Mitul national (I)

Elegantele sali de la parterul Muzeului National de Arta al României gazduiesc una dintre cele mai interesante expozitii ale toamnei muzeale românesti din acest an: „Mitul national: contributia artelor la definirea identitatii românesti (1830-1930)“. Expozitia, curatoriata de Monica Enache si Valentina Iancu, beneficiaza de aportul conceptual al istoricului care s-a bucurat, probabil, de cea mai mare notorietate in România in urma cu circa 15 ani. Atunci, Lucian Boia s-a dovedit a fi mentorul spiritual al autorilor unor manuale de istorie, extrem de contestate de numerosi jurnalisti si politicieni. Niste oameni care nu stiau sa rezolve o ecuatie de gradul II si nu stiau mai nimic despre tabelul periodic al elementelor isi imaginau, in schimb, ca pot fi experti in istorie: istoria li se parea mai usoara, pe motiv ca toata lumea stie ce si cum e cu Mihai Viteazul si Stefan cel Mare. Cu alte cuvinte, niste oameni care nu ar fi indraznit sa critice un manual de matematica ori chimie, pentru ca, nu-i asa, graeca sunt, non leguntur, se dadeau experti in istorie, pentru ca in orice piept de român zace un cunoscator de istorie nationala… In acel moment, Lucian Boia a fost trimis la colt, in public, de niste oameni care nu aveau nici a zecea mia parte din cunostintele profesorului. Una dintre temele pe care Lucian Boia le-a abordat a fost legata de mitologia istorica. Tot felul de Bula din gazetaria cotidiana si-au imaginat ca Boia vrea sa maculeze trecutul istoric national, când, in fapt, el incerca sa explice un lucru pe care oamenii de meserie il stiu de când e veacul, iar cei rationali il intuiesc: modul in care se scrie istoria nu poate reproduce, intocmai, desfasurarea evenimentelor; istoricul intervine, cu propriile sale idei, in transcrierea faptelor istorice, pentru simplul motiv ca stiinta istorica nu presupune o simpla insiruire a unor fapte, ci o reflectie asupra proceselor istorice. Mai mult decât atât, istoricii sunt cei responsabili, nu neaparat cu acordul lor, pentru cladirea unor idei care stau la fundamentul oricarei societati contemporane. Cu alte cuvinte, istoricii sunt aceia care contribuie la crearea unor mituri moderne, cum sunt cele ale constiintei si ale unitatii nationale. Asta nu inseamna ca ideea existentei unei constiinte a unitatii nationale este o fictiune, numai ca nu exista un sentiment legat de unitatea nationala care sa apara spontan, in mintile unui grup de cetateni ai unei tari oarecare; el este inculcat prin educatie, istoria fiind principala disciplina care joaca acest rol in modelarea fiintei civice. Dupa cum spune, inspirat, chiar Lucian Boia, „natiunea inseamna pur si simplu materializarea constiintei nationale“, pentru ca, in mod evident, natiunea nu este un dat incastrat in ADN-ul omenirii, ci un construct intelectual. In România, constiinta nationala a fost faurita de elita româneasca din cele trei mari provincii istorice, un rol initial predominant avându-l carturarii Scolii Ardelene, cei care urmareau trezirea unei constiinte etnice comune pentru români, in contrapondere cu mai vechea si mult mai bine structurata constiinta a maghiarilor, care se considerau stapânii de facto ai Transilvaniei, chiar daca aceasta era, la acea vreme, teritoriu austriac. Nu incerc acum sa predau un curs scurt de istorie a României inteleptilor cititori ai „Culturii“; sunt convins ca stiti aceste lucruri. Ce este interesant de semnalat este faptul ca, in procesul de construire a conceptului de natiune moderna, istoricii au apelat adeseori la argumente mai mult sau mai putin subrede, incercând sa gaseasca, in trecutul istoric al natiunii lor, momente care sa se constituie in trepte pe drumul fauririi constiintei nationale. Cu alte cuvinte, istoricii incearca sa explice cum o natiune a devenit ceea ce este, dintr-o comunitate mai mult sau mai putin organizata, pe un teritoriu oarecare; limba, religia, geografia sau chiar mostenirea etnica sunt aduse drept argumente in acest demers. In ceea ce priveste natiunea româna, de exemplu, trecând peste inceputurile istoriei, vazute in epoca stramosilor daci si romani, in secolul al XIX-lea, prin opera unor istorici cu verb, cum a fost Aaron Florian, dar, mai ales, cu geniu, cum a fost Nicolae Balcescu, figura lui Mihai Viteazul apare drept un fondator al idealului de unitate nationala – idee preluata de majoritatea istoricilor români (si, de aici, a elitei intelectuale si, in ultima instanta, a politicienilor), pâna in ziua de azi. Este inutil de argumentat ca ideea de natiune, la anul 1600, era complet diferita de cea pe care o avem azi. Ce este important este ca Unirea de la 1600, desi nu avea nici o legatura cu ideea de unitate nationala, a servit si serveste drept un excelent fundament pentru construirea constiintei nationale a românilor. Unirea de la 1600 nu este un fals istoric, iar constituirea, pas cu pas, a constiintei nationale românesti nu este o fictiune, dar, privite din perspectiva contemporana spre trecut, ele ajung sa contribuie la formarea unor mituri moderne.
Miturile fondarii natiunilor moderne sunt universale: se regasesc la absolut toate natiunile lumii, din Tuvalu pâna in Argentina si din SUA pâna in Japonia. România nu are cum sa faca exceptie, doar ca, la noi, aceasta problema a ajuns sa fie studiata, temeinic, abia de vreo patru decenii incoace. Nu este rostul acestui articol sa vorbeasca despre literatura istorica de specialitate. Ce ma preocupa este mai sus amintita expozitie de la Muzeul National de Arta, care se concentreaza, cum este si firesc, asupra sprijinului pe care artistii l-au adus in constituirea identitatii nationale.
In mod evident, exista niste daturi ale fiecarei natiuni in parte, care o fac sa se individualizeze in raport cu cele din jur. Este rolul intelectualitatii formate din oamenii stiintelor umaniste si din artisti sa gaseasca termenii definitorii ai acestor identitati. Cu cât natiunea este mai veche, in sens de comunitate incadrata intr-un stat, cu atât este mai usor. Mai dificil este pentru natiunile africane, pentru care granitele coloniale nu au nici o noima. Asa cum peremptoriu demonstreaza expozitia de la Palat, artistii din România (strict etnic vorbind, ar fi o minciuna sa spun artistii români, chiar daca populistii politicieni contemporani, de la Nicolas Sarkozy si Silvio Berlusconi, pâna la Viktor Orbán si Traian Basescu, atunci când se adreseaza conationalilor lor vorbesc despre francezi si italieni, respectiv, despre unguri si români, nu despre cetateni ai respectivelor tari, care nu au, neaparat, aceeasi etnie cu majoritarii) au avut o contributie hotarâtoare la definirea acestei identitati. Secolul ales de autorii expozitiei nu are, bineinteles, aerul unei intâmplari istorice: este secolul in care s-au produs, in mod real, cele mai dramatice schimbari in istoria românilor, legate de definirea comunitara si statala a natiunii române.

Comentariile sunt inchise.