea la radio numai muzica clasica.
C.T.: Exact. Am tras difuzorul din perete, l-am asezat pe banca mea si ascultam muzica lacrimând. Au trecut foarte multi ani si, când ne-am intâlnit sa sarbatorim terminarea liceului, colegii mei isi aminteau cât am plâns eu când a murit Stalin. Nu a fost chip sa ii conving ca eu, de fapt, eram total coplesita de muzica.

I.B.S.: Ce a urmat apoi?
C.T.: Am terminat cele zece clase, cum era sistemul pe atunci. Aveam saisprezece ani când am plecat la Bucuresti, sa dau examen la Conservator. Ai mei nici nu vroiau sa auda. Tata ma vroia la Medicina. Eu insa nu l-am ascultat, dar nici la Conservator nu am intrat. N-am fost acceptata pentru ca aveam dosar prost. Nu o sa-l uit cât voi trai pe Dragos Alexandrescu care fusese in comisia de admitere si care m-a oprit si mi-a spus: „Fetito, tu ai foc sacru. Sa nu renunti!“. Trecea vremea, si eu tot dadeam examen la Conservator in speranta ca, pâna la urma, ma vor primi.

I.B.S.: Atât de mult timp v-a urmarit acest dosar?
C.T.: Tatal meu, saracul, nu fusese cine stie ce, dar avea niste pete in trecutul lui. Era un functionar dat afara de peste tot. Abia când s-a renuntat la aceasta stigmatizare – „copil de burghez“ –, am reusit sa intru la Conservator, prin ’60. Intre timp ma maritasem, aveam si copil. A fost foarte greu. Am terminat in 1965 sectia Pedagogie, dar cu doi ani in urma incepusem sa studiez, in paralel, si compozitia. Ghinionul a fost ca s-a dat o directiva prin care promotiile acelui an nu aveau dreptul sa dea nici un concurs de angajare. Cum nu aveam buletin de Bucuresti, nu-mi ramânea altceva de facut decât sa ma intorc acasa, cu catel, cu purcel.

I.B.S.: Cam sumbra perspectiva.
C.T.: Eu, in muzica, sunt foarte concisa; si uite ca am inceput sa bat câmpii… Când rascolesti trecutul, la vârsta mea, nu poti sa nu te ambalezi.

I.B.S.: Nicidecum. Subiect perfect de film.
C.T.: Melodrama curata. Eu sunt o persoana discreta, cum bine ai spus la inceput.

I.B.S.: De ce nu ati ramas mai departe studenta la compozitie?
C.T.: Financiar, nu-mi puteam permite.

I.B.S.: Si ati plecat acasa?
C.T.: Nu. Dumnezeu intotdeauna ma incearca foarte greu, ma afunda in tot felul de probleme si ma trage de un fir de par afara: m-am intâlnit cu un coleg care mi-a spus ca la Institutul de Etnografie si Folclor al Academiei s-a scos un post la concurs. Era ideal pentru mine, fiindca primeam dreptul de a sta in Bucuresti.

I.B.S.: Dar erati maritata.
C.T.: Nici sotul meu nu era din Bucuresti. Lucra la Giurgiu iar eu faceam naveta la fiecare sfârsit de saptamâna, cu copilul. Luam trenul de la gara Progresul. Mergeam cu clasa a II-a, era mai ieftin.

I.B.S.: Si directiva?
C.T.: Tot Dumnezeu mi-a scos-o in cale pe prima sotie a lui Corneliu Dan Georgescu, care m-a trimis la persoana potrivita la Academie pentru a obtine o derogare. Aveam media cea mai mare din an. Acea persoana mi-a aprobat participarea la concursul pentru post si astfel am ajuns angajata Institutului; foarte important: cu buletin de Bucuresti!
I.B.S.: In felul acesta ati putut continua si sectia de compozitie de la Conservator.
C.T.: Eram inca foarte constiincioasa si disciplinata.

I.B.S.: Si asa ati ramas.
C.T.: Da de unde… lupta cea mare e cea pe care o dai cu propria-ti persoana.

I.B.S.: V-au marcat anumiti profesori?
C.T.: Aurel Stroe, cu care am facut anul pregatitor pentru sectia de compozitie. Am un cult pentru Stroe. Am invatat enorm de la el. La vremea aceea abia puteam sa ma gândesc ca e fiinta omeneasca. Exaltarea mi-a marcat viata inca din copilarie. Acum ma straduiesc sa controlez aceasta stare; uneori reusesc. Apoi, Mihail Jora, care m-a luat la clasa lui. A vazut ca imi lipsea baza si insista pe tot felul de lucruri aride pentru mine atunci. Eu deja invatasem de la Stroe tehnici moderne si, de câte ori ma intorcea la cele clasice, eu ii spuneam ca nu am timp. Ma scruta cu privirea si spunea: „Fetito, nu te urca cu picioarele pe pereti! Fara aceasta baza nu o sa faci nimic“.

I.B.S.: A avut dreptate?
C.T.: A avut mare dreptate. Timpul insa pe mine ma sufoca: si scoala si serviciu, copil, sot, naveta… Când a murit Jora, am deschis agenda de telefon si am desenat o cruciulita in dreptul numelui lui. Am pastrat multi ani acel carnetel. L-am respectat pe Jora enorm. Un asemenea caracter nu se poate intâlni decât o singura data in viata. Spre exemplu, in toata acea curiozitate uriasa pe care o aveam de a afla cât mai multe si cât mai repede, cum aveam putin timp liber, fugeam la cursurile lui Anatol Vieru. Dupa o perioada destul de indelungata, Vieru m-a intrebat daca maestrul Jora are habar ca eu vin la cursurile lui. Am raspuns ca nu. A trebuit sa-i spun maestrului Jora, cu inocenta, ca ma duceam si la Vieru când puteam. Arata-mi tu pe cineva care nu s-ar fi simtit ofensat.

I.B.S.: Eu!
C.T.: Ei, atunci esti a doua fiinta fara vanitate in profesie pe care o intâlnesc. Revenim: Jora era un psiholog extraordinar. Si-a dat seama cât eram de nevinovata. Zice: „Spune-i lui Vieru nu numai ca te las sa mergi la cursurile lui, dar ca il rog sa te primeasca“. Textual!

I.B.S.: Superb.
C.T.: Eu am realizat târziu generozitatea gestului sau. Ma intuise perfect. De altfel, a si spus despre mine ca eram de o „cinste miscatoare“.

I.B.S.: Dar Stroe nu preda compozitia?
C.T.: Nu, la vremea aceea preda orchestratie. Slava Domnului, altfel nu stiu cum m-as fi impartit in trei, ca sa merg peste tot.

I.B.S.: Pasiune mare!
C.T.: Nebunie curata. Pe la unu noaptea, câteodata, incepeam sa copiez partituri.

I.B.S.: E un exercitiu bun, nu? Dobândesti o anumita disciplina in scris.
C.T.: Mie tocmai atunci mi s-a distrus disciplina, pentru ca faceam prea multe. Nu puteam sa lucrez sistematic; ma cam risipeam.

I.B.S.: Intr-un fel, e normal. O personalitate artistica puternica se risipieste intr-o mie de zari pâna ajunge la esenta.
C.T.: Am ramas constanta. Si acum sunt curioasa. Ma intereseaza tot felul de lucruri in jurul meu. Si fleacuri; de tot felul.

I.B.S.: Inseamna ca ascultati foarte multa muzica si, cu siguranta, pe cea a colegilor dumneavoastra.
C.T.: Pe vremuri eram multi patimasi; multi au fost cu vocatie, talentati, dar eu am fost chiar obsedata de muzica. Mergeam cu totii si asteptam la poarta Salii Radio sa ne lase sa intram, daca mai ramâneau locuri libere. Va dati seama ce pline erau salile pe atunci, chiar si la muzica de camera contemporana. Consideram un adevarat câstig sa ies de la un concert impresionata de o anumita lucrare. Nimanui nu poate sa-i placa tot, dar curiozitatea este esentiala.

I.B.S.: Contrar aparentelor, sistemul informational de care ne bucuram astazi a produs o indepartare a publicului de salile de concert, a distrus curiozitatea despre care vorbiti.
C.T.: Il inteleg perfect pe Celibidache, care credea cu tarie in interpretarile pe viu, dar nu exclud inregistrarile, Doamne fereste! Cred ca Celibidache a exagerat.

I.B.S.: Eu ma refer si la efectul coplesitor pe care il exercita fluxul informational asupra spiritului nostru, producând o reactie de respingere. Multi se retrag in interiorul lor, incercând sa-si rezolve propriul drum.
C.T.: Am citit undeva despre Christian Zacharias care a ajuns sa lucreze atât de mult incât, câteodata, simte nevoia de pauza si isi acorda dreptul de a se opri pentru doua-trei luni. In felul acesta se improspateaza, renaste. Cred ca este o solutie pentru oamenii tineri.

I.B.S.: Dar renasterea dumneavoastra, adica lucrarea „Palingenesia“?
C.T.: Intotdeauna m-a preocupat acest subiect, chiar din copilarie. M-a fascinat fenomenul acumularii enorme de tensiune pe punctul de a izbucni. Fie ca e vorba de o miscare sociala, fie ca vizeaza planul personal, fenomenul se manifesta de când lumea. Am gasit acest cuvânt minunat – palingenesia, care inseamna renastere, repetare a ciclurilor istorice –, si l-am asociat fenomenului 1907 care, pentru mine, inseamna sinucidere.

I.B.S.: Va referiti la rascoala din 1907.
C.T.: Simfonia mea se numeste „1907 (Palingenesia)“.

I.B.S.: A aparut cu acest titlu?
C.T.: Când s-a tiparit, nu mi s-a dat voie sa-i spun „Palingenesia“. A fost cântata in prima auditie sub numele de „Simfonia I, 1907“. Politic, dadea bine acest titlu, dar pentru mine 1907 este un fenomen reprezentativ pentru specia umana. Orice eveniment de o asemenea descatusare de forte se incadreaza in conceptul 1907: si revolutia din decembrie, si cei care sunt perfect lucizi si aleg solutia autosuprimarii, si când Spartacus, bunaoara, a ales sa faca ceea ce a facut s.a.m.d.

I.B.S.: Cum gaseati timp pentru scris, când aveati serviciu, facultate si familie de ingrijit?
C.T.: Maestrul Jora ma intreba, la curs, câte masuri am adus? Ii raspundeam, timid: „non multa, sed multum“. Imi cunostea situatia si ma accepta asa.

I.B.S.: Care a fost debutul dumneavoastra marcat public?
C.T.: Eram in anul IV când am scris „Concertul pentru douasprezece instrumente“. L-a dirijat Paul Staicu.

I.B.S.: Dirija inca de pe atunci?
C.T.: Era deja asistent; cred ca la clasa de Corn. Ne-am intâlnit dupa multi ani si mi-a spus ca a pastrat inregistrarea acelui concert.

I.B.S.: Un document excelent.
C.T.: Isi dorea sa publice un CD cu inregistrari pe care le-a realizat la inceputurile sale dirijorale. Viata e plina de coincidente. Vrei sa-ti spun una?

I.B.S.: Mai multe.
C.T.: Eram la Conservator si exersam. Era destul de pustiu, fiind orele târzii. Deodata ma pomenesc ca intra in clasa d-ra Musicescu, care era o legenda vie a scolii. Pur si simplu, te lipeai de pereti când trecea pe hol. Vroia sa vada cine studiaza. M-a complimentat si a plecat. Dupa ceva vreme, tot seara, in timp ce studiam o partitura a lui Bogdan Moroianu ca piesa de muzica româneasca pentru examenul de pian, d-ra Musicescu intra din nou in clasa si, printre altele, ma roaga sa-i imprumut partitura. Oricum, o stiam pe dinafara, numai ca eu trebuia sa o inapoiez la biblioteca.

I.B.S.: Stiu cum e. Daca ramâi restantier, nici diploma nu ti se elibereaza.
C.T.: Trecuse o vreme indelungata si eu tot nu indrazneam sa-i cer partitura inapoi. Exact când nu mai aveam nici o speranta, ma intâlnesc cu dânsa in Cismigiu. O salut si, foarte joviala, imi spune: Bine ca te-am intâlnit. Cunosti cumva o studenta pe care o cheama Cornelia Chirovici? Pictorul Gheorghe Chirovici, vecinul meu, vrea sa-si cunoasca nepoata.

I.B.S.: Nu stiati de el?
I.B.S.: Era fratele cel mai mare al tatalui meu, dar aveau motivele lor, de ei stiute, sa nu-si vorbeasca. Nu mi-am permis sa-l caut. I-am spus totusi d-rei Musicescu ca eu sunt fata pe care o cauta. Ma fixeaza si imi spune: „Fetito, nimic nu e intâmplator. Ti-am marcat existenta. Din tine o sa iasa ceva.“

I.B.S.: Ati lesinat?
C.T.: Aproape. Mi-a dat adresa si m-a invitat si la dânsa acasa. M-am dus cu inima cât un purice. Intâi am sunat la usa unchiului. Fusese un pictor cunoscut. Facuse gravuri de timbre, regina Maria ii cumpara tablouri, ca sa le ofere cadou in strainatate… A fost foarte curios sa afle lucruri despre mine. M-am bucurat ca l-am cunoscut, dar nu am mai indraznit sa-l vizitez. Când am iesit de la unchiul meu, am batut la usa d-rei Musicescu. Dânsa ma invita in casa, insa eu, din usa, ii tot ceream partitura si ii spuneam intruna ca ma grabesc. M-a rugat sa mai trec pe la dânsa, dar nu m-am mai dus niciodata.

I.B.S.: De ce?
C.T.: Timiditate mare si lipsa de timp.

I.B.S.: Dar ar fi fost extraordinar sa fi studiat cu d-ra Musicescu.
C.T.: Aveam deja alti gargauni in cap. Vroiam sa scriu muzica. In plus, cum puteam eu sa-mi permit sa accept oferta d-rei Musicescu, când eu locuiam la camin si nu aveam pian acasa? Ar fi trebuit sa studiez zi si noapte ca sa tin pasul cu cerintele ei. Aveam deja copil si nu aveam timp.

I.B.S.: Apropo, cum crestea copilul daca studiati pâna noaptea târziu?
C.T.: Saracuta! Statea la un camin ca si mine. O duceam luni dimineata si o luam abia vineri, când plecam cu ea la Giurgiu. Ne intorceam duminica seara. Asa am dus-o toata acea perioada, dar amândoua eram foarte fericite. Intr-un fel am crescut impreuna.

I.B.S.: Imi dau seama ca aveti o relatie exceptionala de prietenie.
C.T.: Imi doresc doar sa fim amândoua sanatoase. Dar ce faci tu aici? Esti psihiatru?

I.B.S.: Sunt doctor in flaut, asa ca ma descurc in orice situatie. Cum o cheama si ce face fata dumneavoastra?
C.T.: Gabriela a terminat Facultatea de Cibernetica.

I.B.S.: Bine ca nu i-ati stat in drum si ca ati lasat-o sa aleaga.
C.T.: Vai, ce mi-a spus copilul asta la un moment dat! Stia ca refuzasem sa plec cu bursa Herder pe care mi-o oferise maestrul Jora. Insemna sa nu o vad mult timp si era inca prea mica. In timp ce studia la pian – venise si vremea când am putut sa am pianina mea –, se intoarce spre mine si brusc zice: „ Mama, intotdeauna ti-am stat in drum“.

I.B.S.: Trosc!
C.T.: I-am dat o replica geniala. Singurul lucru inteligent pe care l-am spus in viata mea. M-a ajutat Dumnezeu.

I.B.S.: Ma pun in pielea dumneavoastra si starea e de perplexitate.
C.T.: Am privit-o in ochi in timp ce imi zvâcnea in suflet replica ei, „intotdeauna ti-am stat in drum!“, si i-am raspuns, pe un ton foarte linistit: „asa este, mi-ai stat in drum ca sa mi-l arati“.

I.B.S.: Impresionant!
C.T.: De câteva ori era sa ma curat, in ultima vreme! Asa ca acum incerc de toate, ca sa rezist, sa mai fiu pe aici. Mai e ceva nevoie de mine.

I.B.S.: Care e ultima dumneavoastra compozitie?
C.T.: „Ad Astra“. Tocmai mi-au imprimat-o Marin Cazacu si Ion Ivan Roncea. Au fost niste ingeri. Acum pot sa o prezint la comisia de achizitii a Uniunii Compozitorilor. Recunosc ca mi-ar prinde bine o achizitie tinând cont ca am o pensie ridicola.

Comentariile sunt inchise.

epaper Legenda comenzi: instructiuni_epaper